Locul în care o femeie riscă cel mai mult să fie ucisă este propria ei casă – aceasta este concluzia frapantă a unui raport ONU. Statisticile din România arată că zeci de femei își pierd viaţa anual din cauza partenerilor. Totuși există lucruri concrete pe care le putem face pentru a ajuta victimele agresiunii să supravieţuiască și pentru a le reda speranţa că va fi bine.
„Eu chiar aș fi ca pentru copii să suport orice violenţă”, admite o bunică dintr-un sat brașovean. „Eu nu știu cum arată mama râzând”, povestește cu durere o femeie care a evadat cu greu dintr-o căsnicie violentă, care reedita tiparul relaţional din familia de origine.
„Nu a fost agresată grav.” „Mă întreb ce a făcut victima de a provocat atâta furie” – acestea au fost doar două dintre reacţiile generate de agresarea unei tinere în centrul Clujului de către fostul iubit, cadru universitar. Acesta și-a lovit fosta parteneră timp de 3 minute, ba chiar i-a izbit capul de pietrele de pavaj ale străzii, incidentul fiind înregistrat de camerele de supraveghere. La proces au depus mărturie și alte două foste partenere ale bărbatului, care au povestit că fuseseră lovite și chiar sugrumate în timpul relaţiei cu acesta. În final, agresorul a primit o condamnare la închisoare cu suspendare, pentru că „iubirea este și iertare, mai degrabă decât pedeapsă”, după cum a concluzionat judecătorul.
Mediatizată sau nu, violenţa domestică se regăsește în familiile educate, ca și în cele cu educaţie precară, în cele care se luptă cu lipsurile materiale, ca și în cele cu statut financiar bun. Obstacolele în calea diminuării acestui fenomen sunt numeroase, de la breșele legislative la instruirea necorespunzătoare a angajaţilor din sistemul de protecţie a victimei, dar la fel de descurajantă și de nocivă se dovedește și indulgenţa cu care mare parte a societăţii privește abuzul fizic, empatizând mai degrabă cu agresorul și cuplabilizând victima.
Atunci când acasă este cel mai primejdios loc
În fiecare zi, în lume mor 137 de femei, ucise de cei care ar trebui să le protejeze cel mai mult, pentru că locul unde există cea mai mare probabilitate ca o femeie să fie omorâtă este propria ei casă – aceasta a fost concluzia șocantă a unui raport al Agenţiei Naţiunilor Unite pentru Combaterea Drogurilor şi Criminalităţii (UNODC). Raportul a arătat că mai mult de jumătate din cele 87.000 de femei ucise în 2017 la nivel global au fost omorâte de parteneri sau de alţi membri ai familiei.
Asia este regiunea în care femeile au cel mai mare risc de a fi ucise de soţi, iubiţi sau rude (20.000 de victime în 2017), urmată fiind de Africa (19.000), America (8.000), Europa (3.000) și Oceania (300). Dacă luăm în calcul numai crimele comise de parteneri, nu și de alţi membri ai familiei, cele mai multe victime au fost înregistrate în Asia și în Africa (câte 11.000), America (6.000), Europa (2.000) și Oceania (200).
Procentul femeilor ucise de apropiaţi a crescut îngrijorător într-un interval de numai 5 ani (de la 47% din totalul victimelor omuciderii în 2012, la 58% în 2017). De altfel, după cum avertizează raportul UNODC, mare parte a violenţei domestice rămâne o problemă ascunsă, subestimată de autorităţi.
Aproape un sfert dintre bărbaţii care și-au ucis partenerele au avut un comportament violent faţă de ele în cursul relaţiei, iar aproape jumătate dintre omucideri au loc în primele 3 luni de la încheierea relaţiei.
Studiile au arătat că, cel mai adesea, în spatele unei crime intrafamiliale care pare să fi venit din senin există un istoric de violenţă în familie. Potrivit unui studiu australian, aproape un sfert dintre bărbaţii care și-au ucis partenerele au avut un comportament violent faţă de ele în cursul relaţiei, iar aproape jumătate dintre omucideri au loc în primele 3 luni de la încheierea relaţiei. Factorii de risc pentru omuciderile intrafamiliale includ suspiciunile de infidelitate, înstrăinarea partenerilor (inclusiv părăsirea partenerului sau începerea procedurilor de separare legală), hărţuire, abuz de substanţe, existenţa unor afecţiuni psihice și accesul la arme de foc.
Mai multe studii care au comparat autorii omuciderilor intrafamiliale cu cei care comit crime în afara familiei au arătat că primii au nivel mai înalt de educaţie școlară, loc de muncă mai stabil și mai puţine antecedente penale. Există încă o lipsă de consens în literatura de specialitate cu privire la profilul bărbaţilor care își ucid partenerele, iar unii cercetători au arătat că nu în toate omuciderile de acest tip există un istoric de violenţă sau indicii ale unui comportament perturbat (deși unii cercetători au descoperit elemente de planificare a crimei în peste 80% din cazuri).
Prin urmare, riscul de letalitate al violenţei domestice ar trebui luat în calcul nu doar în cazurile de abuz sever, ci în orice punct de pe continuumul violenţei domestice.
Violenţa domestică este subraportată atât în statele dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, spun studiile. Motivele cele mai frecvente pentru care femeile aleg să nu raporteze actele de violenţă la care sunt supuse sunt frica de agresor, jena, dependenţa financiară și psihologică, teama că poliţia nu va lua în serios acuzaţiile sau va considera agresiunea o problemă privată, precum și convingerea că violenţa este parte din viaţa normală a femeii. Printre motivele pentru subraportarea violenţei sexuale se numără frica de stigmatizare, teama de a nu fi crezute, teama de represalii sau lipsa de încredere în sistemul de justiţie.
Violenţa domestică în România
În ultimii 8 ani, 426 de femei au fost ucise în România de partenerii lor, de foștii parteneri sau de membri ai familiei, potrivit datelor oferite de Centrul Filia, ONG care luptă pentru drepturile femeilor și pentru combaterea violenţei domestice. Presa a comparat această cifră cu cea a soldaţilor români uciși în Afganistan, arătând că numărul celor care au murit pe timp de pace, ucise de persoanele care ar fi trebuit să le protejeze, a fost de 16 ori mai mare decât numărul celor căzuţi în misiune în „cel mai greu teatru de operaţiuni de după al Doilea Război Mondial”.
Aproape un sfert (24%) dintre femeile din România declară că au fost afectate de violenţă din partea partenerului și același procent spun că au fost supuse la violenţă fizică sau sexuală de către un adult înainte de vârsta de 15 ani, potrivit Raportului Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) din anul 2014. Studiul a arătat și că 74% dintre femei nu cunoșteau niciun serviciu de suport specializat și că, în urma celui mai sever incident de violenţă suferit vreodată, doar 17% au apelat la ajutorul poliţiei și 1% la serviciile sociale.
România se situează pe locul 14 în clasamentul ţărilor europene cu cea mai mare incidenţă de cazuri de violenţă domestică.
Costul anual al violenţei împotriva femeilor a fost estimat (în 2019) la 290 de miliarde de euro pe an în Uniunea Europeană. În România, costul violenţei împotriva femeilor se ridică la 12 miliarde de euro.
Vieţile umane și suferinţa victimelor nu au preţ, dar cunoașterea costurilor financiare ale prevenţiei poate determina statele să aloce fonduri mai consistente pentru a preveni violenţa împotriva femeilor, a declarat Carlien Scheele, directoarea Institutului European pentru Egalitate de Gen.
În pandemie s-a înregistrat o creștere a cazurilor de violenţă domestică raportate poliţiei, numărul apelurilor la serviciul de urgenţă 112 din primele 9 luni ale anului 2020 fiind cu 18% mai ridicat faţă de anul 2019. Un studiu al Centrului Filia a arătat că 55% dintre femeile chestionate au spus că ar apela la familie dacă ar avea nevoie de ajutor și doar 13%, la autorităţi. ONG-urile ar fi apelate de 1,8% dintre respondente, 2% ar solicita ajutor bisericii, iar aproape 8% nu au răspuns la întrebare/nu au știut unde ar putea căuta sprijin pentru a se simţi în siguranţă.
Unde căutăm ajutor într-un caz de violenţă domestică
Un prim ajutor pe care îl poate obţine o victimă a violenţei în cuplu este la un apel telefonic distanţă. Din 2015, există o linie telefonică pentru ajutor specializat (0800 500 333), pusă la dispoziţie de Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbaţi (ANES). Numărul este apelabil gratuit din orice reţea, serviciul fiind asigurat 24 de ore din 24, 7 zile din 7.
Consilierii liniei telefonice de urgenţă oferă informaţii legate de demersurile pe care le poate face victima în situaţia de criză și oferă asistenţă de specialitate cu privire la serviciile de care aceasta are nevoie, protejând intimitatea și asigurând confidenţialitatea beneficiarilor. În situaţiile în care victima nu mai este în siguranţă acasă, consilierii o pot direcţiona spre un centru de primire în regim de urgenţă.
În România există 254 de servicii destinate victimelor violenţei domestice, 164 dintre acestea fiind destinate prevenirii și combaterii violenţei domestice, potrivit datelor oferite de ANES. Numărul adăposturilor pentru victime este însă insuficient, capacitatea de cazare la nivel naţional fiind doar puţin peste jumătate din necesarul pentru victime.
Ordinul de protecţie provizoriu emis de poliţie și ordinul de protecţie emis de un judecător în urma unui proces sunt două instrumente esenţiale (adoptate foarte anevoios în România, ca urmare a solicitării ONG-urilor din Reţeaua pentru prevenirea și combaterea violenţei împotriva femeilor) de protejare a victimelor, explică avocata Giulia Crișan, de la Asociaţia Anais.
Începând cu 28 decembrie 2018, poliţiștii pot emite ordine de protecţie provizorii, valabile 5 zile, pe loc, în urma unei sesizări la serviciul de urgenţă 112 sau a unei sesizări făcute în scris, la telefon sau la sediul poliţiei. Până la această dată, ordinul era dificil de obţinut, victima era cea care trebuia să meargă cu probe la mai multe instituţii ale statului, iar durata pentru obţinerea ordinului era descurajant de mare. Potrivit unui studiu realizat în 2014 de organizaţiile care protejează victimele violenţei domestice, durata medie pentru obţinerea unui ordin a fost de 33 de zile – timp în care victima locuia, în multe cazuri, împreună cu agresorul.
Noua legislaţie permite poliţiei să pătrundă pe orice proprietate fără acordul proprietarului sau al victimei și fără a aștepta ordin de la procuror.
Poliţistul poate emite ordin de protecţie provizoriu pe loc, dispunând evacuarea agresorului din domiciliu sau interzicerea apropierii de victimă la o anumită distanţă. Dosarul întocmit de poliţiști ajunge la procuror, iar acesta poate dispune încetarea ordinului de protecţie provizoriu sau îl poate confirma – iar în acest ultim caz formulează o cerere, în locul victimei, pentru emiterea ordinului de protecţie judecătoresc, cu o valabilitate de până la 6 luni. După expirarea acestui ordin, victima poate să solicite un nou ordin de protecţie, dacă situaţia de pericol persistă.
Avocata Giulia Crișan încurajează victimele să sune la 112 într-o situaţie de risc (și nu la rude, prieteni, vecini sau chiar organizaţii care se ocupă de fenomenul violenţei). Semnalarea cazului de violenţă prin apelul la serviciul de urgenţă obligă poliţia să trimită un echipaj la faţa locului și, în plus, apelul poate fi folosit ca probă în instanţa de judecată.
Te-ar putea interesa și: România, ţara unde victimele strigă în șoaptă
În 2021 a fost aprobată legea care permite monitorizarea agresorilor prin intermediul brăţărilor electronice și urmează să intre în vigoare în 2022. O astfel de lege este foarte necesară, spun cei care lucrează cu victimele violenţei domestice, pentru că ordinele de restricţie sunt adesea ineficiente, fiind încălcate în aproximativ o treime din cazuri. Încălcarea ordinului de protecţie se pedepsește cu închisoare între 6 luni și 5 ani, dar, în lipsa unui sistem electronic de monitorizare, este dificil de dovedit încălcarea limitelor impuse de ordin, iar responsabilitatea colectării dovezilor rămâne responsabilitatea victimei.
Sistemul va deveni operaţional din martie 2022, dar, cel mai probabil, vor dura ani până ce sistemul va funcţiona la nivel naţional, principalul motiv al acestei tergiversări fiind costurile financiare. Calculele arată însă că milioane de euro sunt cheltuite pe măsuri cu mult mai puţin eficiente, în timp ce sistemul electronic de monitorizare ar suplini resursele limitate ale poliţiei, susţine Andreea Braga, de la Centrul Filia.
Deși brăţara electronică rămâne un instrument vital într-un sistem ineficient și fără resurse pentru a contracara violenţa domestică, este nevoie de un întreg pachet de măsuri.
Printre ele se numără: finanţarea corespunzătoare a serviciilor sociale necesare victimelor, finanţarea prioritară a adăposturilor de urgenţă, instruirea continuă a poliţiștilor, magistraţilor și celor din serviciile sociale și de sănătate care lucrează cu victimele, pentru a împiedica retraumatizarea lor, formarea echipelor mixte de agenţi de poliţie care instrumentează cazurile de violenţă sexuală și domestică, dezvoltarea programelor de educaţie, consiliere și terapie pentru agresori la nivelul fiecărui judeţ, colaborarea instituţiilor de profil în vederea asigurării coerenţei serviciilor.
În plus, este nevoie de continuarea campaniilor care să conștientizeze și să sensibilizeze societatea faţă de efectele violenţei domestice. Populaţia din România este semnificativ mai îngăduitoare cu violenţa în familie, dacă analizăm datele disponibile la nivelul Uniunii Europene, așa încât, la nivel de mentalitate suntem încă departe de obiectivul „toleranţă zero faţă de violenţa domestică”, promovat de Uniunea Europeană – arată o analiză a Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbaţi. Nu avem o reacţie puternică de respingere a acestui tip de violenţă la nivelul societăţii, pactizarea cu agresiunea fiind încă obișnuită, iar comportamentele violente reușind astfel să se deghizeze și să se transmită de la o generaţie la alta, arată raportul.
Violenţa împotriva femeilor continuă și din cauza lipsei de reacţie a martorilor unei agresiuni – nu spunem nimic, nu intervenim, nu anunţăm poliţia –, explică specialiștii de la Centrul Filia, subliniind importanţa implicării fiecărui membru al comunităţii în gestionarea problemei violenţei.
Cum să sprijini pe cineva care se confruntă cu violenţa domestică
Victima este adesea judecată pentru situaţia în care se află și pentru că nu reușește să se desprindă de agresor și de mediul toxic în care se află. Ceea ce trebuie să știm însă este că schimbarea este dificilă chiar și pentru victimele educate. Faptul că agresorul domestic are o altă tipologie faţă de cel general, stima scăzută de sine asociată traumelor generate de o relaţie violentă, lentoarea și indiferenţa autorităţilor, teama de a lua totul de la capăt, frica de agresor (sau speranţa că acesta se va schimba) și de stigmatizare sunt doar câteva din ochiurile unei plase care îngreunează ieșirea dintr-o relaţie violentă de cuplu.
Victimele violenţei domestice se întorc, în medie, de 7 ori la partenerii abuzivi înainte de a-i părăsi definitiv, potrivit specialiștilor de la The Family Violence Prevention and Services Act (FVPSA). Deși acest comportament oscilant contrariază persoanele care nu s-au confruntat cu abuzul, cel mai important lucru pe care îl poţi face pentru o victimă a violenţei domestice este să o asculţi fără să o judeci, să îi rămâi aproape și să îi oferi siguranţa de care are nevoie pentru a părăsi relaţia abuzivă, afirmă specialiștii care lucrează pentru prevenirea și combaterea violenţei intrafamiliale.
Victimele violenţei domestice se întorc, în medie, de 7 ori la partenerii abuzivi înainte de a-i părăsi definitiv.
Ajutorul practic pe care îl putem oferi unei persoane prinse într-o relaţie abuzivă începe cu propria informare, pentru a înţelege dinamica violenţei domestice, pentru a reuși să empatizăm cu victima și să ne formăm o viziune a modului în care este folosit controlul într-o relaţie pentru a forţa victima să rămână și chiar să se îndoiască de faptul că ceea ce trăiește este cu adevărat nociv.
Este foarte important ca victima să știe că poate conta pe ajutorul cuiva, că este ascultată și că i se sprijină deciziile. O femeie care se confruntă cu violenţa din partea partenerului ei simte că are puţin control asupra vieţii ei, așa că are nevoie de o persoană care să o sprijine fără a-i dicta ce să facă, pentru a reuși astfel să își recapete încrederea că poate lua propriile decizii, spun specialiștii de la FVPSA. De fapt, atunci când victima pleacă fără a fi pregătită să facă acest pas, probabilitatea revenirii în mediul în care este agresată crește.
Victima are nevoie să fie crezută (oamenii tind mai degrabă să mușamalizeze abuzul decât să îl exagereze), să fie asigurată că abuzul nu este vina ei și că nimeni nu are dreptul de a maltrata o fiinţă umană și, de asemenea, să fie ajutată să conștientizeze efectele violenţei asupra bunăstării ei și a copiilor ei. De asemenea, are nevoie de menţinerea unui contact regulat cu o persoană de încredere și de ajutor practic – îngrijirea copiilor pentru perioade scurte de timp, găsirea unui adăpost, ajutor cu transportul, însoţire la tribunal etc.
Având în vedere cât de copleșitoare poate fi schimbarea pentru cineva prins în spirala abuzului, este nevoie să încurajăm victima să facă pași mici în rezolvarea problemelor specifice cu care se confruntă.
Poate că victima nu acceptă ideea separării de agresor sau nu are curaj să-l denunţe, dar este important să fie ajutată să identifice pașii mici pe care să-i facă pentru a obţine mai multă siguranţă – de exemplu, să caute ajutorul unui consilier sau să creeze un plan de siguranţă pentru situaţiile de criză.
Într-o situaţie de risc, putem apela serviciul de urgenţă în locul victimei (în perioada pandemiei, apelurile către Asociaţia Anais au venit mai puţin din partea victimelor și mai mult din partea persoanelor apropiate acestora), după cum putem suna la linia telefonică naţională de urgenţă atunci când dorim să ajutăm o victimă, dar nu știm care sunt resursele și serviciile pe care aceasta le poate accesa.
După cum spune una dintre victimele violenţei domestice, întotdeauna există „o portiţă de salvare, indiferent de situaţie”. Cel puţin atâta timp cât rămânem sensibili la problema abuzului, înţelegând că violenţa domestică ne afectează și pe noi, spectatorii apatici sau reticenţi. Parafrazând titlul unei cărţi despre fenomenul „terorismului intim”, publicate anul trecut, putem spune că ceea ce nu vrem să știm despre violenţa domestică ucide visul unei lumi care nu tolerează agresiunea. Una în care copiii și nepoţii noștri să nu joace rolul de victime și nici de agresori.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.
