Locul familiei în sistemul de valori al creștinului

„Una dintre formele de idolatrie acceptabile printre creștinii evanghelici este idolatrizarea familei.” Afirmaţia, care a fost postată de pastorul Kevin DeYoung pe contul său de Twitter, a devenit virală pe contul de socializare, colectând peste 1.600 de like-uri, dar și critici acerbe și solicitări de clarificare.

Deși nu este neobișnuit ca un subiect important, precum cel al familiei, să suscite un interes pe măsură, atenţia primită de această postare l-a luat prin surprindere pe însuși autorul ei, care s-a văzut nevoit să clarifice sensul afirmaţiei sale într-un text publicat de The Gospel Coalition.

DeYoung a mărturisit că, în doar câteva zile, s-a transformat într-un personaj controversat, devenind, în funcţie de convingerile celor care i-au citit postarea, un lider extrem de curajos sau doar un înșelător.

Pastorul a fost apostrofat pentru că ar inventa false probleme, ignorându-le pe cele cu adevărat stringente – relaxarea moralei sexuale, amânarea căsătoriei pentru vârste tot mai mature și manipularea fertilităţii, în sensul restrângerii sau amânării concepţiei pe termen nedeterminat.

Enunţul lui DeYoung a fost așezat de criticii săi în registrul celor care subminează rolul esenţial al familiei, „într-un moment în care fragmentarea familiei tradiţionale este fără precedent”, soldându-se cu nașteri în afara familiei, separări și divorţuri, precum și abuzuri, după cum sublinia John, unul dintre utilizatorii de Twitter. Un slalom printre reacţiile critice arată că acesta este firul roșu care le străbate – frustrarea că rolul familiei ar fi minimalizat într-o perioadă în care se crede că familia creștină este extrem de fragilă.

Această convingere merge în direcţia unor studii (sau poate a fost creată sau amplificată de acestea) care arată că și familiile creștine sunt foarte vulnerabile în faţa divorţului, creștinii atingând aceleași rate ridicate de disoluţie ale familiei ca și necreștinii.

Înainte de a inventaria argumentele pe care DeYoung le aduce în sprijinul afirmaţiei sale, este util să aruncăm o privire asupra ultimelor cercetări legate de familiile creștine, pentru a vedea cât mit și cât adevăr se regăsește în convingerea că acestea sunt destul de puţin stabile și, atunci când rezistă, nu sunt chiar fericite.

Și creștinii divorţează. Cât de frecvent?

Ideea că stabilitatea maritală a creștinilor nu este prea robustă este foarte răspândită, explică Glenn Stanton, directorul organizaţiei creștine Focus on the Family, susţinând că popularitatea ei nu salvează de inexactitate. Mai mult, vehicularea acestei idei este folosită pentru a demonstra că, în viaţa de zi cu zi, credinţa creștină nu se descurcă atât de bine, eșuând în aceeași fundătură în care ajung și relaţiile necreștinilor.

Cireașa de pe tort o constituie un studiu publicat în februarie 2014 în American Journal of Sociology, care arată că divorţul în rândul conservatorilor religioși depășește media divorţurilor din societate. Analizând harta Statelor Unite, pentru a identifica regiunile cu rate mai înalte ale divorţului, demografii Jennifer Glass, de la Universitatea din Texas, și Philip Levchak, de la Universitatea din Iowa, au constatat că un predictor puternic al ratei ridicate de divorţ este concentrarea mare a conservatorilor evanghelici într-o regiune.

Cercetătorii au arătat că procentul divorţurilor crește în statele conservatoare din punct de vedere religios (Alabama și Arkansas se plasează pe al doilea, respectiv al treilea loc în ce privește numărul de divorţuri din SUA, cu aproximativ 13 divorţuri la 1.000 de persoane pe an), și este mai mic în statele mai liberale (6 și 7 divorţuri la 1.000 de persoane în statele New Jersey și Massachusetts).

Comentând concluzia acestui studiu – conservatorii religioși divorţează mai frecvent decât liberalii religioși și decât cei fără o afiliere religioasă –, Bradford Wilcox, directorul National Marriage Project, admite că, până la un punct, aceasta este adevărată, dar că trebuie făcute observaţii care modifică înţelegerea întregului cadru.

În primul rând, subliniază Wilcox, studiul constată, de asemenea, o rată mare a divorţului și în statele cu un procent mare de cetăţeni nereligioși, ceea ce poate pune sub semnul întrebării faptul că religia în sine reprezintă problema. În al doilea rând, rata divorţului diferă chiar și printre protestanţi, după cum arată sociologul Charles Stokes – se menţine ridicată în rândul protestanţilor nominali, care frecventează rar sau deloc biserica, și scăzută în rândul protestanţilor ce frecventează regulat serviciile religioase, ceea ce arată că angajamentul religios ferm face o diferenţă reală.

Un studiu efectuat de Wilcox, care este și sociolog la Universitatea din Virginia, arată că protestanţii conservatori care frecventează regulat biserica au un risc de divorţ cu 35% mai mic decât cei neafiliaţi religios, pe când, raportat la același grup, riscul de divorţ al protestanţilor nominali crește cu 20%. De asemenea, riscul unui divorţ scade cu 31% în cazul catolicilor practicanţi și cu 97% în rândul evreilor religioși.

Cercetătoarea Shaunti Feldhahn, absolventă de Harvard și autoarea mai multor cărţi despre căsnicie, și-a prezentat concluziile despre stabilitatea mariajului din societatea de astăzi în cartea sa Vești bune despre căsătorie: demascând miturile despre căsătorie și divorţ (The Good News About Marriage: Debunking Discouraging Myths about Marriage and Divorce), pe baza unui studiu pe care l-a derulat de-a lungul a 8 ani.  Feldhahn constată că rata divorţului nu a ajus niciodată la 50%, așa cum s-a vehiculat adesea. De fapt, aceste cifre au venit din estimările cercetătorilor, care au asistat la o creștere fără precedent a divorţurilor în anii ’70 și începutul anilor ’80, dar în realitate divorţurile n-au atins acest prag și nici măcar nu s-au apropiat de el. Conform cercetării lui Feldhahn, în jur de 20-25% dintre căsnicii se destramă și, în timp ce acest procent nu este unul neglijabil, „este cu mult mai bun” decât cel pe care-l vehiculează oamenii. În plus, studiul a stabilit că 4 căsnicii din 5 sunt fericite la 5 ani după încheierea lor, iar cele creștine au probabilitatea cu 27 până la 50% mai mică de a se destrăma.

Autorii acestor studii nu susţin totuși că familiile creștinilor nu se luptă cu probleme și provocări reale, ci doar afirmă că doresc să corecteze o imagine deformată despre instabilitatea și insatisfacţia cronică in casnicii, demonstrând că, în timp ce mai este de lucrat pentru clădirea acestor relaţii, ele nu sunt totuși sub pragul de avarie, așa cum se vehiculează adesea nejustificat.

Familia rămâne în centrul sistemului de valori americane, arată un sondaj Pew Research Center, constituind pentru majoritatea americanilor, creștini sau nu, principala sursă de satisfacţie și de împlinire.

Pentru americani, familia devansează credinţa

Surprinzător sau nu, rezultatele anchetei Pew Research Center, publicată în noiembrie 2018, au arătat că doar o minoritate dintre americani, chiar și dintre cei religioși, plasează credinţa pe primul loc în lista lucrurilor care îi împlinesc în viaţă.

Pentru a afla ce anume face ca viaţa să fie semnificativă, cercetătorii au efectuat două sondaje separate. Primul a inclus o întrebare deschisă, care invita respondenţii să identifice tot ceea ce oferă vieţii lor sens și satisfacţie. Al doilea sondaj a oferit un set de întrebări închise, solicitându-le subiecţilor să aleagă dintre cele 15 răspunsuri propuse și să indice în același timp care din sursele de împlinire din listă se află pe primul loc.

Sondajele au oferit și rezultate foarte diferite legate de aceeași sursă de împlinire – astfel, la întrebarea deschisă, doar 5% au menţionat animalele de companie, dar la întrebarea închisă, 45% dintre americani au ales îngrijirea animalelor de companie drept activitate generatoare de împlinire.

În ambele sondaje însă, familia a avut cele mai mari șanse de a fi indicată drept sursă majoră de satisfacţie. Ca răspuns la întrebarea deschisă, subiecţii au menţionat sursele lor de împlinire, începând cu familia (69%) și continuând cu cariera (34%), banii (23%), credinţa (20%), prietenii și hobbyurile (fiecare cu 19%), sănătatea (16%), casa (13%), educaţia (11%).

La întrebarea închisă, familia rămâne în capul listei (40%), de două ori mai mulţi americani indicând-o drept motiv de împlinire decât cei care au indicat credinţa (20%).

Credinţa și spiritualitatea sunt foarte importante pentru evanghelici, 43% menţionând acest aspect la întrebarea deschisă, iar 65% indicând latura religioasă ca generatoare de semnificaţie, la întrebarea închisă. La celălalt capăt al spectrului, ateii menţionează mai frecvent banii (37%), pasiunile (32%) și călătoriile drept surse de împlinire.

Dintre creștini, evanghelicii (43%) și protestanţii negri (32%) (historically black protestant) au fost mai predispuși să indice spiritualitatea ca factor de împlinire, comparativ cu protestanţii {mainline protestant} (18%) și catolicii (16%). De asemeni, evanghelicii și protestanţii negri au fost singurii care au așezat credinţa deasupra familiei în lista surselor de satisfacţie.

Comentând rezultatele acestui studiu, care arată că doar o minoritate dintre creștini mai evaluează spiritualitatea drept valoarea care contează cel mai mult, jurnalista Kate Shellnutt se întreabă dacă nu cumva creștinii au ajuns să se concentreze prea mult pe familie. De fapt, există o tensiune în bisericile americane între nevoia de a promova familia și tendinţa acesteia de „a deveni o sursă de semnificaţie și identitate deasupra lui Hristos”, punctează Shellnutt.

Iar de aici la controversa despre idolatrizarea familiei, pe care pastorul DeYoung a declanșat-o fără să-și propună, nu mai e decât un pas.

O chestiune de priorităţi – darul sau Dătătorul?

Într-o carte publicată în 2011, Counterfeit Gods: The Empty Promises of Money, Sex, and Power, and the Only Hope that Matters, pastorul Tim Keller a surprins modul de operare al idolatriei: „a transforma un lucru bun într-un lucru suprem, lucru-dumnezeu”, despre care credem că ne-ar putea oferi împlinirea dorită.

În continuarea acestei idei, organizaţia Focus on the Family a postat pe Twitter un mesaj care dezvoltă ideea pastorului DeYoung despre familie ca idol: „[Dumnezeu] nu poate fi al doilea. Deci, dacă familia este prima în inimile noastre, atunci familia a devenit un idol (și) începem încet, dar sigur, să-L îndepărtăm pe Dumnezeu din viaţa noastră.”

Deși mărturisește că nu s-a gândit prea mult înainte să posteze despre tentaţia creștinilor de a-și converti familiile în idoli, DeYoung afirmă că ideea nu este una nou-lansată, ci a predicat în mai multe ocazii pe acest subiect.

Mesajul pe care a intenţionat să-l transmită de fiecare dată este unul simplu simplu: „angajamentul faţă de familie nu trebuie să vină înainte de un angajament faţă de Dumnezeu”.

DeYoung, care așteaptă al 8-lea copil, adaugă că, potrivit învăţăturii biblice, familia este bună, esenţială, dar nu o valoare ultimă.

În explicaţia sa, pastorul amintește cele două viziuni concurente ale societăţii asupra familiei, exemplificându-le prin producţii cinematografice familiare americanilor. O primă viziune este cea a familiei care încorsetează individul, privându-l de libertatea de a experimenta și de a alege ceea ce i se potrivește cu adevărat – viziune redată sugestiv de filmul Pleasantville, care prezintă orașul cu același nume și cu optica bicromatică a locuitorilor săi.

Perspectiva opusă, promovată de filmul The Family Man, plasează familia în centrul existenţei individului, ca sursă a tot ce poate fi mai bun și mai de dorit în viaţă. Deși acest punct de vedere este mai răspândit printre creștini și s-a construit pe osatura unora dintre învăţăturile creștine, DeYoung avertizează că niciuna dintre aceste viziuni nu este susţinută de Biblie.

Este greu să subliniezi îndeajuns nevoia de a clădi familii sănătoase și fericite, precum și importanţa sprijinirii familiei de către bisericile creștine, afirmă pastorul. Pe de altă parte, liderii creștini pot mărturisi că tendinţa de a așeza familia pe un piedestal care Îi aparţine lui Dumnezeu este atotprezentă – creștini care nu invită membri singuri la masa de Ziua Recunoștinţei sub pretextul sărbătorilor care se petrec în familie, biserici care sugerează că mariajul este o etapă obligatorie a maturităţii spirituale, membri care evită slujirea de orice fel pentru a se dedica exclusiv nevoilor familiei.

DeYoung conchide că familia e un dar printre multele primite de la Dumnezeu și că exerciţiul recunoștinţei autentice evită atașamentul absolut faţă de dar, în detrimentul Dătătorului.

De altfel, acest simptom poate fi întâlnit și în bisericile care se concentrează exclusiv pe familii și pe copii, determinându-i pe cei singuri să se simtă incompleţi și mai puţin bine-veniţi.

Legaţi printr-un ADN diferit

Scriitoarea Lore Ferguson Wilbert povestește că ospitalitatea a devenit un obicei în familia ei, deseori după serviciul religios sau în timpul sărbătorilor casa ei găzduind unul sau mai mulţi membri singuri ai bisericii. Ferguson Wilbert explică faptul că nu lipsa copiilor în sine a fost motivul pentru care ea și soţul ei și-au transformat casa într-un refugiu pentru cei singuri, ci mai degrabă cerinţa Evangheliei de a extinde frontierele familiei, așa încât să-i includă și pe cei cu care nu împărţim același AND.

Deși salutară, atitudinea familiei Ferguson Wilbert e mai degrabă excepţia decât regula în bisericile de astăzi. Creștinii singuri se simt „izolaţi, singuri și însinguraţi” în bisericile lor, arată site-ul creștin Christian Connection, după ce a analizat peste 2.700 de comentarii. Peste o treime dintre respondenţii necăsătoriţi afirmă că sunt trataţi diferit faţă de cei care sunt căsătoriţi sau implicaţi într-o relaţie, 4 din 10 persoane singure admit că s-au simţit „inadecvate sau ignorate”, iar 42% au sentimentul că biserica nu prea știe unde să le așeze în preocupările ei.

Femeile necăsătorite au afirmat că sunt tratate ca o ameninţare la stabilitatea cuplurilor, iar persoanele singure de ambele sexe au mărturisit că se simt mai degrabă în afara bisericii decât parte din ea.

Unul dintre creștinii singuri a declarat că persoanele căsătorite nu au nicio idee despre problemele cu care se confruntă cei lipsiţi de o familie, iar un altul a afirmat că izolarea pe care a simţit-o în biserica sa a fost atât de mare, încât medicul i-a recomandat să frecventeze o altă biserică, eventual cu altă afiliere religioasă.

Biserica trebuie să se schimbe, a avertizat scriitorul David Pullinger, care a analizat aceste date, subliniind că, deși foarte loiali bisericii, indivizii care se simt invizibili tind să o părăsească. Pentru a păstra persoanele singure, biserica trebuie să devină un loc atrăgător pentru ele, cu activităţi care să le includă și să le lege de corpul credincioșilor cu familii.

De altfel, un sondaj Barna din 2015 constata că familia reprezintă cel mai semnificativ factor al identităţii americanilor (62%), în timp ce credinţa religioasă se plasa pe locul 3, fiind esenţială pentru 38% dintre respondenţi.

Comentând aceste rezultate, profesorul Joseph Hellerman remarca faptul că „familia naturală L-a ucis pe Dumnezeu și familia Sa ca marker de identitate primordial pentru majoritatea bisericilor”.

Analizând o serie de afirmaţii ale lui Isus, unele pro-familie, altele aparent împotriva ei, Hellerman arată că ucenicia implică apartenenţa la două familii, una naturală și alta de credinţă. Familiile naturale rămân legăturile cele mai pline de semnificaţie pe care le avem, dar cerinţa Evangheliei este de a le plasa sub umbrela mai largă a familiei lui Dumnezeu, „nu ca entităţi sociale distincte, care concurează pentru timp și atenţie, ci ca membri ai aceleiași familii”, punctează Hellerman.

Într-o societate agitată, în care timpul pare să se comprime în ciuda tuturor avantajelor tehnologice de care dispunem, e ușor să ne concentrăm toată atenţia și iubirea spre familiile noastre. Ar fi absurd ca Dumnezeu să nu înţeleagă nevoia noastră de a-i iubi pe cei mai apropiaţi oameni, câtă vreme El Însuși a sădit această iubire în noi.

Recunoștinţa poate evita virajul spre idolatrie atunci când ne amintim că „El ne-a iubit întâi” și din această iubire a izvorât tot șiragul de daruri de care ne bucurăm.

Și că poate iubi familia noastră – și chiar o iubește – într-un mod mai profund decât am fi noi capabili vreodată s-o iubim. Suntem liberi să ne lărgim orizontul preocupării și dincolo de familia noastră atunci când conștientizăm că Acela care a pregătit darul știe cum să-l protejeze dincolo de toate eforturile noastre umane și cum să-i sporească strălucirea.

C.S. Lewis nota că Dumnezeu nu crede că dorinţele noastre ar fi prea puternice, ci mai degrabă sunt prea decolorate. Ne mulţumim cu firimituri dintr-un festin, „ca un copil neștiutor care preferă să facă prăjituri din noroi în pădure, pentru că respinge, fără a-și putea imagina cum arată, oferta unei vacanţe la mare”.

Orice dar care își adjudecă iubirea destinată Expeditorului său se preface într-un amestec noroios, pentru că numai Darul care ni s-a dat într-o iesle din Betleem poate păstra în siguranţă orice lucru bun pe care l-am primit aici, în patria lutului.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.