Fără să conștientizăm, apelăm de multe ori la presă ca la un profesor care ne predă realitatea. În domeniul sănătăţii tratăm știrile aproape ca pe niște veritabile consultaţii. Însă dacă lecţia care ni se predă e greșită și dacă ajungem să ne asumăm un diagnostic care, de fapt, nu ne aparţine?

Luna ianuarie a acestui an i-a furnizat cititorului de presă calitativă din România o veritabilă infuzie de știri despre alimentaţie și stilul de viaţă. La o simplă monitorizare a celor trei mari agenţii de presă din ţara noastră (Mediafax, Agerpres, 9am), precum și a celor mai reputate două cotidiene (Adevărul și România Liberă) observăm câteva tendinţe extrem de interesante în raportarea de presă privind sănătatea. Sunt tendinţe cu bătaie lungă, ale căror efecte sunt de cele mai multe ori complet trecute cu vederea.

Per ansamblu, în luna ianuarie, sănătatea nu a fost un subiect prioritar pentru sursele de presă citate. Din cele 5, doar două – Agerpres și Adevărul – au scris peste 40 de materiale din domeniul sănătăţii. Celelalte trei surse s-au oprit la un total de sub 20 de materiale într-o lună.

Un bilanţ detaliat al bolilor

De departe, cel mai prezent subiect în rubricile de sănătate nu este nicidecum vreo boală. Sfaturile practice cu privire la dietă, în special beneficiile pentru sănătate ale diverselor alimente/regimuri alimentare beneficiază de cea mai largă acoperire mediatică, lucru care constituie, de altfel, prima tendinţă vizibilă la o lecturare sistematică a rubricilor de sănătate ale celor 5 instituţii de presă amintite.

Cele mai multe știri privind alimentaţia le-a publicat ziarul Adevărul – circa 26 de materiale, fără a lua în calcul articolele despre suplimente, nici pe cele privind remediile naturiste. Între agenţiile de presă, Agerpres conduce detașat la acest capitol, cu 17 materiale, care includ însă și sfaturi legate de stilul de viaţă (ex.: consumul de alcool, carne, practicarea sportului). Celelalte surse publică mult mai puţine materiale pe această temă, însă asta și pentru că rubricile lor de sănătate publică mai puţine materile per ansamblu.

De o acoperire mediatică generalizată au beneficiat de asemenea și infecţiile virale. Gripa a fost în atenţia tuturor celor 5 surse citate, care au publicat între 3 și 7 materiale pe acest subiect, numai în luna ianuarie. Pe lista afecţiunilor virale despre care s-a scris în ianuarie se află și rujeola, în contextul în care ţara noastră se confruntă cu o epidemie. În strânsă legătură, despre vaccinuri, cele mai multe materiale au apărut pe site-ul Agerpres (6) pe cel Mediafax (4) și pe cel al ziarului România Liberă (2). Adevărul și 9am nu au abordat subiectul luna trecută.

Bolile cronice netransmisibile au fost și ele pe agenda editorială a lunii ianuarie. Un clasament ar plasa cancerul pe primul loc în topul bolilor cronice cu cea mai mare vizibilitate între sursele amintite. Cele mai multe materiale despre această boală au apărut pe Agerpres și pe site-ul Adevărul. Publicaţiile au scris însă un număr semnificativ de articole și despre bolile de inimă (în special articole de prevenţie) și despre diabet.

Subiectele de interes pentru femei, cum ar fi sfaturile privind sarcina și trucurile cosmetice, au fost, de asemenea, prezente în publicaţiile amintite.

Privim la luna ianuarie ca la cea mai apropiată unitate temporală a obișnuinţei mediatice. Luna ianuarie este prototipul unei luni în care spaţiul public românesc nu este perturbat de evenimente majore care să răstoarne priorităţile editoriale. Ianuarie are valenţă de exemplu. Prin urmare, cu atenţia îndreptată asupra temelor care au dominat în această lună discuţiile despre sănătate, e legitim să ne întrebăm de ce există aceste predilecţii și nu altele?

De ce aceste boli și nu altele? Ce dictează editorial în redacţiile de sănătate? Și ce efecte pot avea aceste direcţii?

Pentru a răspunde, lărgim cadrul astfel încât să cuprindă monitorizări internaţionale și analize multianuale ale experţilor în domeniu.

Presa nu spune totul

Poziţia pe care sănătatea o ocupă în ierarhia subiectelor de presă nu este una de top nici în alte ţări. Sănătatea a fost a 8-a cea mai discutată temă de presă naţională, cumulând 3,6% din acoperirea mediatică naţională, în Statele Unite, în anul de campanie 2008, cel mai recent acoperit de o analiză Pew a Indexului de Acoperire Mediatică. Aceasta a însemnat un spaţiu mediatic de 3 ori mai mare decât cel acordat educaţiei sau transporturilor, însă mult mai puţin decât acoperirea cumulată de relaţiile externe, infracţionalitate sau dezastre naturale. Aceeași analiză a relevat și că, între bolile cu cea mai mare acoperire mediatică, primul loc îl ocupă cancerul.

Însă dat fiind volumul uriaș de cercetări știinţifice care se publică zilnic, e numai firesc să ne întrebăm de ce mass-media alege constant să raporteze doar despre anumite boli? Ce face ca aceste informaţii să aibă, în viziunea editorilor de presă, valoare de știre? O cercetare condusă de mai mulţi experţi de la Universitatea americană Columbia a urmărit să răspundă cât mai știinţific la această întrebare.

Ce subiect e demn de o știre?

Oamenii de știinţă au monitorizat, timp de 2 ani (2012-2014), o paletă diversă de jurnale biomedicale și de sănătate, însumând 28.910 articole, și au observat că numai 1.343 dintre acestea au fost preluate de agenţia de presă Reuters. Cercetătorii au propus un mecanism care să explice această filtrare masivă și au verificat-o apoi restrângând aria de corelare la jurnalele JAMA (10.760 de articole) și cele 846 de articole promovate de acestea prin comunicate de presă.

Cel mai important factor care influenţează selecţia în presă este relevanţa statistică a subiectului.

Experţii au observat că presa preia anumite subiecte cu predilecţie și au alcătuit o listă a primelor 50 de teme favorite ale presei (fie ele cu încărcătură pozitivă, fie negativă). Astfel cercetătorii au raportat că descoperirile despre „sport(ul)” de întreţinere, despre „aport(ul)” de diverse substanţe, „fumat(ul)”, „sarcina” și „cancer(ul)” atrag mult mai ușor atenţia presei decât alte subiecte. De asemenea, experţii au evidenţiat faptul că jurnaliștii manifestă o preferinţă pentru subiectele cu relevanţă pentru cititorii de sex feminin.

Potrivit autorilor, acest complex de preferinţe s-ar explica prin faptul că „genul acesta de subiecte afectează un număr mare de oameni, prin urmare poate suscita interesul cititorilor prin asocierea preferinţelor respective cu comportamentul personal al consumatorului de presă”. Astfel, în modelul elaborat de cercetători, importanţa statistică s-a detașat ca prima între alţi factori care influenţează ce preia și ce nu preia presa.

Comunicatele de presă ale jurnalelor de specialitate triază semnificativ ce ajunge în ziare.

Alţi cercetători au evidenţiat factori care influenţează indirect agenda editorială a publicaţiilor și care ţin mai degrabă de caracteristici ale societăţilor dezvoltate. O cercetare publicată în 2002 de Steven Woloshin și Lisa Schwartz investiga importanţa comunicatelor de presă emise de jurnalele știinţifice. În contextul în care oamenii de știinţă le reproșează jurnaliștilor că înţeleg greșit studiile lor și că transmit informaţii eronate, în timp ce jurnaliștii le reproșează jargonul și limbajul inaccesibil, publicarea comunicatelor de presă servește ca o interfaţă prietenoasă, o zonă de tampon între cercetători și jurnaliști. Mai mult, fiindcă volumul de informaţii publicat în jurnalele specializate în domeniul sănătăţii este mai mare decât forţa de procesare a jurnaliștilor specializaţi (asta și din cauza bugetelor în picaj ale redacţiilor de presă), jurnaliștii tratează comunicatele de presă ca pe o triere primară a subiectelor importante sau își aleg pe criterii emoţionale experţii de referinţă.

Paznicii informaţiei

Acest mecanism a fost clasat încă din anul 1943 ca subscriindu-se teoriei gatekeeping, introdusă pentru prima dată de Kurt Lewin. Revoluţionară la acel moment, teoria gatekeeping exprimă procesul prin care informaţia este filtrată de „paznici” înainte de diseminare. În cazul de faţă vorbim despre un filtru aplicat mai întâi de coordonatorii de redacţie ai jurnalelor de sănătate. Apoi de filtrul jurnaliștilor care preiau sau nu ce li se oferă.

Deși pneumonia, diareea și pojarul ucid cei mai mulţi copii, la nivel mondial, presa scrie mult mai des despre SIDA, tuberculoză și malarie.

Finanţarea este un filtru impersonal, al cărui impact este bine documentat în literatura de specialitate. Un studiu publicat în 2011 de jurnalul PloS One analiza comparativ acoperirea mediatică a celor mai prevalente cauze de deces infantil la nivel global și a bolilor finanţate prin programul Global Fund Diseases. Lucrarea demonstrează cum, deși pneumonia, diareea și pojarul ucid cei mai mulţi copii, la nivel mondial, presa scrie mult mai des despre SIDA, tuberculoză și malarie. Și aceste trei boli afectează un număr semnificativ de copii, însă, de asemenea, în contul combaterii lor se investesc mult mai mulţi bani decât în dreptul primelor. Aceasta înseamnă și mai mulţi bani pentru campanii de conștientizare și, implicit, un dezechilibru al imaginii transmise public. Astfel ajungem să validăm ideea că „știrile nu reprezintă o oglindă a situaţiilor sociale, ci înfăţișarea unui aspect al acestora care se impune de la sine”, așa cum spunea Walter Lippmann în cartea sa de referinţă, Opinia publică.

Contează ce scrie presa?

La fel de importantă pentru discuţie este și teoria agenda setting, care descrie, la rândul ei, puterea actorilor de media de a influenţa prevalenţa anumitor subiecte pe agenda publică. Deși a apărut în 1968, această teorie a fost rafinată în circa 400 de studii ulterioare și rămâne în continuare relevantă pentru societate. Ba chiar ar putea veni cu un răspuns privitor la care sunt efectele raportării selective privind subiectele de sănătate.

„Mass-media prezintă anumite aspecte în mod frecvent și proeminent, astfel încât segmente largi de public ajung să perceapă aceste aspecte ca fiind mai importante decât altele”, rezuma sociologul Rita Coleman esenţa teoriei agenda setting. Versiunea vulgară a acestei teorii este sintetizată de întrebarea: Dacă un copac cade în pădure și nu îl filmează nimeni, a mai căzut? Aceeași teorie explică în parte și succesul fulminant al știrilor false și, uneori, chiar iraţionale: „Păi, dacă îţi spun! Am citit în ziar!”

Dacă anticipează că o descoperire nu va avea priză la public, editorul va da comunicat despre altă descoperire, mai puţin semnificativă, dar mai comercială.

Criticii acestei teorii cu pretenţie de cauzalitate cred însă că drumul este cu dus și întors. Altfel spus, da, deţinătorii informaţiei fac agenda publică. Însă interesul public interacţionează cu această agendă, influenţând-o. Cel mai accesibil exemplu este tendinţa publică spre decredibilizarea informaţiilor apărute în presă. Semn că publicul a ajuns la o suprasaturaţie de informaţii provenite de la prea mulţii „cercetători britanici” ajunși cu atâta ușurinţă în buletinele de știri.

Aceasta este oarecum o extremă, însă ea acţionează și sub forma autocenzurii editorilor. Înainte să dea un comunicat de presă cu privire la o descoperire știinţifică, redactorul-șef al jurnalului care publică acea descoperire va trebui să îmbrace informaţia într-o haină cât mai atractivă, ca să se asigure că jurnaliștii o vor prelua. Asta înseamnă și că, dacă anticipează că o descoperire nu va avea priză la public, ea va ajunge în umbra unui alt subiect despre care jurnalul va da comunicat de presă, pentru că vinde mai bine.

Ce se poate face

Jurnalismul împarte responsabilitatea diseminării publice a informaţiilor critice din domeniul sănătăţii cu experţii pe politici de sănătate. Însă progresul acestora din urmă este puternic încetinit de incompatibilitatea cu agenda comercială a marilor instituţii de presă.

„Organizaţiile de jurnalism finanţat de fundaţii sunt probabil mai capabile decât instituţiile comerciale de presă să prioritizeze superior subiectele sociale critice.” – Kate Steger, specialist outreach în cadrul Centrului Pulizer

Așa s-a întâmplat în primăvara anului 2014 când în Guineea a izbucnit epidemia de Ebola. Potrivit lui JD Stier, fondator al întreprinderii sociale Devex, răspunsul mediatic prompt la epidemie le-a făcut rău celor care aveau cea mai mare nevoie de tratament. De ce? Pentru că, în locul unei acoperiri mediatice centrate pe soluţii, presa a ales să lase bilanţurile de morţi, imaginile cu cadavre și medici echipaţi ca niște cosmonauţi să domine peisajul de presă și să producă stigmatizarea globală a celor afectaţi de boală. Lansând campania #ISurvived Ebola, cei de la Stier Foundation au reușit să compenseze lipsa de înţelegere a situaţiei publicând povești de viaţă emoţionante ale supravieţuitorilor și motivându-i astfel și pe alţi oameni să caute un tratament medical de la primele simptome ale bolii.

Atenţia pe care presa o acordă anumitor boli crește nivelul de teamă a populaţiei în raport cu boala respectivă.

Așa cum spunea Kate Steger, specialist outreach în cadrul Centrului Pulizer, „organizaţiile de jurnalism finanţat de fundaţii sunt probabil mai capabile decât instituţiile comerciale de presă să prioritizeze superior subiectele sociale critice”. Însă, recunoaște specialistul, drumurile celor două comunităţi se separă atunci când ajung la chestiunea obiectivităţii. „În sănătatea publică totul este despre activism. Dacă nu pentru o organizaţie, atunci pentru o cauză, iar acoperirea mediatică este un instrument care ajută la obţinerea unei acţiuni recomandate și sprijinite de cercetare riguroasă, de experienţă și de bune practici.” În jurnalism, în schimb, spune Steger, scopul ultim este raportarea adevărului, imparţialitatea, lăsând în seama individului ce să facă cu adevărul respectiv.

Atenţia pe care presa o acordă anumitor boli crește nivelul de teamă al populaţiei în raport cu boala respectivă, susţine o cercetare din 2008. Aceasta este poate prima și cea mai directă consecinţă a agendei mediatice. Însă nu trebuie să ne uităm numai la jumătatea goală a paharului.

Imaginea despre lume (și implicit bolile ei) pe care ne-o formăm din presă este o reflectare parţială și deformată a realităţii.

Presa poate cataliza schimbări importante în sistemul de sănătate și avem două exemple cu un puternic și recent ecou chiar în presa românească. Cazul Hexi Pharma și situaţia managementului Spitalului Malaxa sunt subiecte cu un impact seismic pentru opinia publică românească. Materialele investigative care au stat la bază au fost realizate de o singură echipă și, cu toate acestea, consecinţele lor sunt atât de puternice încât încă nu s-au desfășurat complet. Cazul profesorului Burnei de asemenea a avut o rezonanţă publică majoră și am putea chiar specula o puternică forţă moralizatoare, pentru că a acţionat ca un proces public, cu valoare de exemplu pentru alţi medici tentaţi de aceleași lucruri ca doctorul Burnei.

De asemenea, răspândirea accesului a facilitat formarea unei clase de consumatori media cu gândire critică dezvoltată, care selectează dur sursele de informare și care sunt mai puţin vulnerabili la agendele prestabilite. Ar fi desigur naiv să sperăm la o imunitate totală în acest sens. Însă simpla conștientizare că imaginea despre lume (și implicit bolile ei) pe care ne-o formăm din presă este o reflectare parţială și deformată a realităţii este un câștig major pentru o perspectivă realistă. Și, în cele din urmă, pentru alegeri cu adevărat informate și cu adevărat sănătoase.