„Dacă sunt onestă – până în punctul în care să devin vulnerabilă – aș spune că separarea părinţilor poate distruge lumea unui copil. Îţi distruge toate iluziile despre un loc care ar trebui să fie unul al siguranţei și stabilităţii: casa ta, familia ta”, afirmă jurnalista Rhiannon Lucy Cosslett, care a trăit experienţa devastatoare a divorţului parental pe când avea 11 ani.

Un divorţ poate schimba toate datele cunoscute, năruind universul tihnit al copilăriei, în care se insinuează brusc un șirag de realităţi străine și derutante, scrie Cosslett. Prima care se fisurează este încrederea în relaţii, în fericire, în stabilitatea familiei. Părinţii apar copilului într-o altă lumină – în șocul despărţirii, pe care-l trăiesc din plin, aceștia își vor cenzura mai puţin sentimentele negative; vor fi furioși, răzbunători sau deprimaţi, iar resursele emoţionale care să le permită să se ocupe de nevoile copilului vor atinge un nivel foarte scăzut. Pentru că divorţul implică multă singurătate pentru cei prinși în centrifuga lui, iar copiii sunt întotdeauna victime colaterale.

Cosslett mărturisește că s-a luptat cu depresia și anxietatea de-a lungul adolescenţei și maturităţii și crede că separarea părinţilor a fost evenimentul major care a activat aceste perturbări ale sănătăţii ei mintale. Sechelele despărţirii au continuat să o însoţească pe termen lung, deși, în cuvintele ei, a fost un copil „norocos”. A păstrat o relaţie bună cu ambii părinţi și a avut parte din plin de iubirea și susţinerea lor. De-a lungul vremii, a fost martoră la seismele altor familii, în care violenţa, infidelitatea și conflictul semnau pe fiecare pagină a căsniciei, și și-a dat seama cât de nefericiţi erau și copiii care rămăseseră prinși în acest univers familial profund pervertit.

Totuși, punctează Cosslett, nu există nicio cale pentru ca divorţul părinţilor să nu te rănească și să nu îţi lase cicatrici pe care le porţi în tine mult după ce copilăria a apus. Durerea nu este opţională, dintr-un motiv simplu, scrie jurnalista: „Familia este fundamentală. Te modelează pe viaţă. Divorţul este o fantomă de care copiii se tem – omul negru, monstrul de sub pat. Este o cerere scrisă către agenţia de sprijinire a copilului sau mama ori tatăl vitreg agăţaţi de braţul părintelui tău.”

În articolul său, Cosslett povestește că adesea oamenii i-au spus că șocul trăit la divorţul părinţilor a fost cu atât mai mare cu cât vârsta ei era una „nepotrivită” pentru acest eveniment.

Jurnalista nu poate confirma că divorţul ar fi fost mai puţin devastator dacă s-ar fi produs într-o altă etapă a vieţii ei, amintește că sunt studii care spun că sunt intervale de vârstă în care despărţirea părinţilor dăunează chiar mai mult sănătăţii mintale a copiilor decât o face deja în mod obișnuit.

Cea mai critică vârstă pentru a asista la divorţul parental

Separarea părinţilor are mai mare probabilitate de a afecta sănătatea mintală în copilăria târzie și în adolescenţa timpurie, a arătat primul studiu major care a evaluat impactul emoţional al divorţului asupra copiilor.

Realizată de UCL Institute of Education, investigaţia a constatat o creștere cu 16% a problemelor emoţionale (precum anxietate și depresie) și cu 8% a problemelor de comportament în cazul copiilor de 7-14 ani ai căror părinţi au divorţat.

În timp ce problemele emoţionale au fost înregistrate atât la fete, cât și la băieţi, problemele de comportament mai grave au fost apanajul băieţilor. Studiul a mai arătat că divorţul avea același impact asupra sănătăţii mintale la copiii provenind din medii privilegiate și la cei cu un statut socioeconomic scăzut.

„Motivele pentru care o persoană tânără dezvoltă probleme de sănătate mintală pot fi complexe, dar acest studiu arată că destrămarea familiei poate fi derutantă și perturbatoare pentru un copil”, a subliniat Tom Madders, directorul organizaţiei YoungMinds.

Sprijinul emoţional redus al părinţilor exact în perioada în care copilul are cea mai mare nevoie de susţinere poate constitui o explicaţie credibilă pentru problemele de sănătate mintală, crede Nick Waggett, directorul Association of Child Psychotherapists.

„Copilăria târzie și adolescenţa timpurie se conjugă cu nevoia crescândă a propriei identităţi și individualităţi, distincte de cele ale adulţilor, și, de asemenea, cu nevoia de părinţi disponibili emoţional în această perioadă de tranziţie”, explică Waggett, subliniind că divorţul secătuiește resursele părintelui, lăsând copilul pe cont propriu în acest proces de dezvoltare și tranziţie.

Totuși, atunci când părinţii amână divorţul pentru perioada în care copiii devin adolescenţi, suferinţa acestora nu este, nici pe departe, una atenuată.

Adolescenţa nu amortizează șocul divorţului

„Când aveam 16 ani și părinţii mei s-au despărţit, am jurat că nu voi uita niciodată cum e să fii un adolescent care trece prin această situaţie dureroasă”, povestește jurnalistul și scriitorul Patrick Barkham, mărturisind că și-a dorit cu disperare ca părinţii lui să rămână împreună, chiar dacă era foarte vizibil că nu formau un cuplu fericit.

Barkham a retrăit momentele destrămării familiei sale în momentul în care scandalul divorţului politicianului Chris Huhne a ţinut prima pagină a ziarelor, la fel ca și deteriorarea relaţiei acestuia cu mezinul său, Peter, de 18 ani, care i-a trimis mesaje mânioase și insultătoare, considerându-l vinovat de despărţire.

Huhne și-a înșelat nevasta și a intentat divorţul pentru a rămâne în relaţie cu femeia care a lucrat pentru el în campania electorală. Mânia cu care Peter a respins toate încercările tatălui de a reface relaţia tată-fiu este ilustrativă pentru modul în care divorţul rănește chiar și la vârsta majoratului.

„Pierdere, durere, doliu” sunt cuvintele prin care consilierul Christine Northam descrie experienţa adolescenţilor martori la eșecul mariajului părinţilor lor. „Copiii de 18-19 ani sunt destul de critici, văd totul în alb sau în negru. Ei au pierdut tot ce au avut – părinţii lor împreună. Oamenii nu înţeleg asta atunci când se gândesc că vor avea o aventură și vor părăsi mariajul. Dar copiii iubesc stabilitatea și familia în care au crescut”, explică Northam.

Este ușor pentru părinţi să le atribuie adolescenţilor mai multă maturitate decât au ei în realitate, afirmă și psihologul Angharad Rudkin. „Să presupui că un adolescent mai copt va înţelege motivele despărţirii și că va rămâne sensibil și corect înseamnă să ceri foarte mult de la el. Adolescenţii de vârstă mai mare pot privi în urmă și să simtă că au trăit o minciună – că viaţa de familie cu care au crescut și de care nu s-au îndoit poate niciodată era ceva ce părinţii așteptau să se încheie imediat ce ei ar fi plecat la universitate”, punctează Rudkin.

Dincolo de impactul emoţional negativ pe termen scurt și mediu pe care îl are despărţirea părinţilor asupra copiilor, există și un efect care se face simţit la vârsta la care copiii deveniţi adulţi își întemeiază propria familie.

Cum se transmite divorţul de la o generaţie la alta

Adulţii care provin din familii destrămate au la rândul lor un risc sporit de a divorţa, a arătat un studiu din anul 2001, efectuat de cercetătorii Paul Amato și Danelle DeBoer.

Autorii au constatat că riscul de divorţ al unui cuplu crește cu 69% dacă părinţii femeii au divorţat și cu 189% dacă ambii soţi provin din mariaje eșuate. Transmiterea divorţului la generaţia următoare este mai probabilă dacă mariajul părinţilor a înregistrat un nivel relativ scăzut de discordie înainte de despărţire. De asemenea, în comparaţie cu adulţii provenind din familii în care părinţii au rămas împreună, cei care au fost martori la divorţul părinţilor au dezavuat în mai mare măsură ideea căsătoriei ca relaţie care poate dura o viaţă.

Studiul citează alte 10 investigaţii longitudinale care au ajuns la rezultate asemănătoare, concluzionând: „Divorţul parental este unul dintre cel mai bine documentaţi factori de risc” pentru mariajele copiilor.

Un studiu din 2004 a constatat că divorţul părinţilor poate submina capacitatea copiilor de a-și construi un mariaj fericit și durabil. Un lot de 131 de copiii cu vârsta de 3-18 ani la divorţul părinţilor (de la începutul anilor ’70) a făcut obiectul unor interviuri clinice extinse 25 de ani mai târziu. Aduţii din familiile divorţate au raportat o dificultate mai mare în atingerea dragostei, intimităţii sexuale și a angajamentului faţă de căsătorie, comparativ cu cei proveniţi din familii intacte. De asemenea, divorţul părinţilor a generat în copii îndoiala cu privire la capacitatea cuplurilor de a depăși conflictele maritale, precum și teama că vor repeta modelul familiei lor.

Transmiterea intergeneraţională a divorţului este un fenomen larg răspândit – a fost și concluzia unui studiu publicat în 2013 care a analizat date provenind din 13 ţări europene, dar și din Canada și SUA. Cercetătorii au identificat modele similare de comportament marital la copiii ai căror părinţi divorţaseră – de exemplu, femeile din familii destrămate aveau, în toate ţările studiate, șanse mai mari de a coabita cu un partener decât de a se căsători, comparativ cu femeile care au crescut cu ambii părinţi.

Modul în care divorţul se transmite de la o generaţie la alta a primit, de-a lungul timpului, mai multe explicaţii, două dintre ele fiind cele mai cunoscute.

Oscilând între explicaţii diferite

Una dintre teoriile care explică transmiterea intergeneraţională a divorţului este faptul că abilităţile de relaţionare și comportamentul personal se transmit la rândul lor.

Potrivit acestei teorii, copiii provenind din familii dezmembrate au un risc mai mare de a divorţa la maturitate pentru că nu au avut ocazia de a vedea un model de relaţii sănătoase, care să includă comunicarea, abilitatea de a negocia și de a face compromisuri.

Este adevărat că abilităţile de relaţionare sunt foarte importante în ecuaţia unui mariaj fericit, iar copiii care au crescut în familii care s-au destrămat au fost martorii unui model defectuos de comunicare. Totuși, studiul realizat de Amato și DeBoer a arătat că, deși copiii crescuţi în familii conflictuale erau mai predispuși să ia în calcul și varianta divorţului la vârsta adultă, de obicei nu alegeau să divorţeze, dacă nici părinţii lor nu o făcuseră.

Faptul că divorţul este cauzat de abilităţi slabe de relaţionare care au fost moștenite din familia de origine nu se confirmă – subliniază autorii unor studii longitudinale. Aceștia au constatat că dezacordul parental, neurmat de divorţul parental, nu se traducea într-un divorţ al copiilor, chiar dacă aceștia cochetau uneori cu această idee. Dacă modelul de relaţionare ar constitui factorul-cheie al divorţului, copiii din familii conflictuale ar trebui să aleagă și ei, în număr mare, această ieșire de urgenţă din relaţia maritală.

O a doua teorie, a încrederii și atașamentului, explică transmiterea intergeneraţională prin mesajul pe care îl livrează copiilor părinţii care aleg calea divorţului: atunci când demonstrează că relaţia maritală poate fi ruptă și fericirea este posibilă și în afara acestui perimetru, părinţii contribuie la subminarea angajamentului copiilor faţă de căsătorie pe parcursul vieţii lor.

Potrivit cercetătorului Judith Wallerstein, amintirea rupturii din familia de origine macină încrederea adultului în capacitatea căsătoriei de a rămâne intactă și fericită până la capătul vieţii.

„La vârsta adultă, când dragostea, intimitatea sexuală, angajamentul și căsătoria ajung în centrul atenţiei, persoanele din familii care s-au destrămat sunt bântuite de fantomele divorţului părinţilor și îngrozite că aceeași soartă îi așteaptă”, subliniază Wallerstein.

Vulnerabilitate, și nu sentinţă

Deși statisticile par să fie împotriva celor care speră să se bucure de un mariaj fericit chiar dacă cel al părinţilor s-a dizolvat, ele nu echivalează cu un diagnostic necruţător, de care individul nu poate să se debaraseze, subliniază terapeutul Sarah Epstein.

Chiar dacă acești adulţi sunt echipaţi necorespunzător pentru căsătorie, ei sunt liberi să-și aleagă atitudinile și viitorul, insistă Epstein. Ar putea apela la un terapeut pentru a înţelege modul în care percepţia lor faţă de relaţii a fost distorsionată de experienţa părinţilor, după cum și-ar putea separa propriile lor relaţii de cele ale părinţilor, învăţând să relaţioneze armonios, să își exprime neliniștile cu privire la relaţie și să se sprijine reciproc. Povestea lor poate fi alta decât în cazul părinţilor și ei sunt cei care îi vor scrie, în final, scenariul.

Fiecare poate avea o poveste de cuplu mai fericită decât cea la care a fost martor în familia de origine, crede și Renée Peltz Dennison, profesor de psihologie la St. Mary’s College of Maryland.

Dennison, care provine dintr-o familie scindată de divorţ, spune că statisticile nu sunt atât de încurajatoare în ce privește stabilitatea mariajului ei sau a celor care au trăit aceeași experienţă. Ea amintește chiar de un studiu care arată că divorţul devine prima opţiune la primele semne de turbulenţă ale căsniciei la adulţii care provin din familii dezmembrate, pe când cei care au avut familii intacte consideră conflictul o parte firească a relaţiei.

Cu toate acestea, cercetările de dată mai recentă au adus informaţii încurajatoare, arătând că, mai mult decât divorţul parental în sine, contează maniera în care copilul a perceput relaţia părinţilor și modul în care a metabolizat despărţirea înainte de a intra în propria sa relaţie, punctează Dennison. În plus, expertul spune că trei sferturi dintre cuplurile pe care le-a intervievat au indicat modele de căsnicie inspiratoare pentru ele, fie din familia lărgită, fie din sfera prietenilor lor sau ai părinţilor și au declarat că au depus eforturi pentru a-și construi abilităţile necesare și un tipar propriu al relaţiei. O căsnicie dezastruoasă sau destrămată nu se moștenește inevitabil, conchide Dennison, bazându-se pe zeci de ani de cercetare, dar și pe experienţa căsătoriei sale, care se menţine după mai bine de un deceniu.

„Niciodată prea vârstnic pentru a fi afectat de divorţul părinţilor”

Când părinţii ei au divorţat după 45 de ani de căsătorie, Krista Mischo a căutat un grup de sprijin pentru copiii afectaţi de despărţirea părinţilor, dar a avut surpriza să descopere că acestea erau destinate fie celor care divorţează, fie copiilor de vârstă mică. Așa că Mischo a creat ea însăși un grup de suport și un blog, care a atras 20.000 de cititori din întreaga lume, și a descoperit că adjectivul prin care adulţii descriu cel mai frecvent starea pe care le-a produs-o divorţul părinţilor este „devastat”.

Deși divorţul părinţilor ei s-a produs atunci când aceștia aveau 66, respectiv 71 de ani, Mischo spune că acest eveniment i-a afectat viaţa și relaţiile cele mai apropiate: „Divorţul părinţilor mei a afectat cu siguranţă căsătoria mea. Trăiești, mănânci, respiri și dormi cu ceea ce se întamplă. Căsătoria lor părea intactă și foarte devotată. A trebuit să regândesc totul.”

Efectul divorţului parental asupra copiilor adulţi este încă nedocumentat, spune Susan Brown, profesor de sociologie la Bowling Green State University, care a arătat într-un studiu din 2012 că divorţurile persoanelor de peste 50 de ani s-au dublat în ultimii 20 de ani.

Chiar dacă părinţii care au copii adulţi se gândesc că aceștia sunt prea mari pentru a fi afectaţi în mod serios de divorţ, realitatea este că aceștia trec printr-o adevărată traumă, susţine terapeutul Carol Hughes. Adulţii care se confruntă cu divorţul parental se simt adesea confuzi și încep să se îndoiască de toată viaţa lor din trecut, suspectând că realitatea în care au trăit nu a fost nimic altceva decât o faţadă. Ei au nevoie, ca și la vârsta copilăriei, să fie anunţaţi în discuţii faţă în faţă, și nu la telefon cu privire la această ruptură, și la fiecare vârstă există aceeași nevoie de a ști că nimic din ce au făcut sau nu au făcut ei nu e responsabil de separare, subliniază Hughes, care crede că întreaga naţiune americană este în faza de negare a impactului dur pe care divorţul îl are asupra copiilor adulţi.

Consilierul Paula Hall spune că divorţul părinţilor la vremea în care, în mod normal, ar trebui să aniverseze nunta de argint îi face pe copii să se întrebe dacă mai există ceva care să dureze pentru totdeauna și dacă nu au fost și alte minciuni ascunse în vălul istoriei lor familiale.

Inventariind într-un articol amplu reacţiile adulţilor care s-au lovit de despărţirea părinţilor, jurnalista Kate Hilpern arată că numitorul comun al acestora e siguranţa că divorţul îi afectează chiar mai mult decât ar fi făcut-o în copilărie. La această vârstă, copiii se simt zdrobiţi de conflictul pe care părinţii nu se mai sfiesc să-l cenzureze, cum ar fi făcut-o în copilăria copiilor, care acum au câte un părinte plângându-le pe câte un umăr și pretinzându-le loialitatea și afecţiunea. Aceasta, în timp ce, nu de puţine ori, adultul se zbate să o scoată la capăt cu propriile-i emoţii negative, dar și cu cele ale propriilor copii, temători că divorţul bunicilor e un semn că nici mariajul părinţilor nu va rezista pentru totdeauna.

Lecţii ale unui divorţ traumatizant

Chiar dacă separarea unui cuplu afectează copiii în orice perioadă a vieţii, unii dintre cei care au traversat acest eveniment spun că au identificat, privind în urmă, aspecte care le-ar fi putut diminua suferinţa sau lecţii pe care le-ar putea aplica în propria relaţie de căsătorie.

Sebastian Whale își amintește încă durerea vie pe care a trăit-o atunci când părinţii i-au comunicat decizia lor de a o lua pe drumuri separate. Dacă este ceva ce ar putea atenua șocul acestei realităţi, atunci aceasta este decizia părinţilor de a nu folosi copilul ca un mijloc de a-și regla conturile cu fostul partener.

„Copiii pot deveni rapid arbitri, pot fi exploataţi pentru a obţine informaţii sau pot fi folosiţi ca purtători de mesaje între tabere rivale”, explică Whale, subliniind că un copil nu ar trebui pus niciodată în situaţia de a alege între părinţi, pentru că îi iubește în mod egal, adesea indiferent de gradul lor de vinovăţie în eșuarea mariajului.

La 26 de ani de la divorţul părinţilor, Olly Lambert, realizator de filme documentare, a dedicat câteva luni unui film în care a adunat mărturiile celor care s-au confruntat cu o experienţă similară.

Deși se crede că, după o perioadă de șoc, copiii se vor acomoda cu noua realitate, Lambert susţine că divorţul parental „schimbă totul în viaţa ta (…) nu doar în următoarele câteva luni, ci pentru următorii 50 de ani”.

În filmul său, el se concentrează pe nevoia copiilor de a le pune întrebări părinţilor, chiar și la ani distanţă de divorţul lor. Cele mai multe întrebări ascund cel puţin o undă de reproș, investigând motivele divorţului, măsura în care au conștientizat impactul devastator al alegerii lor asupra copiilor și cauzele pentru care nu au vorbit mai mult între ei și cu copiii înainte de a decide să divizeze familia. În cea mai mare pierdere pe care o poate trăi un copil, calea de a supravieţui trece prin comunicare, transparenţă, acceptarea pierderii și gestionarea efectelor în cel mai bun mod posibil, conchide Lambert.

La 16 ani de la divorţul părinţilor, jurnalistul David Dennis povestește că încă se mai repară pe sine după daunele produse de ruptură.

Căsătorit de 3 ani, Dennis este conștient că tot ce a încercat în acești ani a fost să evite divorţul mai degrabă decât să construiască o relaţie fericită. În timp ce învaţă să gestioneze problemele de cuplu apelând la iubire, și nu la frică, Dennis e sigur că, dacă a învăţat ceva din divorţul părinţilor săi, acel lucru este că nu poate și nu trebuie să le permită copiilor săi să retrăiască scenariul atât de familiar: doi copii ghemuiţi într-un colţ de cameră, în timp ce află că părinţii lor nu se mai iubesc suficient încât să rămână împreună.

Pentru că, deși uneori are în spate motive serioase, divorţul rămâne un bisturiu care secţionează pe viu amintirile, speranţele, certitudinile și liniștea unui copil. O noapte polară, fără nicio geană de lumină la orizont, în care, încâlcit în tristeţe și furie, uiţi care e drumul care duce spre casă, spre bucurie și spre primăvară. Iar asta doare la orice vârstă.