Ce pot face cuplurile care descoperă că virusul de care se temeau că le-ar putea periclita sănătatea le pune în pericol ceva aparent chiar mai dificil de protejat: bunăstarea relaţiei?

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

În faţa camerei web care le transmitea mesajul către telespectatorii BBC, doi tineri mărunţei spuneau – mai în glumă, mai în serios – că, de când cu măsurile de izolare impuse în orașul lor, Wuhan, numărul divorţurilor a crescut. Lor le e bine, zicea el zâmbind către ea, dar alţii încep să descopere, ca niciodată, defecte ale partenerului de viaţă pe care înainte de izolare nu avuseseră timp să le observe.

„Pentru unii, viaţa în carantină se simte ca o vacanţă de Crăciun”, spunea o avocată britanică specializată în divorţuri. „Dar acesta nu e neapărat un lucru bun”, continua tot ea într-un mesaj adresat parlamentului britanic. „Perioadele prelungite împreună se pot dovedi decisive pentru edificarea sau pentru dizolvarea unei relaţii.”

Sunt voci care spun că izolarea va fi benefică pentru familii, ba chiar că vom asista la un boom al natalităţii, la nașterea unei așa-numite „generaţii COVID-19”. Alţii, în schimb, spun că, în condiţiile carantinei, cuplurile se vor confrunta cu propria fragilitate și că presiunea traiului izolat va strivi numeroase căsnicii, ducându-le la disoluţie.

Însă până să se lămurească sociologii cum stau lucrurile, ce cupluri vor fi afectate și în ce fel le va afecta traiul izolat pe timp de pandemie, literatura de specialitate ne lasă deja să intuim numeroase măsuri de prevenire și de tratare a crizelor în cuplu, care ar putea fi aplicate în aproape orice fel de criză. Aparenta superficialitate a acestei afirmaţii se disipează atunci când descoperim că cele mai reputate teorii actuale privind crizele familiale își extrag seva știinţifică dintr-un singur model teoretic – ABCX –, introdus de Reuben Hill la mijlocul secolului trecut.[1] Hill a inspirat toate modelele publicate ulterior, pentru că observaţiile lui sunt cu adevărat fundamentale și chiar transculturale.

Ce știu psihologii despre criza familială

Pe scurt, Hill spunea că orice criză familială (X) apare atunci când o familie confruntată cu stresori (A) nu are/nu poate accesa resurse (B) pentru a combate stresorii și își percepe situaţia ca fiind fără ieșire (C). Dar să vedem ce realităţi îmbracă acest cadru teoretic.

Din perspectivă psihologică, „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” nu există. Iar aceasta nu fiindcă nu ar exista cupluri fericite, ci pentru că această încheiere clasică a poveștilor presupune o continuare neschimbată până la bătrâneţe a statu-quoului relaţional. Iar aceasta nu este realistă. Orice relaţie este ca un organism viu, în schimbare/dezvoltare. Este o entitate care interacţionează cu circumstanţele, dar și cu transformările fiecărei persoane din cadrul ei și se adaptează ca răspuns la acestea.

Fericirea în relaţie, spun psihologii, este una în care fiecare membru simte că îi sunt împlinite nevoile. Iar atingerea acestui succes depinde de capacitatea cuplului de a se adapta la solicitările la care este supus.

(A) – Solicitările

Ana și Matei s-au căsătorit în urmă cu 6 ani și au un copil de 3 ani. Locuiesc într-un apartament mic în orașul natal al lui Matei, împreună cu tatăl lui, care e văduv. După ce a încheiat concediul maternal, Ana a fost avansată pe postul de manager de proiect și i s-a propus să preia conducerea unei filiale pe care compania ei a deschis-o în alt oraș. Perspectiva unui cămin numai al lor și a unui salariu mai bun le-a surâs amândurora. Matei este fotograf freelancer și poate lucra de oriunde. Fetiţa lor va putea începe grădiniţa în noul oraș, așa că cei doi simt că e foarte bine să se mute. Compania îi ajută cu relocarea, așa că nu întâmpină probleme cu mutatul.

Ana face tot posibilul să construiască relaţii cât mai bune cu noii colegi de muncă, pentru că simte nevoia să așeze niște cărămizi sănătoase la baza colaborării lor. Din nefericire, lucrul acesta îi consumă mult timp și o extenuează. Matei are un start mai greu în noul oraș, unde recrearea bazei de clienţi este mai grea decât se așteptase. Stă acasă mai tot timpul și, printre câteva proiecte online, se ocupă de fiica lor.

La început apar mici desincronizări, precum lucrul peste program al Anei sau nevoia de a comanda mâncare din oraș, fiindcă Matei nu este tocmai talentat în ale bucătăriei. Sunt detalii care nu par un capăt de ţară. Însă, pe măsură ce trece timpul, încep să apară tensiuni.

Matei nu are prieteni în noul oraș, iar colegii de serviciu ai Anei nu îi sunt pe plac. Timpul pe care cei doi îl petrec împreună se reduce la câteva zeci de minute seara, după care Ana pică de oboseală. Weekendurile sunt prea aglomerate cu amenajarea noii locuinţe, cumpărături, vizite la socrii. Matei simte că Ana a devenit materialistă, că își neglijează copilul și că îl neglijează pe el. Ana, în schimb, e frustrată că Matei, despre care crede că nu face nimic toată ziua, nu îi este recunoscător pentru eforturile de pe urma cărora beneficiază toată familia. Când tatăl lui Matei este diagnosticat cu o boală terminală, cei doi simt că regulile jocului, în care amândoi începuseră deja să piardă, se schimbă mai mult decât pot suporta.

Povestea Anei și a lui Matei este doar unul din mulţimea de scenarii care provoacă probleme într-o familie. Factorii de stres care pun presiune asupra partenerilor pot fi de multe ori solicitări pozitive (promovarea la locul de muncă, șansa unui început nou în alt oraș), dar și negative (lipsa timpului împreună, distanţarea). Pot fi interni (cei doi nu mai comunică la fel ca înainte), dar pot fi și externi (boala tatălui lui Matei). Pot fi previzibili și normativi (apar în mod normal în viaţa unui cuplu, de exemplu atunci când ai un copil mic, știi că dezvoltarea lui armonioasă îţi va solicita timpul, atenţia, resursele materiale).[2] Sau pot fi complet imprevizibili și bruști (un diagnostic neașteptat).

Stresorii sunt cumulativi, iar, dacă se adună mai mulţi decât este capabil cuplul să gestioneze, atunci relaţia ajunge să manifeste dezechilibru.[3] Pentru restabilirea echilibrului este nevoie ca partenerii să își activeze împreună, ca o echipă, resursele pe care le au la dispoziţie.

(B) – Resursele

Fiecare cuplu pune la comun un capital de competenţe care poate include abilităţi de rezolvare a problemelor, sprijin reciproc (fie emoţional, informaţional, fie preluarea unor sarcini), abilităţi de comunicare eficientă și adaptare la schimbarea rolurilor sau a tiparelor în cuplu pentru a face faţă unor factori de stres.

Ana este o persoană conștiincioasă și responsabilă, altfel nu ar fi putut avansa în compania ei. Matei este foarte inteligent și un familist convins. Inteligenţa l-a ajutat să se descurce fără un job clasic, iar iubirea pentru familie l-a ajutat să găsească bucurie reală în îndeplinirea chiar și a celor mai neatractive sarcini ce ţin de creșterea copilului lor. Toate acestea sunt resurse care, la nevoie, pot fi un scut împotriva efectelor negative ale stresului.

Din nefericire, din cauza distanţei, familia extinsă și prietenii nu îi pot oferi cuplului un sprijin emoţional consistent, validare constantă, ajutor în rezolvarea problemelor, ajutor financiar sau ajutor la diferite responsabilităţi (ex.: să stea cu copiii într-o perioadă solicitantă pentru părinţi). Acum, că tatăl lui Matei s-a îmbolnăvit, el este cel care are nevoie de sprijin. Sprijinirea lui presupune însă drumuri săptămânale de câteva sute de kilometri dus-întors și consumarea unor zile de concediu pentru a-l însoţi la spital când are vreo urgenţă.

Cu Ana mereu extenuată, Matei simte că responsabilitatea lui faţă de fiica lor și faţă de bunicul ei este inechitabil așezată pe umerii lui. La Ana nu poate apela, fiindcă orice schimbare bruscă la job le poate ameninţa tuturor stabilitatea financiară. Așa că Matei încearcă să se protejeze și să se abţină de la a face reproșuri, înghiţindu-și frustrarea și simţămintele de neputinţă. Se închide în el. Însă, în ciuda intenţiilor lui bune, reacţia aceasta slăbește de fapt coeziunea familiei și, implicit, abilitatea ei de a face faţă situaţiei. Matei nu își dă seama, dar strategia lui nu contribuie în mod real la diminuarea nivelului de stres. Din contră, Ana percepe distanţarea lui ca pe o formă de agresivitate pasivă și se simte nedreptăţită. Percepţiile amândurora joacă un rol chiar mai important decât realizează ei.

(C) – Percepţiile

Numeroase studii au arătat rolul extrem de important al percepţiei. Partenerii aflaţi sub presiunea factorilor de stres au o capacitate diminuată de a percepe corect realitatea. Mulţi pacienţi ai terapiilor de cuplu nu se pot pune de acord nici măcar cu privire la incidenţa anumitor comportamente care s-au petrecut doar într-un interval de 24 de ore.

Ana e convinsă că Matei își pierde ziua pe internet, deși Matei, chiar dacă petrece mult timp citind despre boala tatălui său, reușește totuși să se ocupe ca cea mică, să fie hrănită, îngrijită și stimulată corespunzător. Matei începe să nu o mai recunoască pe Ana, „artista corporatistă”, cum o alinta, de sub straturile groase de carierism, unde pare să nu mai existe nicio preocupare pentru alţii. Ana simte că Matei o împinge să renunţe la tot ce a construit la noul job, fiindcă s-a săturat de responsabilităţile casnice și ca să nu simtă că este singurul care are de suferit în familia lor. Matei simte că își pierde tatăl și că, odată cu el, pierde și tabloul luminos pe care îl pictase pentru familia lui, aflată încă la început de drum. Niciunul nu prea mai îndrăznește să vadă vreo ieșire.

Schlesinger și Epstein spun că „măsura în care membrii unui cuplu se pot percepe pe ei înșiși ca fiind neajutoraţi în gestionarea stresorilor neașteptaţi, catastrofici, poate influenţa probabilitatea ca cei doi să intre într-o criză”[4]. Altfel spus, atunci când văd stresorii din viaţa lor drept „provocări” pe care le pot depăși printr-un efort activ, nu ca pe niște evenimente incontrolabile în faţa cărora trebuie doar să se resemneze, cuplurile sunt mai predispuse să iasă mai puternice dintr-o criză. Psihologul Pauline Boss spunea că, exceptând unele cazuri rare (ex.: când ești prizonier de război), în majoritatea sitaţiilor nu este bine să adoptăm o poziţie pasivă în faţa stresorilor, fiindcă această atitudine nu face decât să menţină stresul și să inflameze problemele.[5] Așa se ajunge la criză.

(X) – Criza

Atunci când escaladează constant, criza poate lua una din două direcţii: fie cea a abuzului (emoţional sau chiar fizic) în cadrul cuplului, fie cea a separării celor doi. Din fericire pentru Ana și Matei, lucrurile nu au ajuns acolo.

Pastorul de la biserica pe care o frecventau a organizat un seminar pentru familii, la finalul căruia Ana l-a rugat să îi consilieze. Primul lucru pe care păstorul li l-a spus a fost că orice măsură ar decide să ia, aceasta va fi mult binecuvântată dacă va fi luată în spiritul unităţii despre care vorbea Domnul Hristos atunci când cita din Geneza: bărbatul și femeia „vor fi un singur trup” (Matei 19:5, Geneza 2:24). Prin aceasta El anunţa că, timp de milenii, intenţia divină cu privire la familie nu s-a schimbat.

În timp ce le asculta povestea, ca să le înţeleagă situaţia și să vadă care sunt problemele care le ameninţă unitatea și sănătatea cuplului, pastorul i-a învăţat cum să își exprime constructiv sentimentele și cum să se asculte reciproc. Atunci când este sănătoasă, comunicarea este ca respiraţia: inspirăm ascultându-l pe celălalt și expirăm atunci când ne exprimăm noi înșine.

Ascultarea, spun psihologii, trebuie să creeze cadrul în care celălalt să simtă că își poate exprima trăirile cât mai liber. De aceea una dintre abilităţile necesare ascultării este aceea de a nu-l întrerupe pe celălalt pentru a ne exprima noi înșine. Specialiștii recomandă ca, în această etapă, cel care ascultă să îl privească în ochi pe cel care vorbește, să fie atent, să îi observe limbajul nonverbal, să înţeleagă sensul cuvintelor celuilalt și, înainte să răspundă, să verifice dacă le-a înţeles, punând întrebări. În etapa de exprimare, psihologii sugerează să ne recunoaștem faţă de celălalt subiectivitatea propriilor gânduri și emoţii, să folosim propoziţii care încep cu „eu/mie/pe mine” – evitând astfel să acuzăm –, să comunicăm empatie și respect faţă de poziţia celuilalt și să folosim gesturi care denotă interesul și deschiderea noastră faţă de partener.

Ana și Matei au înţeles astfel că, deși se iubeau, stresul le altera modul în care își interpretau unul altuia acţiunile. Pastorul i-a învăţat să plaseze acţiunile recente în tabloul mai larg al acţiunilor celui în cauză și să evalueze cât de plauzibilă este o acuzaţie. I-a învăţat să își exprime direct intenţiile, dorinţele, așteptările și standardele.

Însă, dincolo de ascultare și exprimare, partenerii au nevoie să își dezvolte abilităţi de rezolvare concretă a problemelor. Așa că pastorul i-a ajutat să își evalueze soluţiile și împreună. Astfel au descoperit că, pentru binele familiei, ar fi indicat ca tatăl lui Matei, care necesita tot mai des atenţie medicală constantă, să fie internat în unul dintre centrele de îngrijire din orașul în care locuia cuplul tânăr. Direcţia de Asistenţă Socială putea contribui parţial la efortul financiar pe care îl presupunea mutarea.

În felul acesta, Matei putea fi mai aproape de tatăl lui, iar tatăl putea beneficia de supravegherea medicilor, fără ca niciunul dintre aceste obiective pozitive să ameninţe serviciul Anei, care reprezenta principala sursă de venit a familiei. Ana și-a dat seama că are nevoie să se instruiască în privinţa gestionării eficiente a timpului și să acorde un loc generos în agenda ei timpului petrecut cu familia.

A fost nevoie ca Ana și Matei să reînceapă să aibă mai multe activităţi plăcute împreună. De aceea au discutat mai întâi așezat, căzând de acord că ceva ce le-ar face amândurora foarte mare plăcere ar fi să își ia timp pentru o poveste cu fetiţa lor, în fiecare seară. Acela să fie și momentul în care toţi trei să împărtășească gânduri de peste zi, să citească din Biblie și să se roage împreună.

Ana se rugase pentru salvarea căsniciei ei. Însă niciodată împreună cu Matei. Discuţia cu pastorul le-a schimbat amândurora perspectiva, așa cum reușește să le-o schimbe multora discuţia cu un terapeut. Le-a arătat că situaţia lor nu este fără ieșire, că modul lor de a vedea lucrurile, mai ales în circumstanţe grele, este afectat de subiectivism. Că au mai multe resurse de luptă decât credeau. Și că, de multe ori, Dumnezeu răspunde rugăciunilor prin ajutorul pe care îl oferă oameni aflaţi în jurul nostru la momentul potrivit.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.