Chiar și în urma înlocuirii, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a termenului „distanţare socială” cu „distanţare fizică”, oamenii resimt reminiscenţele unei îndepărtări sociale.
Frica, pierderea încrederii în oameni, considerarea celuilalt un potenţial pericol, îngustarea cercului social de interacţiune sunt ingredientele mediului social de astăzi, dar în același timp reprezintă factorii principali inhibatori ai socializării.
Familia reprezintă cel mai securizant și prielnic mediu de dezvoltare pentru copil.
În ceea ce privește socializarea, copiii și persoanele în etate sunt cele mai afectate categorii de vârstă. Chiar și interacţiunile familiale au fost limitate uneori de miza îmbolnăvirii celor vulnerabili din punct de vedere medical sau a celor în vârstă. Copiii au fost distanţaţi nu doar faţă de mediul școlar sau preșcolar, ci adesea și faţă de bunici sau chiar faţă de părintele nevoit să lucreze în zone de risc.
Într-un astfel de context, abordările teoretice ale conceptului de socializare a copiilor în cadrul familiei și chiar în afara ei au un caracter imperios. Înţelegerea conceptului de socializare, conștientizarea importanţei ei și cunoașterea metodelor care înlesnesc socializarea sunt premisa unei educaţii eficiente.
Socializarea
Joel Salinas, medic specialist în neurologie comportamentală și neuropsihiatrie, consideră socializarea la fel de importantă ca administrarea medicamentelor, ca adoptarea unei alimentaţii sănătoase sau efectuarea exerciţiilor fizice. Persoanele care au mulţi prieteni trăiesc mai mult decât cele singuratice și sunt mai sănătoase. Pe lângă aceasta, calitatea vieţii se ameliorează.
Persoanele care au mulţi prieteni trăiesc mai mult decât cele singuratice și sunt mai sănătoase.
Relaţiile sociale îmbunătăţesc dispoziţia, reduc stresul și scad riscul de îmbolnăvire. Pe de altă parte, lipsa prieteniilor și a interacţiunilor sociale reprezintă un factor de risc pentru depresie, nevroză, tulburări autoimune, disfuncţii endocrine ș.a.m.d. Chiar riscul de infarct de miocard (IMA) sau de accident vascular cerebral (AVC) este asociat izolării sociale.
În sens larg, socializarea se referă la transformarea unei fiinţe asociale – prin inculcarea unor moduri de simţire, gândire și acţionare – într-o fiinţă socială.[1] Esenţa acestui proces constă în asimilarea experienţei sociale prin formarea personalităţii, credinţelor, concepţiilor asupra lumii și vieţii, motivaţiilor și inteligenţei sociale. Toate acestea au în vedere echiparea copilului în vederea interacţiunilor sociale. Socializare este un demers bilateral care are loc prin interacţiunea dintre adult, care oferă experienţa socială, și copil. La rândul lui, copilul acţionează ca unul care, odată cu dezvoltarea lui, își însușește din ce în ce mai independent un sistem social. Totodată, socializarea copilului are loc și în urma raporturilor cu egali de-ai lui, cu animalele, mass-media, școala, religia ș.a.m.d.
Procesul socializării nu se reduce la fixarea unor anumite amprente pe o tabula rasa, ci pornește de la amprenta ereditară a copilului, care este ulterior permanent modelată prin învăţare.
Însușirea limbii este prima etapă majoră a dezvoltării copilului și unealta de bază cu ajutorul căreia își organizează gândirea, acţionează asupra altora și dobândește cunoștinţe și abilităţi.[2] Eficacitatea comunicării este direct proporţională cu abilitatea de a socializa. De aceea este vital ca părinţii să comunice mult în cadrul raporturilor dintre ei ca părinţi, pe de o parte, și dintre ei și copii, pe de altă parte. Prin citirea povestirilor de seară și de dimineaţă, prin explicarea situaţiilor de viaţă, prin exprimarea stărilor, prin descifrarea comportamentelor și sentimentelor, părinţii contribuie la dezvoltarea limbajului copilului lor și în același timp la dezvoltarea competenţelor de comunicare.
Ereditatea reprezintă doar o parte a materiei prime din care se plămădește personalitatea copilului. Aceleași trăsături și caracteristici pot fi modelate diferit, rezultând astfel personalităţi diferite. În urma interacţiunii copilului cu factorii personali, culturali și de mediu, procesul socializării ajunge la formarea personalităţii, care, la rândul ei, este dinamică și evolutivă. Faptul că fiecare copil are un fond genetic unic și o experienţă personală unică face ca diversitatea să fie dată de integrarea și asimilarea experienţelor, a normelor și valorilor de viaţă în raport cu experienţa trecutului. Astfel, personalitatea copilului nu reprezintă o cumulare simplă de conţinuturi și valori, ci acestea sunt integrate în mod unic de fiecare copil.
Socializarea din cadrul familiei
Acest demers al socializării impune evidenţierea importanţei socializării în cadrul familiei. Familia este cel mai important și de impact agent al socializării copiilor. În primii ani de viaţă, părinţii definesc fundamentele credinţelor, concepţiilor și atitudinilor copiilor. Pe măsură ce copiii cresc, autoritatea și rolul părinţilor sunt împărţite cu alţi agenţi importanţi ai socializării, precum, religia, școala, prietenii și mass-media.
Există un acord printre specialiștii sociologi cu privire la faptul că socializarea primară reprezintă cel mai important factor al dezvoltării fiinţei umane.[3] În primii ani de viaţă se stabilește poziţia persoanei în societate, interiorizarea valorilor și credinţelor și învăţarea tiparelor de comunicare și interacţiune cu mediul exterior.[4] Astfel, familia devine prima colectivitate care influenţează toate procesele de achiziţii formative ulterioare. În același timp, familia reprezintă cel mai securizant și prielnic mediu de dezvoltare pentru copil. Climatul de afectivitate, acceptare și protecţie îi oferă copilului mediul propice de socializare.
În condiţii ideale, cu cât este mai îndelungată socializarea din cadrul familiei, cu atât mai mari sunt șansele ca un copil să devină echilibrat și bine echipat pentru a face faţă schimbărilor continue la care este supus de către mediul înconjurător.
Aceste condiţii ideale se referă la un climat emoţional pozitiv, la timpul de calitate și consistent petrecut cu copilul, la resursele materiale necesare pentru existenţa familiei, la capacitatea părintelui de a-i fi model copilului ș.a.m.d. De aceea, socializarea nu depinde de asumarea și respectarea unor reguli, ci mai degrabă de aplicarea unor principii. Copilul are nevoie să înveţe să comunice, are nevoie de un mediu afectiv pozitiv, de acceptare, iubire, apreciere, încurajare și protecţie. Acestea sunt cărămizile cu ajutorul cărora copilul se percepe pe sine ca o identitate în raport cu ceilalţi, ca apoi să ajungă capabil a se adapta, integra, autodezvolta și în cele din urmă autoactualiza. Demersul acesta ciclic descrie procesul socializării.
Indiferent de potenţele lor morale, spirituale, emoţionale și materiale, părinţii au datoria să asiste copilul pe parcursul întregii lui dezvoltări psihice și emoţionale. În categoria părinţilor intră părinţii biologici, părinţii adoptivi, tutorele legal sau oricine își asumă îngrijirea copilului și care, în același timp, poartă în forul lui intim sufletesc iubire dezinteresată faţă de copil.
Ghid de socializare în cadrul familiei:
|
Socializarea prin parteneriatul părinţi-instituţii educaţionale
Educatoarea și profesorul sunt plasaţi în zona socializării de prim rang. În cadrul instituţional se realizează un transfer de afectivitate și de identitate parentală de la părinte la educator. Acesta din urmă devine un substitut al mamei. Astfel, în funcţie de consensul celor două medii de socializare, dezvoltarea copilului este una armonioasă sau nu.
Rolul părintelui rămâne decisiv. Pe lângă gestionarea interacţiunilor din cadrul familiei pe perioada în care copilul este acasă, părinţii au rolul de a alege mediul instituţional în care va fi educat copilul lor și, în același timp, de a menţine o relaţie deschisă și continuă cu educatorii. În funcţie de informaţiile oferite de către părinte, educatorul își poate modela metoda de lucru cu copilul, iar în funcţie de informaţiile educatorului părintele își poate ajusta metodele și obiectivele pe care le are în vedere pentru dezvoltarea copilului său.
Ghid de socializare în cadrul parteneriatului familie-instituţii educaţionale:
|
Socializarea prin parteneriatul părinte-biserică
Acest tip de parteneriat reprezintă un puternic agent al socializării, deoarece prin acesta copilul învaţă ce este bine și ce este rău. În același timp, mediul bisericesc devine o comunitate în care se pot regăsi toţi ceilalţi agenţi ai socializării. Biserica își propune să le ofere credincioșilor o familie lărgită. Prin activităţile moral-religioase cu copiii, biserica devine școală, iar prin prezenţa copiilor la activităţile cultice biserica îi oferă copilului un grup de socializare între egali. Acest fapt înlesnește cunoașterea de sine, dezvoltarea abilităţilor de comunicare și dezvoltarea capacităţii de relaţionare.
Indiferent de agenţii care contribuie la socializarea copiilor, părinţii sunt primii responsabili de dezvoltarea copiilor. Această responsabilitate este una de tip parteneriat, însă părintele este factorul decisiv care asistă copilul în toate parteneriatele existente pe parcursul dezvoltării lui.