Fiul meu de numai un an privește cu suspiciune bolul plin cu năut. Ezită înainte de a-și introduce degetul durduliu în castron, ca să amestece legumele. Sunt destul de sigură că imaginaţia nu-mi joacă feste când, câteva secunde mai târziu, ochii lui de culoarea alunei se luminează, iar buzele lui micuţe se curbează ușor în sus.
Degetul mare i se alătură degetului arătător în amestecarea conţinutului din bol. Triumfător, scoate un bastonaș de morcov și, pentru restul prânzului, reușește cumva să evite cu succes năutul, chiar dacă acesta se ascunde printre paste și legume.
Iau una dintre boabele de năut ignorate și o flutur prin faţa lui. Își deschide gura și o închide abia după ce reușesc să plasez năutul înăuntru. În mintea mea, celebrez deja victoria, dar, câteva secunde mai târziu, năutul iese cu viteza unui proiectil aruncat de un pistol cu bile. Fără să mă descurajez, încerc din nou, dar de data aceasta întâlnesc buzele strânse ale micuţului meu, care par să fi fost cusute.
Năutul este o sursă importantă de proteine pentru copilul meu, care are o dietă vegetariană, așa că nu renunţ atât de ușor. Mă apropii de el, cu boaba de năut la îndemână, așteptând momentul în care va deschide gura pentru a strecura câteva bucăţele de paste și mă asigur că nu ratez ţinta cu năutul meu. El mestecă, apoi scuipă buclucașa boabă, pe care nici măcar n-a apucat să o strivească bine. Devine clar că mama lui va fi nevoită să găsească o altă sursă de proteine.
Ca pentru mulţi alţi părinţi, diversificarea alimentaţiei copilului nostru a fost un parcurs interesant, în care am descoperit ce îi place și ce nu îi place. Elliot este primul nostru copil și am încercat să învăţăm cât mai multe despre alimentele cu care să-l hrănim, participând chiar și la câteva ateliere. Seminarele și broșurile ne-au fost de folos, dar toate erau croite după aceeași presupunere: că Elliot va crește și va începe să consume carne.
„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”
Trebuie să menţionez faptul că soţul meu consumă carne, iar eu sunt singura vegetariană din familia extinsă, deci nu am nimic împotriva alimentelor cu carne. Nu mă voi opune dacă Elliot va călca pe viitor pe urmele tatălui său, renunţând la alimentaţia vegetariană. Acum însă, eu și soţul meu suntem de acord cu privire la beneficiile pe care le oferă o alimentaţie vegetariană și vrem ca Elliot să crească așa. Poate că avem o doză sănătoasă de optimism, dar credem în promisiunea și sfatul Bibliei: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbele 22:6).
Și dacă aș aplica această făgăduinţă nu doar la ceea ce mâncăm, ci și la modul în care ne închinăm? Suntem la începutul drumului copilului nostru spre creștinism. Probabil că Elliott nu înţelege încă de ce, dar caută întotdeauna mâinile mele și ale soţului meu atunci când îl așezăm la masă, pentru o rugăciune de mulţumire, pentru că asta am făcut de când a început să mănânce alimente solide. Ocazional, se alătura și el rugăciunii, intervenind la sfârșit cu simpaticul „Ma-min!”.
Înainte de culcare, îi citim povestiri biblice pentru bebeluși. Iar eu și soţul meu facem tot ce ne stă în putinţă să ne asigurăm că Elliott va crește iubindu-L și ascultându-L pe Dumnezeu. Întrebarea este totuși dacă nu ne îndoctrinăm copiii, introducând opiniile noastre în mintea lor vulnerabilă, după cum susţine etologul ateu Richard Dawkins. Până la urmă, spune Dawkins, „există o diferenţă importantă între a-ţi antrena copiii în tradiţii inofensive și a le impune opinii nedovedite despre natura vieţii sau despre univers”.
Realitatea este că părinţii își „îndoctrinează” mereu copiii, fie că este vorba de credinţa în Dumnezeu, în Moș Crăciun sau de ideea că a mânca cu coatele pe masă înseamnă lipsă de maniere. Aceste opinii sau credinţe se pot schimba pe măsură ce copiii cresc, dar, în mod conștient sau inconștient, în calitate de părinţi, modelăm anumite tipare de gândire în minţile tinere, ușor de impresionat.
Citește și: Copilul meu e unic, iar Dumnezeu știe
Așadar, poate că eu îmi îndoctrinez copilul și poate că într-o zi, când va crește, va pune la îndoială educaţia pe care i-o ofer eu. Dar părinţii vor ce este mai bun pentru copiii lor și, ca fiinţă umană imperfectă și limitată, nu pot să-i ofer decât ceea ce cred că pavează calea spre o viaţă sănătoasă și cu mai puţine griji, pentru că el știe că poate apela oricând la Dumnezeu pentru ajutor, înţelepciune, putere și pace.
Biblia ne îndeamnă să creștem copiii „în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4), dar cum faci asta când viaţa ta a fost dată peste cap de rolul de părinte și nu ai timp nici măcar să dormi îndeajuns, cu atât mai puţin timp să-L cunoști mai bine pe Dumnezeu pentru a-L arăta și copilului tău?
Cred că răspunsul este că trebuie să înaintăm cu pași mici. Așa cum Elliott învaţă o mulţime de lucruri noi, și eu învăţ cum să fiu mamă și amândoi învăţăm despre Dumnezeu. Poate că am avantajul de a avea o relaţie cu Dumnezeu cu 17 ani înaintea lui Elliott, dar abia acum învăţ cum decurge relaţia cu El în calitate de mamă.
Așa că ne rugăm împreună – la masă, înainte de culcare și în orice alt moment potrivit. Eu spun cuvintele, iar el încheie cu „Amin”. Aștept ca rolurile noastre să se inverseze într-o zi. Citim împreună povestiri biblice, mai întâi din cărţi de carton, trecând treptat la cele cu pagini subţiri, paragrafe mai lungi și ilustraţii mai puţine. Mergem cu toţii la biserică, deși deocamdată, în timp ce pastorul vorbește, eu trebuie să îl ţin ocupat cu niște figurine de plastic cu animalele din arca lui Noe.
Nu îmi doresc să cresc un copil care acceptă orbește totul și se supune fără să crâcnească, ci unul care pune întrebări, învaţă și alege să creadă.
Eu și soţul meu învăţăm ce înseamnă să ne încredem, ca familie, în Dumnezeu. Îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru lucrurile bune, vom căuta puterea Lui în cele rele și nu vom ascunde sub preș întrebările dificile. Vom face tot ce putem pentru a reflecta caracterul iubitor și milostiv al lui Dumnezeu, așa încât, atunci când Elliot ne va întreba cum este Dumnezeu, să poată avea în viaţa noastră un reper.
Nu îmi doresc să cresc un copil care acceptă orbește totul și se supune fără să crâcnească, ci unul care pune întrebări, învaţă și alege să creadă. Și, dacă te întrebi care mai sunt preferinţele culinare ale lui Elliott, sunt fericită să îţi spun că mănâncă năutul cu plăcere acum, deși nu am făcut nimic special ca să aibă loc această schimbare. Nu știu de ce, nu am explicaţii, dar cred tot mai mult în puterea exemplului.
Melody Tan este manager de proiect în cadrul programului TV Mums at the Table și locuiește în Sydney, Australia, împreună cu soţul și cu fiul ei. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.