Henri Nouwen a scris cândva despre niște acrobaţi la trapez care i-au devenit prieteni, subliniind sincronizarea perfectă dintre cei doi și încrederea deplină pe care o are cel care sare atunci când dă drumul trapezului și rămâne pentru o secundă în aer, așteptând să fie prins de coechipierul său. Dar, dacă în ultimul moment, când e prea târziu să se mai agaţe de trapez, și-ar da seama, privind în ochii colegului său, că acesta nu are nicio intenţie să-l prindă? Cu unele diferenţe de nuanţă, aceasta trebuie să fie senzaţia celui care descoperă că a fost înșelat – șocul căderii în gol, fără nicio plasă de siguranţă, pentru că partenerul s-a mutat, cu tot cu plasă, la altă adresă emoţională.
Verifică întreaga noastră colecţie de articole despre divorţ
Relaţiile extramaritale au atins o dimensiune epidemică în societatea noastră – sau cel puţin așa indică sondajele și studiile pe această temă – ceea ce o face pe psihoterapeutul Esther Perel să afirme că infidelitatea are o tenacitate pe care mariajul ar putea să o invidieze.
Potrivit statisticilor disponibile pe infidelityfacts.com, în 41% dintre cuplurile căsătorite cel puţin un soţ recunoaște că a fost infidel, iar 31% dintre escapadele amoroase au fost descoperite sau mărturisite de partenerul care a călcat strâmb. Rata infidelităţii ar atinge cote chiar mai ridicate dacă protagoniștii ar putea avea certitudinea că trădarea lor ar rămâne ascunsă de ochii partenerului – 68% dintre respondenţii de sex feminin și 74% dintre cei de sex masulin ar fi dispuși să alunece pe toboganul adulterului, dacă secretul lor ar fi protejat 100%.
Francezii și italienii ar fi campioni europeni la infidelitate, peste 55% dintre bărbaţi și 33, respectiv 44% dintre femei declarând că și-au înșelat partenerul în aceste ţări, potrivit unui sondaj efectuat în şase ţări de Institutul francez de sondare a opiniei publice (IFOP).
Un studiu realizat de American Asociation for Marriage and Familiy arată că 15% dintre femeile americane și 25% dintre bărbaţi admit că și-au înșelat partenerul. Cifrele continuă să crească, însă, dacă includem și cazurile în care infidelitatea s-a consumat doar la nivel emoţional – 20% dintre respondenţi mărturisind că au fost prinși în mrejele acestui tip de atașament.
Există, de altfel, o adevărată inflaţie de sondaje care gravitează în jurul fidelităţii, iar slalomul printre ele poate fi cu adevărat demobilizator pentru cei care au ajuns la altar cu o convingere robustă că legământul de loialitate făcut în ziua nunţii poate fi respectat o viaţă întreagă. Paradoxal, desensibilizarea la trădare are loc într-o societate care face din iubire valoarea centrală a unei relaţii – doar că, în epoca digitală, iubirea renunţă nonșalant la exclusivitatea asumată prin jurăminte, distilându-se în matca unui noian de ispite și de cedări.
Contururile trădării în epoca digitală
Antreprenorul de sănătate Chrisanna Northrup și sociologii americani Pepper Schwartz și James Witte au intervievat aproape 100.000 de respondenţi pentru a obţine informaţii despre aspecte esenţiale ale relaţiilor de cuplu, de la comunicare la afecţiune și de la relaţii sexuale la cooperarea financiară, rezultatele acestui sondaj amplu, din 2011, fiind publicate într-o carte, The Normal Bar: The Surprising Secrets of Happy Couples and What They Reveal About Creating a New Normal in Your Relationship.
Potrivit sondajului, 33% dintre bărbaţi și 19% dintre femei și-au înșelat partenerul, motivele trădării fiind cât se poate de variate. Uneori, primejdia poate fi adulmecată chiar acolo unde există cele mai puţine suspiciuni – în perimetrul prietenilor de familie.
Deși majoritatea persoanelor intervievate (86% dintre bărbaţi și 85% dintre femei) erau convinse că prietenii lor nu reprezintă nicio ameninţare la adresa tihnei conjugale, apele atracţiei resimţite de partenerii lor se dovedeau mai adânci și mai tulburi – aproape jumătate dintre bărbaţi și un sfert dintre femei admiteau o atracţie faţă de prietenii de sex opus, fiind chiar dispuși să acţioneze în circumstanţe mai favorabile.
Deplasările de serviciu reprezentau, de asemenea, una dintre ocaziile cele mai frecvente de a trăda încrederea partenerului, 36% dintre bărbaţi și 13% dintre femei cedând ispitei în cursul unei astfel de călătorii. Fericirea resimţită în relaţie și satisfacţia cu privire la viaţa sexuală nu reprezentau garanţia absolută a fidelităţii partenerului, însă procentul celor mulţumiţi de relaţia de acasă și care își înșelau totuși partenerul era de trei ori mai mic faţă de cei care începeau o nouă relaţie motivând-o prin frustrările relaţiei oficiale.
Curios sau nu, foștii partenerii încă mai constituiau o ameninţare pentru relaţia prezentă, 32% dintre femei și 21% dintre bărbaţi mărturisind că și-au înșelat partenerul cu fostul sau fosta prietenă. În primii 2 până la 5 ani de relaţie vechile iubiri se dovedesc foarte atractive pentru cei așezaţi într-o nouă relaţie, 42% dintre respondenţi cedând cântecului lor de sirenă – iar cireașa de pe tort pare să fi fost faptul că acest tip de infidelitate era prezent și în relaţii evaluate ca satisfăcătoare sau de-a dreptul fericite.
Slăbiciunea pentru fostele iubiri nu este o veste bună în epoca digitală, în care „nu a fost niciodată mai ușor să înșeli și nu a fost niciodată mai greu să păstrezi un secret”, după cum sublinia psihoterapeutul Esther Perel.
Aproximativ 10% dintre relaţiile ilicite își au punctul de plecare în comunicarea online. Iar aventurile cu parteneri din relaţii mai vechi au proliferat în ultimul deceniu datorită social media, afirmă Perel. Universul virtual oferă mijloace comode de reconectare cu fostele iubiri – curiozitatea de a afla ce lucruri noi se întâmplă în viaţa celor de care am fost legaţi într-un moment al trecutului se poate satisface doar cu un click. Desigur, e nevoie de mai mult decât un click pentru a reînchega vechea relaţie, dar odată ce interesul este reaprins, o relaţie secretă poate prinde rădăcini cu ușurinţă în solul unei familiarităţi destul de simplu de recompus.
Aventurile extraconjugale vin la pachet și cu cheltuieli financiare pe care aventurierii trebuie să le ascundă de ochiul vigilent al partenerului – deși, potrivit unui sondaj, aceștia nici nu prea observă că o felie din bugetul comun dispare lună de lună. Potrivit site-ului VoucherCloud, care a chestionat 2645 de persoane pe tema cheltuirii banilor în timpul liber, aproape un sfert dintre respondenţi (care au avut peste 25 de ani și erau căsătoriţi de minim 5 ani) au afirmat că și-au înșelat partenerul, escapadele cele mai frecvente durând, în medie, 6 luni și debutând după primii doi ani de căsnicie. Costul financiar mediu al unei relaţii extraconjugale era de 444 de dolari pe lună, buget care se cheltuia pe cadouri, cine în oraș, plata hotelului și diverse activităţi împreună.
Un buget a cărui mărime se vede diferit din unghiuri diferite, dar care e departe de a a acoperi costul integral al unei escapade extraconjugale. Atunci când secretul ţâșnește afară din cotloanele lui întunecate, costurile finale pot să includă ruinarea căsătoriei, suferinţa emoţională a copiilor, pierderea locuinţei sau destabilizarea financiară. Și nu greșim dacă adăugăm pe listă și alunecarea într-un tipar comportamental de care nu e ușor să te debarasezi nici măcar într-o viitoare relaţie.
Înșelăciunea are obiceiuri longevive
Circulă în mod curent versiuni ale ideii că trecutul rămâne în urmă atunci când o persoană dorește să se statornicească la casa ei și că, până la urmă, a schimba mai mulţi parteneri până în ziua căsătoriei nu e doar o dovadă că am pășit cu dreptul în lejeritatea morală a societăţii moderne, dar și o garanţie că, după ce a experimentat totul, individul se înhamă cu mai multă responsabilitate la sarcinile și restricţiile unui mariaj.
Kayla Knoop, care predă psihologie la Universitatea Denver, a coordonat un studiu care urma să verifice dacă persoanele care și-au înșelat partenerul au tendinţa de a manifesta această vulnerabilitate și în viitoarea relaţie. Studiul a fost realizat pe 484 de adulţi necăsătoriţi, cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, concluziile lui fiind prezentate la convenţia anuală a Asociaţiei Americane de Psihologie din Washington.
Surprinzător, sau poate nu, studiul a arătat că 45% dintre respondenţii care au declarat că și-au înșelat partenerul într-o relaţie au continuat să înșele și în relaţia următoare.
Mai mult, persoanele deja înșelate au fost de 3 ori mai susceptibile de a fi trădate într-o nouă relaţie, pe când cei care au bănuit că sunt înșelaţi au fost de 10 ori mai predispuși la a-și reloca suspiciunile și în relaţiile viitoare.
În timp ce Koop admite că nu știe exact care sunt resorturile acestui tipar care apare de-a lungul relaţiilor înșelătorilor și înșelaţilor, ea afirmă că se poate vedea că „modul în care oamenii percep încrederea, fidelitatea și angajamentul din relaţia lor este chiar mai important decât ceea ce fac partenerii lor”.
Conform studiului efectuat de Whisman & Snyder (2007), probabilitatea infidelităţii scade pe măsură ce persoanele îmbătrânesc, și de asemeni riscul de a trăda partenerul de căsnicie e mai mic în cazul persoanelor religioase. De asemeni, studiul a relevat faptul că riscul de a fi înșelat crește la femeile recăsătorite – dar și în cazul ambelor sexe, odată cu creșterea numărului de parteneri sexuali din trecut.
Istoricul relaţiilor unei persoane are un cuvânt de spus despre relaţia sa viitoare, motiv pentru care Koop punctează faptul că discuţia onestă despre ce s-a întâmplat în trecut și despre strategiile de evitare a erorilor deja comise poate reprezenta o bază mai solidă de gestionare a provocărilor din viitor.
Tratând adulterul în dimensiunile sale reale
Chiar dacă infidelitatea se produce cu destulă lejeritate în societatea modernă, există o disonanţă între comportamente și valori, adulterul continuând să fie un comportament sancţionat moral – 91% dintre respondenţii americani apreciază că este greșit să te implici într-o aventură, mai greșit decât a apela la pornografie (66%), a face avort (49%) sau a divorţa (24%).
John Grohol, membru fondator și președinte al Societăţii Internaţionale pentru Sănătate Mintală Online (International Society for Mental Health Online), dezavuează modul în care media tinde să trateze adulterul: ca pe o experienţă comună, plasată comod în aria normalităţii.
Mai întâi, el refuză să dea credit cifrelor vehiculate de statistici, conform cărora jumătate dintre relaţii implică măcar o abatere de pe traiectoria fidelităţii. Multe dintre statistici nu au la bază o cercetare care să-și merite numele, iar altele sunt vehiculate de marketingul agresiv al celor care vând servicii de infidelitate, susţine Grohol.
Inventariind o sumă de studii întreprinse de la jumătatea anilor ‘90 și până în 2007, el avansează ideea că există un risc de 6 procente ca o relaţie să se intersecteze tăios cu infidelitatea, iar pe parcursul întregii relaţii riscul crește la 25% – un procent în continuare neplăcut, dar mult mai subţire decât cel vehiculat în mod obișnuit.
Nu doar că înșelatul nu e o experienţă atât de comună pe cât se crede, dar el este un semnal de alarmă, indicând faptul că există o problemă, fie în relaţie, fie cu persoana care alege să înșele. Dacă relaţia e în stare de avarie, prioritatea ar trebui să o constituie repararea ei, nu evadarea rușinoasă pe ușa din spate. Pentru că o aventură nu „rezolvă” problema respectivă decât pe termen scurt – sau mai degrabă îi aplică un strat gros de fond de ten, sub care problema va continua să înflorească.
Chiar și în cazul în care relaţia este mult prea deteriorată, onoarea impune o ordine inversă – ieșirea din ea și abia apoi căutarea unei alte relaţii, spune Grohol, subliniind că „oamenii care trișează au pierdut, în fond, toată speranţa pentru relaţia lor și tot respectul faţă de partener.”
Pe tema speranţei pentru o relaţie care se șubrezește, Esther Perel obișnuiește să le spună persoanelor pe care le consiliază că, dacă ar infuza în căsnicia lor doar o zecime din entuziasmul cu care se aruncă într-o aventură, atunci relaţia lor ar deveni pur și simplu de nerecunoscut.
În ce privește respectul, modul în care îi tratăm pe alţii – și mai ales pe cel pe care am promis să îl iubim până la ultima respiraţie –, spune mult despre ceea ce suntem noi înșine, conchide Grohol, reafirmând nocivitatea unei vieţi brăzdate de firele minciunii și ale trădării.
Alternativele sunt puţine, dar cu mult mai rezonabile – fie relaţia adulteră este adusă la lumină, cu asumarea consecinţelor ei, fie partenerii lucrează la ceea ce au deja, pentru că este mai ieftin din toate punctele de vedere să rezolvi o relaţie care scârţâie decât să plonjezi în iarba de dincolo de gard, care ascunde propriile ei imperfecţiuni.
Rătăcind fără indicatoare după coliziunea cu adulterul
Odată ce infidelitatea s-a consumat, partenerul trădat trăiește una dintre cele mai traumatizante experienţe pe care le putea traversa – una în care așază sub acoladele îndoielii autenticitatea trecutului și în care nu mai poate desluși limpede în ce direcţie va curge viitorul.
Întrebarea care poate sfredeli mintea ambilor parteneri (în cazul în care vinovatul dorește o reconciliere) este dacă relaţia lor, sfărâmată în zeci de cioburi, mai are șanse de a deveni întreagă într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.
Julia Cole, care este psihoterapeută de peste 25 de ani, crede că există șanse chiar și pentru o astfel de relaţie. Cole își sfătuiește clienţii hotărâţi să divorţeze imediat (sau să ierte instantaneu) să își acorde un răgaz pentru a medita la relaţia lor, inclusiv la contextul în care s-a derulat episodul de infidelitate. A încerca să înţelegi ce s-a petrecut este benefic și în cazul reconcilierii, pentru a evita un următor puseu de înșelăciune, dar și în scenariul separării, întrucât tindem să târâm după noi problemele vechi chiar și în relaţiile nou-nouţe.
Experienţa de consiliere a învăţat-o pe Cole că relaţiile pot fi salvate, dar e nerealist să aștepţi ca răni atât de adânci să se poată vindeca peste noapte. Poate dura chiar și un an până ce durerea iniţială începe să se reducă, iar cicatricile sunt și ele parte din poveste – „ar putea să se estompeze, dar vor fi întotdeauna o parte din viaţa voastră împreună”.
Propagarea veștilor despre infidelitatea unui soţ nu ușurează procesul oricum dificil al depășirii șocului, mai ales atunci când rudele și prietenii aruncă în epicentrul conflictului propriile versiuni despre ce trebuie să se întâmple în cuplu.
De fapt, gestionarea cu discreţie a problemei apărute (dacă acest lucru este posibil) facilitează reconcilierea, dat fiind că „rănile brute ale trădării sunt adesea marinate în umilinţă publică”, după cum observă Peggy Drexler, profesor asistent de psihologie la Universitatea Cornell, într-un articol scris pentru Huffington Post.
Există speranţă și după adulter, ne asigură Jay Kent-Ferraro, care are un doctorat în psihologie clinică și consiliere. Mai mult decât din experienţa sa de consilier, Kent-Ferraro vorbește din propria sa experienţă – mariajul său s-a destrămat după ce și-a înșelat nevasta cu o dansatoare exotică, întâlnită în cursul unei călătorii de serviciu. Julia, soţia înșelată, s-a luptat și cu o formă de cancer a sistemului limfatic în timp ce se confrunta cu neplăcerile divorţului. Iar Jay a experimentat durerea pierderilor succesive atrase de infidelitatea lui – pierderea soţiei, separarea de copii, rușinea de a fi eșuat în rolul său de soţ și de tată, impactul negativ al poveștii sale asupra vieţii profesionale.
În cele din urmă, Jay și Julia s-au recăsătorit și chiar au scris o carte, „Surprised by Love”, în care descriu povestea ruinării și refacerii relaţiei lor, susţinând că există viaţă împreună și după adulter, numai că e un drum lung pentru a o reconstrui.
Uneori observi luna abia după ce hambarul a ars până la temelie, notează Kent-Ferraro, care susţine că refacerea unei relaţii peste care a trecut tăvălugul infidelităţii are mai puţin de-a face cu detaliile relaţiei extraconjugale, cât cu modul în care ambii parteneri decid să reacţioneze în urma dezastrului.
De fapt, majoritatea psihoterapeuţilor care consiliază cupluri ajunse în acest impas sunt de acord că recuperarea căsniciei se poate produce numai la intersectarea disponibilităţii celui înșelat de a ierta cu regretul sincer al celui care a trădat.
Cum să treci peste un adulter: Drumul spre reconciliere e pavat cu iertare
Călătoria spre vindecare are cadenţa sa pentru fiecare cuplu în parte, depinzând de o serie de factori legaţi de personalitatea celor doi, de specificul relaţiei de până la episodul de infidelitate, de particularităţile și de durata relaţiei paralele.
Invariabil însă e nevoie de două persoane pentru a restaura o relaţie avariată, iar drumeţia aspră prin pustiul înfloritor produs de trădare nu este posibilă fără ca iertarea să jaloneze fiecare etapă a drumului.
Iertarea este un proces de durată, în care decizia de a face pace cu trecutul nu se ia o singură dată, ci ori de câte ori este nevoie – și e nevoie de foarte multe ori, ne asigură Jill Savage, autoarea mai multor cărţi despre familie, care împărtășește pe blogul ei experienţa refacerii căsniciei ei. Deși a trecut prin șocul diagnosticării cu cancer, Jill apreciază că durerea aceasta a fost incomparabil mai mică decât cea provocată de plecarea lui Mark, soţul ei, la 4 luni după ce ea descoperise întâmplător că el e implicat într-o relaţie extraconjugală. Iertarea este o alegere, afirmă Jill, singura care permite seminţelor încrederii să germineze din nou, și ea trebuie reînnoită de zeci și sute de ori – fiecare detaliu descoperit al aventurii așază sare pe rana încă proaspătă, dar reclamă în același timp nevoia de a ierta întregul episod și tot cortegiul său de consecinţe. Drumul iertării e unul înfricoșător, conchide Jill – dacă te gândești numai la riscul de a te expune din nou dezamăgirii –, dar este unul care a meritat preţul pentru familia ei.
Iar el poate da roade și pentru alte cupluri, numai că cel care a înșelat încrederea celui drag are nevoie să se înarmeze cu răbdare, pentru a asista la mersul împleticit al partenerului printre derutantele indicatoare ale noii sale experienţe, fără a-l presa și fără a pretinde ca reconcilierea să se desfășoare după calendarul propriu.
Pantofii vinovatului au de parcurs și ei drumul lor cu obstacole
Procesul reconcilierii nu este unul simplu nici pentru soţul care a înșelat – și evoluţia acestuia depinde în mare măsură de modul în care reușește să gestioneze falia apărută în relaţia conjugală.
Speranţa pentru refacerea relaţiei se leagă și de dispoziţia celui care a încălcat legământul de a-și asuma responsabilitatea alegerii sale, afirmă consilierul Abe Kaas. O abordare de tipul „am partea mea de vină, dar și tu…” nu e un predictor bun al apropierii soţilor, chiar în situaţia destul de probabilă în care mariajul a avut punctele sale slabe, de care soţul înșelat nu e străin cu totul.
Deschiderea pentru discuţiile oricât de neplăcute privind relaţia ilicită este necesară, subliniază terapeutul Andrew Brimhall, deși reacţia naturală a celui învinuit este de a trece peste subiectul dureros, în loc de a-l relua ciclic. Problema cu această abordare este că subiectele neclarificate vor continua să ruleze în mintea soţului înșelat, iar în cele din urmă subiectele ascunse sub preș pot face implozie.
Există un singur fel sănătos de a trata aspectele delicate ale trecutului – acela de a permite celuilalt să simtă că sentimentele sale rănite îi sunt validate și că nelămuririle care îl blochează într-un punct al recuperării vor putea fi clarificate ori de câte ori este nevoie.
Onestitatea totală e un alt obiectiv ce trebuie bifat, notează Stephen Arterburn și Jason B. Martinkus în cartea lor Worth her trust, subliniind că nici măcar minciunile „inofensive” nu sunt acceptabile – cel care a trișat în trecut trebuie să fie sincer inclusiv cu privire la adevăruri dureroase sau la detalii fără importanţă ale prezentului, dacă își dorește să reînnoade ochiurile scăpate ale unei încrederi îngrijorător de rarefiate.
Ești 100% culpabil atunci când trădezi încrederea partenerului, oricât de imperfect este acesta, susţine Kaas, pentru că problemele reale dintr-o relaţie au întotdeauna soluţii legitime, iar adulterul nu se numără printre ele.
În cele din urmă, oricât de conștiincios ar urma pașii reabilitării, trișorul n-ar trebui să dea semne de nerăbdare când motorul relaţiei sale rămâne gripat o perioadă mai lungă decât și-ar dori, pentru că această atitudine „minimizează experienţa partenerului trădat și nu permite soţului să simtă și să proceseze pe deplin durerea trădării”, subliniază autorii.
Un efort susţinut al ambilor parteneri va aduce și anotimpuri mai bune peste relaţia șfichiuită de crivăţul unei încrederi fisurate, punctează Mira Kirshenbaum, relaţie în care durerea, teama și furia vor regresa la dimensiuni mai ușor de gestionat, urmând să bântuie din ce în ce mai rar prin amintirile cuplului.
Faptul că un cuplu care luptă pentru un mâine în doi poate vindeca până și o relaţie devastată de infidelitate accentuează și mai mult nevoia de a o clădi și proteja de timpuriu, câtă vreme nu și-au făcut apariţia seismele provocate de un triunghi conjugal. Julia Cole zâmbește atunci când cuplurile reunite povestesc despre modul în care relaţia lor a ieșit mai puternică din travaliul unei infidelităţi descoperite. Și nu pentru că pune la îndoială rezultatul obţinut cu trudă de cuplu, ci pentru că știe că sunt mai multe căi de a ajunge într-un anumit punct de dorit – iar unele sunt mult mai costisitoare decât altele. „Opinia mea este că probabil că aţi fi putut învăţa aceste lecţii fără agonia care urmează trădării partenerului.”
Experienţa adulterului nu poate fi privită decât din două unghiuri diametral opuse. Pentru cei care nu i-au simţit convulsiile, rămâne o lecţie pe care și-o pot însuși de la distanţă, fără a traversa agonia de care vorbește Cole. Pentru cei cărora focul le-a măcinat până la temelie încrederea în cel care le-a jurat credinţă pentru o viaţă întreagă, agonia rămâne o ușă pe care sunt forţaţi să intre, fie singuri, fie acompaniaţi de partenerul care i-a trădat.
Dacă la finalul călătoriei reușesc să aibă suficientă încredere cât să execute din nou acrobaţia în doi, fără a fi măcinaţi de spaima că nu va fi nimeni acolo ca să-i prindă, au izbutit să-i rescrie poveștii lor un alt deznodământ decât acela dezarticulat, prevestit de intriga trădării. Unul în care iubirea reîncepe declinarea la singularul asumat, cu tot entuziasmul începuturilor, în faţa martorilor văzuţi și nevăzuţi.
Verifică întreaga noastră colecţie de articole despre divorţ
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
