Iubirea atârnă de lucrurile mici

O vorbă celebră spune că diavolul se ascunde în detalii. În lucrurile mici cărora nu le dăm importanţă. Dar viaţa gravitează în jurul lucrurilor mici. Ele ne ocupă cea mai mare parte a timpului, ne trădează viciile și virtuţile, limitele și curajul, preferinţele și antipatiile. În momentele noastre banale suntem cei mai autentici: atunci când așteptăm cu nerăbdare la semafor, când navigăm pe reţelele sociale sau spunem „noapte bună”.

În dragoste, lucrurile nu stau diferit. Nu strategiile și reţetele de succes ne ţin împreună, faptele măreţe demne de scenarii de film. Ci detaliile. Comportamentul de zi cu zi al partenerului, care ne asigură că suntem încă speciali și iubiţi.

Se scriu multe despre păstrarea vie a dragostei. Se fac studii în numele ei. Se consiliază și se dau îndrumări. Pentru că mecanismele nu i se rotesc automat, de la sine. Suntem fiinţe complexe și câteodată nu ne întelegem nici noi. Identitatea de cuplu ridică cu atât mai mult probleme.

Până la revoluţii sentimentale, este bine să ne îngrijim de „nimicuri”. Iubirea se naște din lucrurile mărunte și tot cu ajutorul lor crește. Stă în gesturi, priviri și cuvinte; în zâmbetul afișat când împărtășim ce ne doare.

Relaţiile trainice sunt ale oamenilor atenţi la detalii, care nu iau totul de-a gata, ca pe un dat permanent. A neglija detaliile înseamnă a face loc automatismelor, interacţiunii din inerţie. Nicio pereche de îndrăgostiţi nu o să declare vreodată că iubirea vine din inerţie. Poate doar cine crede în Cupidon.

Lista lucrurilor mărunte care aduc bucurie și stabilitate în cuplu variază de la caz la caz. Există totuși unele repere generale: o suită de obiceiuri neglijate care înfrumuseţează viaţa în doi.

Te rog, mulţumesc și iartă-mă

Deși nu sună poetic și spectaculos, amabilitatea atârnă greu într-un cuplu. La început, fiecare dintre parteneri se întrece pe sine încercând să facă o impresie bună, să câștige încrederea. Odată cu trecerea timpului, politeţea tinde să își piardă valoarea și, din păcate, frecvenţa. O folosim regulat cu cei din jur, dar cu apropiaţii ne permitem lacune. Ca și când familiaritatea ne-ar scuti de „efort”.

„Încrederea (apropiaţilor) nu ne îndreptăţește să luăm totul de-a gata”, spune Papa Francisc, conform orlandodiocese.org. „Cu cât este mai intimă și mai profundă, cu atât dragostea ne cere să respectăm mai mult libertatea celuilalt și să așteptăm ca el să deschidă ușa inimii (…). Politeţea și capacitatea de a spune «mulţumesc» sunt văzute ca semne de slăbiciune. Această tendinţă ar trebui să fie opusă în sânul familiei (…). Multe sentimente rănite, multe rupturi din familie încep cu pierderea preţioaselor cuvinte «Îmi pare rău”». Niciodată să nu încheiaţi ziua fără a face pace. Și pentru aceasta un gest mărunt este suficient.”

Complimentele

Paradoxul unui compliment este acela că nu costă nimic, dar face toţi banii. Sub marca autenticităţii, și nu a flatării în schimbul obţinerii unui avantaj personal, complimentele nasc zâmbete.

Studiile arată că femeile au mai multă nevoie de apreciere verbală decât bărbaţii și că adresarea cuvintelor dulci, măgulitoare crește gradul de satisfacţie maritală, în timp ce absenţa lor favorizează distanţarea emoţională, apariţia îndoielilor cu privire la sentimentele celuilalt.

Independentă de încrederea în calităţile proprii, dorinţa de a fi lăudaţi pentru anumite comportamente sau realizări apare în toate stadiile unei relaţii și nu aparţine exclusiv femeilor. Împlinirea ei înseamnă puncte în plus pentru satisfacţia ambilor parteneri.

În mod regretabil, trecerea timpului slăbește obiceiul soţilor de a-și complimenta soţiile și viceversa, deşi nevoia de a fi apreciat rămâne constantă.

Tandreţea

Și apropierea fizică, atingerile delicate, micile dovezi de afecţiune se pierd odată cu maturizarea întregului. Unii consideră că ţinutul de mână în public se cuvine doar tinerilor, spre exemplu; că înaintarea în vârstă justifică o oarecare răceală între soţi sau că inerentul declin al pasiunii îndreptăţeşte şi declinul tandreţei, privite cu rezerve după un timp.

Exprimarea fizică a atașamentului ar trebui să definească o căsnicie chiar și după ce dragostea pasională se transformă în dragoste de companion (companionate love, engl.) – nu doar de dragul vremurilor trecute, ci pentru perpetuarea lor.

Potrivit unui studiu din 2003, cuplurile pline de tandreţe reușesc să depășească mai ușor conflictele şi să ajungă la un numitor comun în cazul divergenţelor de opinie. Gesturile mici, ca ţinutul de mână, îmbrăţișările spontane, mângâierile fără motiv special, menţin apropierea emoţională și cresc șansele la o fericire pe termen lung.

Apelativele

Din exterior, folosirea numelor de alint de către membrii unui cuplu poate părea caraghioasă, forţată chiar. Tocmai de aceea, apelativele trebuie să rămână în spaţiul lor unic, privat, acolo unde este de preferat să existe cu prisosinţă, fără a fi ocolite sau ridiculizate.

Psihologii confirmă că un mod de adresare bazat pe denumiri ludice sau porecle haioase, învestite cu o semnificaţie personală aparte, denotă solidaritate între parteneri. Alături de diferite cuvinte-cheie, glume personalizate sau expresii și comportamente nonverbale relevante doar pentru partener, apelativele menţin un nivel înalt al interesului și atractivităţii faţă de celălalt.

Romantismul

Adesea bagatelizat sau, dimpotrivă, supraevaluat, romantismul se supune unor alegeri standard, previzibile (flori, bomboane, mesaje de amor), fără a sugera că ar putea să însemne mai mult decât o serie de clișee fără fond. Ceea ce nu-i adevărat.

Imaginaţia, preferinţele personale şi așteptările partenerului sunt cele mai bune repere atunci când vrem să adoptăm un comportament romantic.

Dacă îl împachetăm în ambalajul jovial al surprizei, efectul este net superior. Surprizele sporesc intimitatea în cuplu, buna dispoziţie și umorul. Ne ajută să ieșim din cotidian, să respirăm o gură de aer curat. Un cadou inedit, o cină la restaurant, o declaraţie înduioșătoare sau ceva 100% original are darul de a colora viaţa în doi.

În categoria surprizelor romantice putem include și faptele de bunătate pe care ni le facem aleatoriu unul altuia, fără presiunea unor zile speciale din calendar sau a obiceiurilor practicate de majoritate. Generozitatea și altruismul sunt indisolubil legate de creșterea satisfacţiei maritale.

Bunătatea

Lipsa bunătăţii creează o prăpastie imensă între două persoane unite cândva prin iubire. Psihologii îi denunţă efectele distructive, asemănând excesele de răutate cu sunetul unui clopot care prevesteşte sfârşitul existenţei în doi.

În opoziţie, bunătatea este ceea ce încheagă întregul, făcând partenerul să se simtă valorizat, înţeles şi iubit.

Evitarea reproșurilor, înţelegerea nevoilor emoţionale și autocontrolul ca imperativ în orice conflict conjugal fac parte din strategiile recomandate celor pe care stresul, oboseala, irascibilitatea sau alte predispoziţii temperamentale îi împiedică să fie buni.

Printre modalităţile practice de motivare a atitudinii binevoitoare, specialiştii pun accentul pe:

• Aprecierea intenţiei (să răspundem pozitiv chiar dacă partenerul nu a reuşit să ducă la bun sfârşit o acţiune dezirabilă; reproşurile îi vor descuraja potenţialele tentative similare).

• Renunţarea la critică (să abandonăm judecăţile de valoare și obiceiul de a sancţiona verbal stângăciile soţului/soţiei).

• Împărtăşirea bucuriei (să simţim împreună cu celălalt).

Referitor la împărtăşirea bucuriei, o serie de experimente identifică patru reacţii tipice adoptate atunci când cineva ne comunică un lucru îmbucurător pentru el (o veste bună): pasiv distructiv, activ distructiv, pasiv constructiv și activ constructiv.

Să spunem că unul dintre soţi îi comunică celuilalt că a reușit să obţină promovarea profesională dorită. Răspunsul pasiv distructiv va transmite dezinteresul, minimalizarea importanţei evenimentului respectiv (Și eu am o veste bună: am primit un tricou gratuit!).

Răspunsul pasiv constructiv va trăda entuziasmul, însă unul disimulat, formal. La aflarea veștii, soţul/ soţia ar putea spune: Super!, întorcându-se apoi la ceea ce făcea înainte pe laptop sau telefon.

Răspunsul activ distructiv va exagera riscurile subiectului luat în discuţie, inducând teamă, neîncredere: Dacă nu o să-ţi placă? Dacă va fi prea greu? Dacă nu te vei descurca?

În cele din urmă, răspunsul activ constructiv va arăta că suntem atenţi, că ne pasă și că împărtășim sentimentele celuilalt: Grozav! Când ai aflat? Ce va fi diferit pe viitor?

Spre acest tip de comunicare trebuie să tindem – spre o interacţiune din care bunătatea transpare uşor.

Nu putem formula o reţetă general valabilă cu privire la triumful iubirii, dar putem observa că lucrurile simple, obiceiurile de zi cu zi sunt veritabile unităţi de măsură care surprind oscilaţiile fericirii în doi. La sfârșitul zilei, detaliile fac diferenţa între mulţumire și insatisfacţie, între stăm bine sau mai avem de lucrat: capacitatea de a asculta, disponibilitatea de a oferi ajutorul, plăcerea de a râde împreună, dorinţa de a ierta. Arta de a trăi nu pe gustul meu sau al tău, ci pe gustul nostru.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.