Cum influenţează părinţii mariajul copiilor lor?

Verifică întreaga noastră colecţie de articole despre DIVORŢ

Se spune că un profesor bun își ajută elevii să îl depășească. Este regula valabilă și pentru părinţi? Știm că influenţa lor cuprinde toate aspectele vieţii. Într-un fel, împărţim cu ei responsabilitatea deciziilor care ne definesc existenţa. Iar succesul în căsătorie pare a fi una dintre experienţele măsurate cu măsura părinţilor noștri. Exemple concrete întâlnite în jur demonstrează că tinerii din familii bine sudate obișnuiesc să calce pe urmele predecesorilor, așa cum cei cu părinţi divorţaţi ajung ei înșiși la separare.

Transmiterea intergeneraţională a divorţului

Cercetările din domeniu susţin ceea ce se vede cu ochiul liber: în multe cazuri, nu doar temperamentul sau culoarea părului se moștenește, ci și divorţul. Un studiu american arată că separarea părinţilor creşte cu 70% riscul ca urmașii să repete istoria.[1]

Deși ultimii 40 de ani înregistrează o scădere a numărului de despărţiri în rândul celor proveniţi din căsnicii dizolvate, cei care nu au crescut în astfel de familii continuă să aibă șanse superioare de reușită.[2]

În instanţă sau la notar ajung cu predilecţie cuplurile în care ambii soţi au experimentat disoluţia familiei de origine. Psihologii remarcă tendinţa oamenilor de a se orienta spre parteneri de viaţă cu un trecut similar, dacă nu chiar identic din acest punct de vedere. O altă observaţie poate fi făcută în dreptul diferenţelor de gen existente: spre deosebire de bărbaţi, femeile cu părinţi separaţi își asumă mai greu angajamente și au așteptări moderate de la un eventual mariaj. În cazul lor, absenţa tatălui slăbește încrederea în sine, ducând la alegeri neinspirate în materie de parteneri și, ulterior, la creșterea riscului de divorţ.[3]

După cum indică studiile privind instabilitatea maritală de-a lungul generaţiilor, copiii divorţului nu își asumă angajamente pe termen lung. Adulţii marcaţi de această povară devin mai degrabă dezinteresaţi de căsătorie sau o acceptă formal, lăsând loc posibilităţii de a se retrage, la nevoie.

Destrămarea întregului distruge încrederea în durabilitatea unei relaţii până într-acolo încât cei „păţiţi” își preconizează propriul divorţ într-o măsură dublă faţă de persoanele fără antecedente în familie.[4]

O altă teorie subliniază importanţa factorilor genetici.[5] Analizând o cantitate uriașă de date privind copiii adoptaţi, un grup de cercetători din Suedia au corelat riscul de divorţ raportat la maturitate cu istoricul părinţilor biologici, nu cu cel al familiei adoptive, corelaţia fiind valabilă inclusiv în cazul fraţilor crescuţi separat. Nu divorţul ca atare se transmite „genetic”, ci anumite trăsături de personalitate care favorizează comportamentele de risc, printre care instabilitatea emoţională și lipsa autocontrolului.

Cercetarea întărește concluzia că cei mai expuși la pericolul eșecului marital rămân copiii crescuţi în sânul familiei biologice trecute prin divorţ. Atât genele, cât și mediul exercită influenţe pe plan conjugal.

Declinul satisfacţiei maritale

Exceptând cazurile de infidelitate sau de abuz, declinul satisfacţiei maritale este ceea ce duce în general la divorţ. Separarea părinţilor își are locul său între factorii care influenţează propriul grad de satisfacţie conjugală, văzută ca stare emoţională de mulţumire a individului faţă de interacţiunile, experienţele și exigenţele din cuplu. O asemenea moștenire își pune amprenta asupra abilităţilor necesare supravieţuirii căsătoriei: manifestarea empatiei și rezistenţa la stres.

Într-un experiment din 2010, mai multe perechi au fost invitate să își transcrie gândurile despre neînţelegerile cu partenerul și să le detalieze apoi. Cei care au înţeles relativitatea propriilor puncte de vedere, dar și valoarea compromisului în procesul de soluţionare a problemelor au indicat un grad mai ridicat al satisfacţiei conjugale. La polul opus, participanţii axaţi pe o interpretare subiectivă, rigidă, a evenimentelor negative s-au declarat nemulţumiţi în raport cu viaţa de familie.[6]

Experimente similare au relevat faptul că situaţiile stresante trăite în afara cuplului (la muncă, în cercul de prieteni etc.) consumă din energia necesară gestionării conflictelor intrarelaţionale. Drept urmare, persoanele nerezistente la stresul cotidian refulează în familie, de unde și riscul satisfacţiei maritale scăzute.[7]

Satisfacţia iniţială descrește în timp chiar și în cazul mariajelor de durată. Cheia menţinerii ei la nivel optim vizează trei aspecte majore:

1. Adaptarea: Pe măsură ce evoluează, orice căsătorie parcurge schimbări (în ce privește ordinea priorităţilor, rutina, proiectele de viitor etc.). Adaptarea soţilor la aceste schimbări îi apropie pe termen lung. Neadaptarea produce, în schimb, complexe, temeri, frustrări.

2. Ancorarea în realitate: În faza incipientă a căsniciei, oamenii tind să ignore defectele partenerilor, concentrându-se pe calităţi. Odată cu instalarea obișnuinţei, defectele celuilalt se evidenţiază ușor, în timp ce calităţile se estompează (uneori până la dispariţie). Fericirea cuplului crește când soţii rămân ancoraţi în realitatea admiraţiei pe care și-o poartă reciproc, chiar și după doi, trei, cinci sau 50 de ani de convieţuire.

3. Constanţa: Persoanele care își judecă jumătatea în funcţie de greșelile comise ocazional acumulează mai multe nemulţumiri decât cele care îi găsesc circumstanţe atenuante (o zi proastă, dispoziţia de moment), fiind constante în evaluările făcute.

Credinţa și căsătoriile „la bine și la greu”

Lista atuurilor nu se încheie aici. Există un al patrulea aspect relevant care surprinde relaţia pozitivă dintre religie și satisfacţia maritală: partenerii care au aspiraţii și interese comune, în special de ordin spiritual, depășesc mai ușor obstacolele apărute și sunt mai fericiţi.[8]

Creștinii practicanţi au o rată a divorţurilor mai scăzută decât credincioșii formali, sugerează datele culese în perioada 1972-2018 de la americani cu vârste între 25 și 54 de ani.[9] Și sociologul W. Bradford Wilcox afirmă, pe baza cercetărilor întreprinse la Universitatea din Virginia, că protestanţii care frecventează biserica sunt cu 35% mai puţin predispuși la divorţ decât cei neafiliaţi religios.[10]

Asumarea valorilor creștine se reflectă în viaţa de zi cu zi a familiei, astfel încât totul poartă amprenta unor viziuni similare, întemeiate pe un crez comun (organizarea gospodăriei, administrarea bugetului, exprimarea sexualităţii, petrecerea timpului liber, educaţia copiilor, cultivarea relaţiilor sociale). Similitudinile, dar și abordarea cu blândeţe a celuilalt sporesc coeziunea în cazul cuplurilor creștine.

Totuși nimeni nu trăiește într-o bulă a perfecţiunii. Și creștinii confruntaţi cu divorţul părinţilor devin vulnerabili la acest capitol.

Mărturiile multor oameni confirmă că schimbările provocate de ruptura familiei se răsfrâng și în viaţa adultă. Impactul general al pierderii căminului – stresul, sentimentele de insecuritate, scăderea veniturilor, schimbarea școlii, a locuinţei și alte tranziţii succesive – diminuează competenţele pe care cei mici le vor manifesta mai târziu pe toate planurile, inclusiv sentimental.

Pași spre vindecare

Nimeni nu ne poate salva dacă nu ne salvăm, mai întâi, noi înșine. Psihologii vorbesc despre depășirea modelului disfuncţional preluat din familie, prin autocunoaștere și prin exersarea voinţei de a altera tiparele relaţionale distructive.

Recomandările acestora includ câţiva pași esenţiali pentru atingerea echilibrului în viaţa de cuplu atunci când unul sau ambii parteneri s-au confruntat cu dezintegrarea familiei de bază:

1. Conștientizarea trecutului și distanţarea emoţională de umbrele care îl compun.

În ce fel, în ce măsură și cu ce drept mă influenţează trecutul?

2. Acceptarea rănilor suferite și înlocuirea atitudinii vindicative faţă de cei consideraţi vinovaţi (familia sau propria persoană), cu o atitudine bazată pe înţelegere și iertare.

Cum mă pot ajuta pe mine însumi/ însămi?

3. Asumarea responsabilităţii pentru toate acţiunile întreprinse.

De ce mă port așa cum mă port?

4. Stabilirea unor obiective clare privind îmbunătăţirea propriului comportament.

Ce pot face pentru a fi fericit/ă?

5. Stabilirea unor așteptări realiste de la partener.

Cât de rezonabile sunt cerinţele mele?

6. Concentrarea pe lucrurile aflate sub control personal.

Ce alegeri îmi stau în putinţă pentru un mâine mai bun?

7. Încrederea în călăuzirea divină.

Ce limite am în procesul de vindecare?

Concluzii

Trăirea unei experienţe centrate pe divorţ nu este un scenariu cu final închis. Dacă părinţii se străduiesc să trateze cu delicateţe distanţarea de partener, relaţionarea cu cel mic și securizarea lui prin atenţie și iubire, aceștia pot atenua efectele negative ale situaţiei; pot îmbunătăţi finalul. În caz contrar, cresc șansele ca, la maturitate, copilul să repete scenariul din familia în care a crescut. Sau să cadă în capcana extremelor, alegând fie să rămână singur (de teama unui posibil abandon), fie să experimenteze legături pasagere, superficiale, (aparent) lipsite de risc.

Dincolo de sumbrele previziuni ale cifrelor, realitatea dovedește că putem înfrunta statistica. Inclusiv pe aceea care avertizează că – deși în scădere faţă de anii trecuţi – rata divorţurilor din România continuă să îngrijoreze (anul 2018 a înregistrat peste 30.000 de separări oficiale și o durată medie a căsniciei de 8,7 ani pentru femei, respectiv 9,2 pentru bărbaţi).[11] Biblia ne învaţă că dragostea nu are termen de valabilitate (1 Corinteni 13:8). Este drept, pentru unii dintre noi, căsătoria presupune mai multe obstacole decât pentru alţii. Dar niciun om nu este condamnat să repete istoria altora, nici măcar pe cea a părinţilor lui.

Verifică întreaga noastră colecţie de articole despre DIVORŢ

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.