Căsătoria pe viaţă este dezideratul tuturor celor ce spun „Da” în faţa ofiţerului de stare civilă. Intenţiile sunt, uneori, contrazise de ceea ce le rezervă viitorul. Odată cu trecerea timpului, orice poveste de dragoste lăsată la voia întâmplării poate intra pe un făgaș descendent, îndreptându-se chiar spre disoluţie.
Privit ca ultim resort al rezolvării unor căsnicii eșuate, divorţul a devenit o practică obișnuită în rândul celor ce doresc să-și recapete libertatea. În România, raportul dintre numărul divorţurilor şi numărul căsătoriilor încheiate în 2023 a fost de 1 divorţ la 4,9 căsătorii. Statisticile spun că divorţul apare cu cea mai mare frecvenţă la grupa de vârstă 45-49 ani, în cazul bărbaţilor, și la grupa de vârstă 35-39 ani, în cazul femeilor, în timp ce secvenţa de viaţă maritală durează, în medie, 9,8 ani la bărbaţi, respectiv 9,3 ani la femei.
Comparativ cu datele raportate în studii internaţionale de profil, ţara noastră înregistrează una dintre cele mai scăzute durate a relaţiei de cuplu din Europa. „Noi, ca români, avem o toleranţă scăzută la disconfort, ceea ce înseamnă și rezilienţă scăzută, pentru că venim cu o istorie în care nu ne-am asumat un efort și o contribuţie, ci am așteptat ca alţii să vină să ne rezolve problemele. Noi, cultural, avem încă mesajele de învinovăţire a celorlalţi sau de salvare pe care o așteptăm din partea celorlalţi, fără să ne asumăm un efort de a deveni noi mai responsabili. Asta se vede foarte ușor în relaţii de cuplu: când apar certuri, nu cerem ajutor pentru că considerăm că partenerul e de vină, nu eu, deci trebuie să-l schimb”, punctează psihoterapeutul Domnica Petrovai.
Tendinţa de învinovăţire a partenerului de viaţă nu este o „calitate” rezervată românilor.
Potrivit Forbes, 66% dintre bărbaţii americani și 74% dintre femeile americane sunt de părere că partenerul ar fi trebuit să se străduiască mai mult pentru a-și salva căsnicia. Vina atribuită celuilalt apare ca laitmotiv și într-un studiu anterior (2003), derulat de cercetătorii Paul Amato și Denise Previti, relevând că 33% dintre respondenţi au plasat eșecul marital pe seama foștilor soţi, în vreme ce doar 3% dintre ei s-au catalogat drept responsabili pentru despărţire.
Nu există căsnicii perfecte
Atât statisticile, cât și realitatea cotidiană arată că nu există căsnicii perfecte, fără tensiuni, conflicte sau dificultăţi. De cele mai multe ori, ceea ce face diferenţa dintre un cuplu împlinit și opusul său este tăria de a recunoaște existenţa problemelor și disponibilitatea de a căuta soluţii.
Studiul „Provocările cuplurilor din România”, realizat de către compania Mind Education Health, subliniază că rupturile pot fi prevenite, dacă partenerii învaţă câteva abilităţi esenţiale pentru depășirea crizelor. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
- Trasarea unor așteptări realiste în ceea ce privește relaţia de cuplu
Așteptările realiste ar putea fi secretul relaţiilor care durează. Cifrele indică faptul că 70% dintre conflicte izbucnesc din cauza neputinţei de a accepta greșelile partenerului, punctând ideea că oamenii ce își ajustează așteptările în funcţie de dinamica interacţiunii cu celălalt (fiind recunoscători pentru calităţile partenerului și toleranţi cu defectele sale) au un grad ridicat de satisfacţie conjugală.
La cealaltă extremă, persoanele conduse de iluzia perfecţiunii sunt mai predispuse la manifestarea unor nemulţumiri viitoare. Odată trecute de faza incipientă a poveștii lor de iubire, ajung să descopere imaginea necosmetizată a unui partener imperfect, pierzând astfel certitudinea compatibilităţii cu omul de lângă ei.
- Grija și angajamentul pentru cuplu trebuie să vină din partea ambilor parteneri
Pentru susţinerea, pe termen lung, a relaţiei este nevoie de reciprocitate, dar și de bunătate, ca un fin mecanism ce încheagă întregul, făcând partenerul să se simtă apreciat, ascultat, înţeles şi iubit.
Lipsa bunătăţii creează o prăpastie imensă între două persoane unite cândva prin iubire. Psihologii îi denunţă efectele distructive, asemănând excesele de răutate cu sunetul unui clopot care prevesteşte sfârşitul existenţei în doi.
- Exersarea rezilienţei și deschiderea către a învăţa „gramatica” unei relaţii împlinite
Autorii studiului menţionat afirmă că rezilienţa cuplului depinde, printre altele, de gradul în care cei doi parteneri reușesc să integreze stresul ca parte firească a existenţei în doi; totodată, rezilienţa – ca modalitate prin care ne adaptăm unor surse semnificative de disconfort personal – este o componentă valoroasă și pentru tranziţia de la o etapă la alta a relaţiei, precum și în perioadele de remodelare a rolurilor din viaţa de cuplu (după apariţia unui copil sau în situaţia unor schimbări profesionale majore).
Motive de divorţ
Numeroase voci din spaţiul public susţin că instituţia căsătoriei este deja depășită sau că aceasta nu mai constituie un pilon necesar vieţii de cuplu, dat fiind faptul că societatea românească de după Revoluţie se confruntă cu o scădere a încrederii populaţiei într-un angajament oficial, asumat „până la adânci bătrâneţi”.
Deși modelul nupţial românesc relevă o mare stabilitate în timp, în ciuda schimbărilor inerente din ultimul secol, se observă anumite tendinţe în ceea ce privește o valorizare mai scăzută a căsătoriei în rândul tinerilor, precum și o normalizare a practicii divorţului printre cei ce se confruntă cu greutăţi maritale.
Psihologul clinician Cristina Şoldan precizează: „Numărul mare al divorţurilor și lipsa unor politici publice de sprijin pentru familiile divorţate au determinat scăderea încrederii în instituţia căsătoriei și, implicit, a seriozităţii implicării adulţilor în familii.” Luând în calcul experienţa profesională, specialistul recunoaște adulterul, gelozia şi violenţa fizică drept cele mai răspândite cauze care duc la divorţ, urmate de consumul excesiv de alcool şi de droguri.
Infidelitatea, violenţa domestică, neglijarea familiei, separarea în fapt, neînţelegerile complexe și grave dintre soţi reprezintă principalele motive de divorţ.
Potrivit platformei juridice Avocaţii.ro, în România principalele motive de divorţ sunt: infidelitatea, violenţa domestică, neglijarea familiei, separarea în fapt, neînţelegerile complexe și grave dintre soţi. Profesioniștii din domeniu punctează faptul că, nu de puţine ori, motivele sunt bifate cumulativ, astfel că divorţul poate fi ocolit doar dacă partenerii se împacă pe parcursul procesului, iar soţul reclamant renunţă la cererea de divorţ.
Când unul din soţi nu dorește divorţul, doar o instanţă poate desface căsătoria dintre cei doi, dacă sunt identificate motive întemeiate, prin raportare la situaţia familială particulară. În 2023, aproape două treimi din totalul divorţurilor pronunţate s-au realizat cu „acordul părţilor”, restul procentelor fiind distribuite după cum urmează: 41,6% din vina ambilor soţi, 9,2% din vina soţului, 3,3% din vina soţiei şi 45,9% din alte cauze (violenţe fizice – 1,6%; alcoolism – 1,3%; infidelitate conjugală – 1,5%; cauze combinate – 2%, alte situaţii).
Divorţ și violenţă domestică
Deși, în România, incidenţa cazurilor de violenţă domestică este covârșitoare (una din patru femei este agresată fizic ori sexual de către partener), procentul mic al divorţurilor pronunţate pe acest fond denotă dificultatea cu care femeile se pot desprinde dintr-un mariaj abuziv, cauzele fiind multiple: lipsa unei locuinţe personale, dependenţa financiară și emoţională faţă de agresor, teama de repercusiuni, convingerile religioase ș.a.m.d.
Alexandra Abrudean, psiholog în cadrul Asociaţiei A.L.E.G., avertizează că o palmă nu va fi niciodată doar atât: „Victimele abuzului știu asta, însă au nevoie de ajutor specializat pentru a ieși cu bine dintr-o relaţie abuzivă. Sentimentele de iubire nu dispar atunci când relaţia devine abuzivă, dar este important ca orice femeie să găsească drumul spre siguranţă până nu e prea târziu.”
Datele Poliţiei Române dezvăluie că 82 de femei reclamă zilnic abuzuri exercitate asupra lor în familie. Numărul real al victimelor depășește statisticile, însă multe dintre ele nu au curajul de a striga după ajutor, temându-se pentru propria viaţă chiar și în situaţia existenţei unui ordin de protecţie emis în favoarea lor. În acest sens, cifrele creionează o realitate îngrijorătoare: în ultimul an, aproape 3.000 de agresori au încălcat ordinele de protecţie eliberate de autorităţi, iar primul bărbat căruia i-a fost montată o brăţară de monitorizare a distrus-o de două ori, conform Adevărul.ro.
Statistici de peste hotare
În ceea ce privește statisticile internaţionale, un studiu derulat în SUA constată că 60% dintre respondenţi indică necredincioșia partenerului ca motiv al încheierii uniunii căsătoriei, 24% – abuzul fizic, 58% – certuri și conflicte frecvente, 45% – căsătorie la o vârstă mică, 38% – probleme de ordin financiar.
Alte statistici din perioada 2000 – 2022 (SUA) sugerează că:
- Divorţul poate fi privit ca o formă de contagiune socială, întrucât stabilitatea conjugală a prietenilor unui cuplu influenţează longevitatea unirii prin căsătorie a respectivului cuplu.
Astfel, cifrele indică faptul că perechile cu prieteni și cunoștinţe care au trecut prin divorţ au o probabilitate mai ridicată de a pune, la rândul lor, capăt căsătoriei (75%).
- Cuplurile care locuiesc împreună înainte de oficializarea relaţiei au riscul cu 34% mai mare să încheie printr-un divorţ decât cele care aleg să convieţuiască după căsătorie. La polul opus, doar 22% dintre cuplurile care locuiesc împreună după angajamentul formal ajung să se despartă.
- Lipsa implicării în bunul mers al mariajului este invocată mai des chiar și decât infidelitatea, în rândul greșelilor premergătoare divorţului (75% dintre respondenţii studiului citat consideră că neglijarea, dezinteresul și indisponibilitatea partenerului au dus la separare).
Provocările cuplurilor din România
Divorţul reprezintă un eveniment copleșitor pentru familie, cu implicaţii de natură legală, economică, parentală, emoţională și practică. Reclădirea vieţii în urma rupturii provocate de divorţ poate dura ani de zile. Cu toate acestea, puţini sunt cei care apelează la metode de prevenţie sau de intervenţie menite să repare blocajele partenerilor aflaţi în impas.
Deși terapia de cuplu are beneficii importante asupra familiei, studiile internaţionale confirmă că puţini sunt cei ce recurg la ajutor de specialitate: doar 19% dintre cuplurile problematice solicită terapie, iar mai puţin de 40% dintre cele care se află în prag de divorţ colaborează cu un specialist în domeniu.
Rezultatele studiului „Provocările cuplurilor din România” surprind, și la nivel naţional, o realitate descurajatoare: 13,8% dintre respondenţii implicaţi în mariaje defectuoase au participat la ședinţe de terapie, 64% nu au apelat niciodată la sprijin specializat, în timp ce 22,2% au luat în calcul posibilitatea accesării serviciilor de terapie, fără a-și duce la bun sfârșit intenţia.
În plus, majoritatea respondenţilor au recunoscut că nu au un model relaţional solid, un exemplu demn de urmat, precizând că relaţia de cuplu a părinţilor le servește, de cele mai multe ori, drept tipar negativ. Corelată cu alte cercetări din domeniu care susţin că uneori nu doar temperamentul sau culoarea părului se moștenește, ci și divorţul, situaţia devine cu atât mai îngrijorătoare.
Citește și: Când regretele sunt prea târzii. Ce ar trebui să știi înainte de a divorţa
„Suntem, din păcate, o cultură în care tinerii văd relaţiile foarte defectuoase ale părinţilor lor și nu mai cred în iubire și căsnicie și amână momentul în care să-și asume o relaţie sau alţii care, dimpotrivă, pentru că le-a lipsit foarte mult afecţiunea, apropierea, se căsătoresc foarte devreme, fără o educaţie, fără să știe ce înseamnă o relaţie sănătoasă de iubire”, menţionează psihoterapeuta Domnica Petrovai.
Divorţul vine la pachet cu o serie de schimbări pe care foștii parteneri trebuie să le integreze în noua experienţă de viaţă. Cea mai mare provocare poate fi detașarea de suferinţă și de resentimentele ce acompaniază adesea separarea. În această situaţie, copiii au cel mai mult de suferit. Deși cifrele din 2018 arată că, în România, foarte multe căsătorii se spulberă la început de drum, în primii patru ani de la oficializare, dar și după 20 de ani de convieţuire, fenomenul apare și la cuplurile cu copii mici, și la cele cu școlari sau adolescenţi.
Pentru că aceștia reacţionează diferit la realitatea divorţului, părinţii trebuie să își adapteze comportamentul în funcţie de nevoile fiecărui copil în parte, să dezvolte mecanisme utile refacerii lor emoţionale și să fie în continuare părinţi responsabili de viitorul familiei lor.
Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.