„Ştiţi pe cineva care nu poate dormi noaptea că nu vorbeşte corect limba română?”, e întrebarea retorică a profesoarei Iulia Mărgărit, cercetătoare la Secţia de Dialectologie a Institutului „Iorgu Iordan şi Alexandru Rosetti”, din subordinea Academiei Române.

E suficient să ieși pe stradă, să mergi cu autobuzul, să intri pe o reţea de socializare, să citești un ziar, să deschizi televizorul, sau să te afli într-o audienţă ca să te lovească cu nedelicateţe o avalanșă de greșeli care trădează, prea adesea, lipsa celor mai elementare cunoștinţe gramaticale. Ortografia pare să fi ieșit din matca ei sub codul roșu al cratimelor, care dau buzna acolo unde nu le-a fost vreodată locul, evaporându-se din construcţiile în care prezenţa lor e legitimă. Ortoepia e greu de resuscitat din starea de leșin în care a adus-o stâlcirea regulilor pronunţiei, de la numerale care nu se mai recunosc după ce sunt expulzate dintre corzile vocale (optisprezece, al noulea, amândorora) până la accentuări greșite ale cuvintelor („prevederile”, „butelie”, „caracter”). Nici sintaxa nu se bucură de prea mult respect, cuvintele organizându-se după buna lor plăcere în sălașurile primitoare ale propoziţiei, iar fraza modificându-și, în pestriţele discursuri libere, tiparul de construcţie și ideea iniţială, de la o propoziţie la alta. În anarhia generală, și dezacordurile înfrunzesc bogat, ba între subiect și predicat, ba între substantiv și năzdrăvanul articol posesiv.

Cu siguranţă, există și greșeli comise sub imperiul grabei sau al emoţiei, dar recidivarea în aceeași eroare poartă, fără dubiu, marca neștiinţei. Pentru că nu poţi vorbi și scrie corect fără a stăpâni regulile de bază ale morfologiei și sintaxei ori fără a fi familiarizat cu noţiunile de vocabular, ortografie sau punctuaţie. Pe scurt, vorbitul corect cu un dram de gramatică se menţine.

„Nimeni nu e obligat să cunoască bine toate limbile, dar oricine trebuie să o știe bine pe a sa”[1], puncta lingvistul Alexandru Graur. Numai că, dincolo de mănunchiul de derapaje în care e implicată limba de mulţi dintre vorbitorii ei, specialiștii disting cauze mai profunde, legate de contorsionările suferite de limbaj încă din epoca în care nervul adevărului fusese extirpat cu mână de fier și cu un căuș de cuvinte.

Virajul dinspre limba de lemn spre limba tranziţiei

O limbă nevoită să traverseze decenii de comunism și să fie materia primă a propagandei iese destul de șubrezită din această coabitare forţată, iar limba română nu face excepţie de la regulă, punctează filozoful Gabriel Liiceanu.

În studiul său clasic despre limba de lemn, istoricul Françoise Thom analizează caracteristicile acestei limbi siluite (născute odată cu marxismul – abundenţa construcţiilor pasive și impersonale („a fost exprimat”,„s-a făcut”), predilecţia pentru gradul comparativ al adjectivului („mai vaste”, „mai profunde”) și pentru forma imperativă a verbelor („trebuie să”), sărăcia lexicală, folosirea până la saturaţie a metaforei hidrei capitaliste ori cea a organismului, în care individul, ca parte se subordonează întregului și nu are niciun sens în afara acestuia. Rezumând, Thorm etichetează acest tip de comunicare, din care au fost evacuate raţionamentele și sensul, drept antilimbaj, „un sistem de gândire automată, de vorbire mașinală care hipnotizează spiritul și paralizează raţiunea”.[2]

Analizând discursurile ceaușiste, istoricul Lavinia Betea remarcă vocabularul extrem de redus utilizat de acestea. Astfel, cuvântarea de la încheierea lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR este alcătuită din 3.110 cuvinte, din care doar 450-500 de cuvinte diferite. Cum, în mod normal, un om are nevoie de 4.000-5.000 de cuvinte – din cele 120.000-125.000 de cuvinte care formează vocabularul activ al limbii române – pentru o conversaţie rezonabilă, rezultă că vocabularul liderului comunist era de 10 ori mai mic decât în cazul unui vorbitor obișnuit. În timp ce vocabularul este unul evident sărăcit, discursul compensează această deficienţă prin logoree (o medie de 50 de cuvinte pentru o singură frază) și lipsa de conţinut a limbajului – în ciuda lungimii sale, discursul livrează foarte puţină informaţie, în tradiţia limbii de lemn de a „spune cât mai puţin, cu cât mai multe cuvinte”.

Presa și instituţiile de învăţământ devin vehicule importante de răspândire a limbii de lemn, după îndoctrinarea prealabilă a ziariștilor și cadrelor didactice. La finalul cursului de îndoctrinare, Lucian Blaga nota impresiile sale despre catehizarea care l-a secătuit de putere: ceea ce se petrece seamănă lugubru cu un altoi de creier, în care profesorii „trebuie să-și suspende activitatea cerebrală proprie (…) și să gândească cu creierul clasicilor marxiști”.

Analizând convulsiile limbii române de după căderea comunismului, criticul literar Nicolae Manolescu sublinia că limba de lemn nu a murit. Pe de o parte, ea este utilizată ca jargon propriu în diferite medii profesionale. Pe de altă parte, limbajul de lemn al politicii se poate încă regăsi în discursul politic de astăzi, susţine criticul, diferenţa esenţială făcând-o forţa ideologiei: puternică în comunism, slabă în democraţie. Noua limbă de lemn, inaugurată sub auspiciile democraţiei, s-ar sprijini, în viziunea criticului, pe doi piloni: cel politic, care impune distincţia bine-rău care operează atunci când se vorbește despre aliaţi, respectiv despre opozanţi. Al doilea pilon ţine de lipsa de cultură (nu doar a politicienilor, ci și a economiștilor sau a sociologilor, punctează Manolescu) care face necesar apelul la limbajul de lemn – fraze prefabricate, lipsite de conţinut, care să mascheze lacunele protagoniștilor.

De altfel, Nicolae Manolescu identifica maladiile limbii române de tranziţie, grefate pe cadavrul limbii de lemn, într-un articol publicat iniţial în 1993 și republicat 10 ani mai târziu fără vreo modificare majoră (deznădăjduitor de actual și în 2018). Criticul sesiza indiferenţa faţă de degradarea limbii, ștergerea graniţei dintre vorbirea cultivată și cea necultivată, explicabile prin dezvoltarea unei „anumite „conştiinţe” a caracterului facultativ al regulilor de exprimare”. În fapt, ar fi vorba de o adevărată „troglodizare” a limbii – termenul, neînregistrat în DEX, fiind folosit de lingvista Tatiana Slama-Cazacu în 1993 pentru a exprima virajul spre primitivism al limbii societăţii de tranziţie.

În focul încrucișat al unei dezbateri privind necesitatea unei legi care să protejeze limba română, scriitorul Octavian Paler consemna cu indignare (într-un articol scris în anul 1997) că ne smintim cu inconștienţă graiul. Simptomele smintelii erau identificate de scriitor în discursurile parlamentarilor, arareori „în stare să-şi declame patriotismul într-o limbă română corectă”, în proliferarea denumirilor străin-pitorești ale firmelor sastisite de sonoritatea banală a limbii materne și în paginile ziarelor ori în emisiunile radio și de televiziune, emiţătoare ale unui „torent pestriţ de limbă stâlcită, coruptă, în care, ca într-un iarmaroc verbal, găseşti aproape orice”.

Deplângând ideea eliminării orei de latină din programa școlară, vehiculată deja în 2007, sub pretext că e vorba de o limbă „și grea, și moartă”, eseistul Andrei Cornea sublinia că limba română, în varianta ei corectă, îngrijită, a ajuns să fie considerată – asemenea limbii-mamă – un simplu moft, departe de a mai constitui, precum în alte vremuri, un veritabil atu social.

În aceeași perioadă, criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu deplângea modul deplorabil în care românii își vorbesc propria lor limbă, amintind un literat chinez care vorbea româna cu mai multă acurateţe decât mulţi nativi, deși o învăţase exclusiv din cărţi. Dificultatea cu care e mânuită limba română, sărăcirea vocabularului (doar câteva sute de cuvinte sunt folosite în viaţa cotidiană, în timp ce zeci de mii stau uitate în paginile cărţilor) sunt asociate de criticul literar cu spasmele atotprezente ale limbajului în mass-media – „o limbă română deocheată, plină de superlative, de expresii strident-populare şi de agramatisme, inutilizabilă (deşi este utilizată) ca model”.

De-a lungul timpului, filozoful și eseistul Andrei Pleșu a reluat în mod constant tema stâlcirii limbii, susţinând că, deși suntem preocupaţi de criză în multe domenii, criza limbii române trece neobservată, în timp ce, la toate nivelurile, vorbitul și scrisul sunt obiectele unei profanări neîntrerupte. Dincolo de forma agonizândă a limbii, scriitorul își exprimă îngrijorarea și faţă de pervertirea conţinutului ei – alunecarea în exprimări bolovănoase, incitatoare la grosolănie și chiar la violenţă, ceea ce îl face să conchidă că „succesul mediatic e o chestie de volubilitate noroioasă”, iar patriotismul care consimte la alterarea limbii și a moravurilor e unul de „telenovelă”.

În tot acest potpuriu de lamentări și avertismente, a existat mereu o notă discordantă, devenită tot mai vocală de-a lungul timpului, executată de aceia care, sub pretextul că limba evoluează, susţin că n-ar trebui să ne sinchisim atât de mult de normele lingvistice și că, până la urmă, ideea transmisă valorează mai mult decât ambalajul în care este ea livrată.

Lingvista Rodica Zafiu sublinia, cu un deceniu în urmă, că există riscul „ca greșelile și neglijenţele să nu mai compromită, ci să fie acceptate ca o fatalitate naţională”.

Deși numai experţii au competenţa de a stabili dacă acest scenariu este pe cale de a se converti în realitate, faptul că e nevoie de argumente pentru a susţine necesitatea folosirii corecte a limbii nu este unul de bun augur – nici pentru limbă în sine, și nici pentru vorbitorii ei de astăzi și de mâine.

Spune-mi cât de greșit vorbești, ca să îţi spun cât de greșit trăiești

Semnalând faptul că exprimarea publică a devenit atât de defectuoasă încât, dincolo de pojghiţa erorilor gramaticale, trădează un raport alterat cu „ceea ce ar trebui să fie limba în care te-ai format și ţi-ai construit sistemul interior de cunoaștere”, scriitoarea Ana Maria Sandu punctează faptul că exprimarea corectă în propria-ţi limbă nu poate fi opţională. Maniera în care îţi expui gândurile nu e doar un simplu ambalaj, ci un soi de piele, la fel de vizibilă ca haina și trădând mai multe despre posesor decât o poate face veșmântul.

Bianca Burţa-Cernat, critic literar și cercetător la Institutul „George Călinescu” al Academiei Române, urmărește firele agramatismului din spaţiul public până la războiul declarat lecturii, pe care l-au surprins barometrele culturale și studiile despre consumul de carte. Nu doar un absolvent de filologie are obligaţia de a vorbi corect românește, punctează criticul literar, observând că o exprimare parazitată de greșeli este adesea hârtia de turnesol ce trădează o gândire săracă.

Pornind de la cuvintele lui Socrate, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au scris despre încrengătura de implicaţii pe care o are nonșalanţa plonjării în greșelile ce deformează limbajul.

„Reaua folosire a cuvintelor nu este numai o greșeală de limbă, ci și un chip de a face rău sufletelor”, îi spunea Socrate prietenului său Criton, cu puţin înainte de moarte.

Într-un articol scris în 2007 și republicat – din motive de actualitate – 3 ani mai târziu, Andrei Pleșu deplângea starea societăţii românești, încrâncenându-se a crede că, dacă ar mai fi ceva de salvat, atunci limba română, cu șiragul ei de opere intraductibile, ar merita să facă obiectul unui asemenea efort salutar. Din păcate, exprimarea a devenit din ce în ce mai fracturată, se lamentează filozoful, iar modul în care se vorbește, de la tonul răstit și stilul necivilizat la conţinutul frivol, inconsistent, garnisit cu greșeli de exprimare, nu face decât să otrăvească și mai mult un spaţiu (public) deja insalubru. Discursul celor pe care ocupaţia îi aduce într-o intimă relaţie cu cuvântul e mai mult decât o însăilare de vorbe și idei, susţine Pleșu, ceea ce se livrează, dincolo de cuvinte, fiind un „anumit design comportamental, un sentiment global al ordinii publice şi al valorilor”.

Pornind de la relaţia inedită pe care Socrate o trasează între greșelile lingvistice și daunele morale pe care acestea le pot provoca, Gabriel Liiceanu punctează faptul că, prin mijlocirea limbii, copilul se întâlnește cu primele reguli din viaţa lui, corectarea greșelilor de vorbire constituind abc-ul educaţiei sale. După modelul înlănţuirii cauzale prin care Confucius ajunge de la greșita numire a lucrurilor până la starea de haos a unei societăţi, Liiceanu argumentează că stâlcirea limbii va conduce la ignorarea altor reguli pe care se cimentează societatea, după lozinca „merge și așa”.

„Vom fi nepunctuali, vom face totul de mântuială, nu ne vom ţine de cuvânt, vom face reguli pentru a nu le respecta (…) Vom fi o silabă pe dos, un accent greșit pus, un inoportun „ca și”, un dezmăţat „care”, un „vizavi” greţos, o „locaţie” lăbărţată peste lume. Vom fi crescuţi prost, cu mintea necurăţată. Vom sfârși prin a trăi atât de urât pe cât de urât vom vorbi.”

Limba noastră, încotro?

Pe fundalul greu digerabil al alterării limbii în formă (dar și în conţinut), ideile privind scoaterea din dizgraţie a scrierii și rostirii corecte nu au lipsit de-a lungul anilor, doar că implementarea lor fie a dat roade modeste, fie a rămas la nivelul unei sterile dezbateri teoretice.

În rândul eforturilor de protejare a limbii române s-a înscris și un proiect legislativ care a stârnit vii polemici, și care s-a născut din preocuparea iniţiatorului său, senatorul George Pruteanu, de a nu „alunga limba română de pe harta României”. Proiectul de lege impunea ca în textele cu caracter public – de la afișe publicitare la denumirile firmelor românești – orice cuvânt străin să fie însoţit obligatoriu de traducere. De asemeni, legea prevedea ca orice text public (scris sau vorbit) în limba română să fie corect gramatical, prevăzând amenzi pentru cei care nu respectau aceste cerinţe.

Proiectul de lege a suscitat un val de reacţii negative, inclusiv din partea lingviștilor, care au obiectat că protejarea limbii se face prin cultură și educaţie, nu prin forţa legii și că, dincolo de ridicolul existenţei Serviciului pentru folosirea corectă a limbii române, invocat în textul legii, ideea ar semăna prea mult cu poliţia gândirii imaginată de Orwell. În cele din urmă, Legea privind folosirea limbii române în locuri, relaţii și instituţii publice (cunoscută sub numele de Legea Pruteanu) a fost promulgată în 2004, după 7 ani de așteptate, dar în versiunea „fără dinţi”, după cum titra un cotidian – mai păstra 9 din cele 13 articole iniţiale, sancţiunile prevăzute pentru nerespectarea prevederilor legii fiind integral eliminate, fiind, așa cum preziseră detractorii ei, o lege cu efecte inexistente.

Tratamentul pentru modul maladiv în care e întrebuinţată limba română nu ar trebui să vină din reglementări legislative, scria Andrei Pleșu, ci de la instituţii „impozante”, cum ar fi Ministerul Educaţiei și Cercetării sau Academia Română, și, în plan secundar, de la reprezentanţii presei, de la profesori și părinţi, lucru care nu se și întâmplă, consemna filozoful, salutând republicarea cărţilor lingvistului Alexandru Graur, celebre pentru modul în care tratează derapajele mărunte și monumentale ale limbii. Cărţi a căror consultare (ca și cazul DEX-ului) nu au nevoie de niciun aviz ministerial pentru a ne ilumina asupra lacunelor lingvistice pe care le avem.

Filologul Rodica Zafiu militează pentru „o şcoală care să ştie să transmită esenţialul” – incluzând în lista obiectivelor importante corectarea erorilor de punctuaţie, ortografie și de exprimare ale elevilor, în loc de a insista pe direcţia sterilă a inflaţiei de teorie literară și pe memorarea mecanică a comentariilor prefabricate.

Faptul că aproximativ 42% dintre elevii români sub 15 ani sunt analfabeţi funcţional, potrivit unui studiu din 2016, realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaţionale (în timp ce media europeană a analfabetismului funcţional este de 20%) constituie un motiv de îngrijorare pentru o limbă deja maltratată de generaţiile adulte.

Cum va arăta limba română câteva decenii după Anul Centenarului presupune un exerciţiu de imaginaţie pe care numai un lingvist s-ar putea încumeta să îl facă.

Alex Păun, unul dintre autorii mai vechi de la Dilema veche, care conduce un seminar privat de literatură modernă, susţine că rănile fatale ale limbii române provin din dispreţuirea fonetismului, unica regulă clară pe care o are graiul nostru. Ceea ce înseamnă că, spre deosebire de alte limbi, în care interacţiunea cu un cuvânt nou presupune un dublu efort – să înveţi cum se citește și apoi cum se scrie – în limba română cuvintele se scriu așa cum se aud, ceea ce înjumătăţește efortul unui copil sau al unui străin dornic să pătrundă în tainele acestei limbi. Această „redută de ordine” a corespondenţei dintre vorbire și scriere se clatină însă sub asaltul vrăjmaș al abandonării diacriticelor (de la mesajele de sms la documentele administrative) și al împrumutării cuvintelor din alte limbi, fără a face efortul de a le naturaliza. Rezultatul ar putea fi unul incomod – „limba în care am trăit confortabil atâta vreme va înceta să existe în datele ei cunoscute”.

Lingvistul Stelian Dumistrăcel, de la Institutul de Filologie Română „Al. Philippide” din Iași, crede că, peste încă o jumătate de secol, limba română ar putea să aibă note definitorii pe care le anticipăm sau nu astăzi – „primitivism, comunicare gestuală, comunicare prin interjecţii și simplificată gramatical”.

Vorbitul corect nu trebuie să depindă numai de grup, susţine lingvistul, ci trebuie să fie rezultatul deciziei personale. Iar faptul că avem o responsabilitate personală în menţinerea unei limbi elegante și curate, așa cum am primit-o de la generaţiile anterioare, ar trebui să ne mobilizeze în pofida degringoladei de valori care mătură (inclusiv) consideraţia cu care era tratată vorbirea corectă în alte vremuri.

În povestea repatrierii armenilor din România, așa cum e redată într-un roman celebru[3], detaliile triste se înmănunchează în panglicile umorului armenesc. Cei care se întorc de bunăvoie în patria-mamă, luată sub oblăduirea sa părintească de URSS după al doilea război mondial, deși seduși de promisiunile unei vieţi pline de lapte și miere lansate de propaganda sovietică, păstrează încă rezervele firești ale unui neam urgisit. În consecinţă, se înţeleg să transmită, fie și codificat, celor rămași în România, cât de bună e viaţa în patria regăsită. Precauţie care va salva viaţa multor armeni din România, pentru că, pe un continuum coșmaresc, regimul sovietic pregătise un șir de surprize repatriaţilor, de la înfometare și interogatorii la deportările în Siberia. Simon Seitanian promite fratelui său să-i trimită o poză din care să înţeleagă cum merg lucrurile acasă – dacă poza îl va înfăţișa în picioare, înseamnă că totul merge bine; dacă se va rezema de ceva, lucrurile stau așa și așa, iar dacă va fi așezat, e limpede că lucrurile merg rău. Trei ani mai târziu, fotografia sosită înfăţișa capul familiei șezând întins de-a binelea pe iarbă.

Cum va arăta fotografia limbii române de astăzi – și mai ales a celei de mâine? Dacă va fi limpede sau înecată în pâcla erorilor și clișeelor, dacă va purta straie de sărbătoare sau va hoinări zdrenţuroasă pe străzi și prin birouri, dacă se va mișca sprinţară în lumea ideilor ori va șchiopăta obijduită pe caldarâmul indiferenţei depinde de cât de mult o vom fi respectat noi înșine.

Iar în vremea în care DEX-ul și DOOM-ul sunt la un click distanţă de noi, n-avem nicio scuză să ne poticnim năuc în cuvintele propriei noastre limbi, precum năpăstuitul Trăsnea.

Footnotes
[1]„Alexandru Graur, «Capcanele» limbii române, Humanitas, 2009, pag. 11”.
[2]„Françoise Thom, op. cit., pag. 225”.
[3]„Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, Polirom, 2012”.

„Alexandru Graur, «Capcanele» limbii române, Humanitas, 2009, pag. 11”.
„Françoise Thom, op. cit., pag. 225”.
„Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, Polirom, 2012”.