Ni se tot spune să ne distanţăm social, ca și când socialul ar fi ceva exterior fiinţei umane, parcă nu ar fi elementul ei constitutiv. Pentru a ne proteja unii pe alţii, mai bine să ne distanţăm acum social, pentru a salva apropierea sufletească. Altfel spus, să sacrificăm exteriorul de dragul interiorului și prezentul de dragul viitorului, plăcerea pe termen scurt de dragul bucuriei pe termen lung.

„Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.“ (Matei 28, 20)

În rândurile ce urmează voi încerca să explic de ce „sufletesc” nu se poate fără „social”, de ce socialul nu este exterior, ci interior fiinţei umane, de ce trebuie să ne salvăm relaţiile sociale chiar și în condiţii de carantină, iar dacă va fi nevoie, va trebui să le re-inventăm.

Una dintre cele mai importante surse de identitate individuală, la care nu ne gândim de obicei, este relaţia socială. Aceasta nu înseamnă neapărat contact fizic sau relaţie de tip face-to-face, adică ceea ce este prohibit în aceste vremuri de pandemie. Mulţi dintre noi credem că așa-numita „distanţare socială”[1] ar atrage după sine și distanţarea sufletească.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema COVID-19

Odinioară, schimburile informaţionale și sufletești presupuneau scrierea laborioasă a unor scrisori și transmiterea lor prin intermediul serviciilor poștale; astăzi avem aproape toţi un laptop în preajmă și putem lua oricând un telefon mobil în mână, iar Celălalt are, foarte probabil, unul la îndemână. Celălalt se află „la un click distanţă”, cum se spune. În zilele noastre, comunicarea interpersonală poate avea loc și în absenţa unei relaţii proximale; sunt atât de ușor de realizat, încât cei care nu își contactează rudele, prietenii, colegii de serviciu sau fraţii de credinţă o fac nu fiindcă nu pot, ci fiindcă nu le pasă.

Dar de ce ar trebui să plecăm „în căutarea celorlalţi”? De ce nu ne suntem suficienţi nouă înșine?

Omul este o fiinţă socială

De obicei, socialitatea fiinţei umane este pusă în legătură doar cu nevoile sufletești, cum ar fi cea de răspuns afectiv, cea de confirmare a sinelui sau cea de siguranţă emoţională. În cele ce urmează vreau să arăt că relaţia cu Celălalt este mai mult decât un factor de confort sufletesc, este și o sursă de identitate și de certitudine. Ea generează umanitate și are, totodată, o importantă funcţie cognitivă. În absenţa Celuilalt, certitudinile noastre se clatină, iar sentimentul de realitate dispare.

Deși în urmă cu două mii de ani Aristotel definise omul ca zoon politikon[2], esenţa umană începe să fie gândită în contextul relaţiei individului cu semenii săi abia odată cu Hegel. În Fenomenologia spiritului (B. IV. A, #148), acesta scria: „Conștiinţa-de-sine este în sine și pentru sine atunci când și pentru aceea că ea este în și pentru sine pentru altă conștiinţă-de-sine; adică ea este doar ca ceva recunoscut”[3]. Așadar, Celălalt este oglinda noastră; în absenţa lui, nu știm nici ce suntem, nici cine suntem.

Astăzi se știe că socialitatea exprimă o caracteristică esenţială a omului; în zilele noastre, ea a devenit un mitwelt (Heidegger), une monde avec autrui, o condiţie obligatorie a existenţei cotidiene – și chiar o dominantă a acesteia. Izolarea totală de contacte umane actuale a devenit, în zilele noastre, un fenomen foarte rar – de obicei, în urma unei decizii personale (eventual, o mai practică pustnicii).

În ceea ce privește izolarea voluntară, aceasta nu este niciodată o izolare totală. Celebra analiză pe care o făcea Hegel experienţelor denumite „robinsonade” tocmai acest lucru îl demonstra: pe insula Speranza, Robinson Crusoe nu era absolut singur, ci împreună cu o întreagă civilizaţie, cea în care se socializase, în care fusese educat[4].

După cum spuneam, socialitatea nu reprezintă doar o sursă de umanitate și o condiţie a umanizării, ci și o cale de cunoaștere a lumii. Fără aportul Celuilalt, chiar și perceperea realităţii înconjurătoare este grav afectată.

Cât de importante sunt relaţiile cu semenii în constituirea subiectului-cunoscător și chiar în constituirea realităţii-de-cunoscut ne atrage atenţia un scriitor cu gândire de filosof: Michel Tournier. În romanul intitulat Vineri sau limburile Pacificului, Robinson Crusoe notează: „știu acum că fiecare om poartă-n el – și parcă mai presus de el – un eșafodaj fragil și complex de obiceiuri, de răspunsuri, de reflexe, de mecanisme, de preocupări, de vise și de implicaţii, care s-a format și continuă să se transforme datorită apropierii perpetue de semeni. Lipsită de sevă, această delicată eflorescenţă se ofilește și se dezagregă. Aproapele – cheie-de-boltă a universului meu… Limbajul ţine într-adevăr în mod fundamental de acest univers populat, în care ceilalţi sunt ca niște faruri creând în jurul lor o insulă luminoasă în interiorul căreia totul este – dacă nu cunoscut – cel puţin cognoscibil. Farurile mi-au dispărut din câmpul vizual. (…) Iar singurătatea nu atacă numai partea inteligibilă a lucrurilor. Le macină până și temelia existenţei. Din ce în ce mai des sunt năpădit de îndoieli cu privire la adevărul mărturiei simţurilor mele. Acum știu că pământul pe care-mi sprijin picioarele ar avea nevoie, ca să nu se clatine, să fie călcat și de alţii. Împotriva iluziei optice, a mirajului, a halucinaţiei, a visului pe trezie, a fantasmelor, a delirului, a tulburării auzului… scutul cel mai sigur este fratele, vecinul, prietenul sau dușmanul nostru, dar cineva, Doamne Dumnezeule, cineva!”[5].

Relaţiile cu semenii au funcţii cognitive atât de profunde, încât construiesc distincţia Eu-Noneu, stabilesc graniţa dintre Subiect și Obiect, dintre Real și Ireal, livrează însuși sentimentul realităţii. Singurătatea absolută duce la prăbușirea treptată a acestor construcţii socio-culturale, punând sub semnul îndoielii însăși Existenţa. Tournier ne-a pus în faţă ultimul stadiu al de-construcţiei Subiectului: „Acum câţiva ani, dacă cineva mi-ar fi spus că absenţa aproapelui avea să mă facă-ntr-o bună zi să mă-ndoiesc de Existenţă, ce-aș mai fi râs! (…) Să exiști, ce vrea să zică asta? Vrea să zică să fii în afară, sistere ex. Ceea ce este în exterior există. Ceea ce este în interior nu există. Ideile, închipuirile, visele mele nu există. Dacă Speranza e doar o senzaţie sau un fascicol de senzaţii, ea nu există. Iar eu însumi nu exist decât evadând din mine însumi spre aproapele meu. (…) Cheia o deţine aproapele. Când mă tulbura un vis în așternut, nevastă-mea mă scutura de umeri ca să mă trezească și ca să pună capăt insistenţei coșmarului. În timp ce astăzi…”[6].

 Abia citind rândurile de mai sus putem înţelege, aceia dintre noi care nu au experienţa unei singurătăţi îndelungate, cât de mult se poate degrada fiinţa umană în condiţiile unei singurătăţi prelungite și în absenţa lui Dumnezeu. Și asta, pentru că Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe sociale, nu ca indivizi izolaţi: „Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el».” (Geneza, 2:18). Iată de ce este important să medităm la gestionarea singurătăţii.

Când, de ce și în câte feluri suntem singuri?

În urmă cu un deceniu, oamenii credeau, cu naivitate, că noile mijloace de comunicare (new media) vor rezolva problema singurătăţii, atât de mult dezbătută de filosofia existenţialistă de la mijlocul secolului trecut – fie în varianta sa creștină (Gabriel Marcel), fie în cea atee (Jean-Paul Sartre). Se credea că dezvoltarea tehnologiei și rata de penetrare a smartphone-urilor în societăţile contemporane vor permite verificarea permanentă a activităţii prietenilor de pe reţelele sociale, favorizându-se, astfel, o conectare continuă. Astăzi știm că este vorba despre o conectare aparentă, sau despre posibilitatea unei conectări, despre o conectare potenţială[7]. Utilizatorii sunt la curent cu lucrurile pe care le-ar putea face, în compania prietenilor cu care ar putea fi, în locurile unde s-ar putea afla. Neliniștea că acea activitate ar fi mai bună decât cea în care aceștia sunt deja angajaţi produce consecinţe exact opuse nevoii de reducere a nesiguranţei date de singurătate. Fenomenul a fost numit de specialiști „frica de a rata oportunităţi sociale”, sau FOMO (acronim al expresiei englezești Fear of Missing Out).

Atenuând, poate, această perspectivă negativă asupra impactului reţelelor sociale în viaţa individului, Caterina Fake, cofondatoare a Flickr & Hunch, spune că aceste reţele sunt în același timp creatorul și antidotul pentru FOMO: „Este un proces ciclic; pe de-o parte, interacţiunea pe Facebook poate provoca această anxietate, pe de altă parte, ajută la reducerea incertitudinii, conferind un sentiment de liniște”[8].Kevin Systrom, CEO la Instagram, sublinia de curând dificultatea indivizilor de a fi la curent cu un volum prea mare de informaţii. Ei „nu sunt obișnuiţi să vadă lumea pe măsură ce ea se petrece”. Noi toţi, ca oameni, „nu suntem capabili să procesăm atâtea informaţii”[9]. Afirmaţia lui Systrom ridică o problemă interesantă: reţelele sociale online ne pun la dispoziţie servicii care ne facilitează interacţiuni și legături sociale cărora nu suntem pregătiţi să le facem faţă.

Studiile de antropologie culturală din ultima sută de ani au arătat că natura umană nu sălășluiește în fiecare individ luat în parte, că ea se naște din interacţiune, că este dată de „ansamblul relaţiilor sociale” la a cărui producere individul participă.

Așadar, cum poate îndura fiinţa umană o claustrare pe termen lung, fără să se simtă trunchiată, tăiată, decupată din mediul ei firesc, care este „ansamblul relaţiilor sociale”? În realitate, claustrarea de orice tip ne amputează de natura umană!

Oare este corect să punem toate abaterile concetăţenilor noștri de la regulile carantinei și ale autoizolării pe seama lipsei de responsabilitate? Aceasta chiar există, și este una dintre cauzele acestor abateri, dar nu e singura cauză. După 7-8 zile, un om normal ţintuit la domiciliu va simţi nevoia presantă să iasă – sau, cum ar fi spus genialul nostru poet Marin Sorescu, să răspundă la întrebarea: „Unde fugim de-acasă?”. Întrebarea este departe de a fi una golănească, ea este o întrebare filosofică, în aceeași măsură în care sunt filosofice temele atât de dragi filosofilor existenţialiști cum ar fi cea a prezenţei, a libertăţii, a vinovăţiei sau a singurătăţii – teme tratate magistral de Sartre în piesa Sechestraţii din Altona (1959).

Cum să faci faţă Coroanxietăţii?

Cum ne salvăm?

Într-o lume fără Dumnezeu, toate soluţiile care odinioară păreau promiţătoare devin simple paliative. În vremuri de pandemie nu te mai poţi întâlni cu prietenii, nu mai poţi merge la psiholog, nu te mai poţi ascunde în muncă și nu te mai poţi pierde în neantul cumpărăturilor. Sfaturile de genul „citiţi o carte”, „puneţi-vă ordine în acte”, „ascultaţi muzică”, „faceţi ordine în șifonier”, „comunicaţi mai mult cu membrii familiei” sau „jucaţi-vă cu copiii” mi se par niște îndemnuri de bună-credinţă, dar superficiale. Nimic nu poate compensa amputarea naturii umane care este formată, în esenţa ei, din ansamblul relaţiilor sociale.

Îmi vine greu să cred că un om care nu a mai citit nimic după absolvirea liceului va lua o carte în mână sau că unul care nu a stat mai deloc cu copiii lui va începe să se joace cu ei. Astfel de schimbări ale modului de viaţă sunt greu de imaginat, chiar și în condiţii speciale, cum sunt cele din vremuri de pandemie.

Mai degrabă văd posibilă găsirea drumului care duce la Dumnezeu, căutarea Lui și străduinţa de a-L cunoaște mai bine. Cu inspiraţie divină, schimbarea de perspectivă este posibilă; după ea va veni și transformarea modului de viaţă. Această transformare nu poate avea loc dacă nu se schimbă perspectiva asupra vieţii.

Dacă tot vorbim despre „a lua o carte în mână”, această carte să fie Biblia!

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema COVID-19

Dumitru Borţun este profesor universitar doctor la Facultatea de Comunicare și Relaţii Publice din cadrul Școlii Naţionale de Studii Politice și Administrative (SNSPA).

Footnotes
[1]„Expresia nu se referă la ceva exterior individului. Ea este preluată din teoria antropologului american Edward T. Hall (1914-2009), inventatorul proxemicii – disciplina care studiază limbajul distanţelor. În Handbook for Proxemic Research, Hall vorbește despre distanţele ce se stabilesc între indivizi în procesul comunicării, distanţe care diferă de la o cultură la alta: intimă (15-46 cm.), personală (46-122 cm.), socială (122-360 cm.) și publică (peste 360 cm.). Așadar, Organizaţia Mondială a Sănătăţii înţelege prin «distanţă socială» una de peste 122 cm.”
[2]„Expresia este tradusă adesea greșit: «animal politic». Dar sensul originar este cel de animal social, fiindcă în antichitatea greacă «politic» era derivat din «polis» (cetate), având mai degrabă sensul de «organizare socială» decât cel din zilele noastre, de «sistem de guvernare» sau «raporturi de putere». Sensul originar al acestui cuvânt s-a păstrat până astăzi, în expresia «economie politică».”
[3]„G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, 1965, p. 107.”
[4]„Idem, p. 107 și urm.”
[5]„Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului, traducere Ileana Vulpescu, București, Univers, 1978, pp. 68-70.”
[6]„Idem, pp. 147-148.”
[7]„John M. Grohol, «FOMO Addiction: The Fear of Missing Out», PsychCentral, 8 iulie 2018, http://psychcentral.com/blog/archives/2011/04/14/fomo-addiction-the-fear-of-missing-out/.”
[8]„Ibidem.”
[9]„Jenna Wortham, «Feel Like a Walkflower? Maybe It’s Tour Facebook Wall», The New York Times, 9 aprilie 2011, http://www.nytimes.com/2011/04/10/business/10ping.html?_r=2&src=recg.”

„Expresia nu se referă la ceva exterior individului. Ea este preluată din teoria antropologului american Edward T. Hall (1914-2009), inventatorul proxemicii – disciplina care studiază limbajul distanţelor. În Handbook for Proxemic Research, Hall vorbește despre distanţele ce se stabilesc între indivizi în procesul comunicării, distanţe care diferă de la o cultură la alta: intimă (15-46 cm.), personală (46-122 cm.), socială (122-360 cm.) și publică (peste 360 cm.). Așadar, Organizaţia Mondială a Sănătăţii înţelege prin «distanţă socială» una de peste 122 cm.”
„Expresia este tradusă adesea greșit: «animal politic». Dar sensul originar este cel de animal social, fiindcă în antichitatea greacă «politic» era derivat din «polis» (cetate), având mai degrabă sensul de «organizare socială» decât cel din zilele noastre, de «sistem de guvernare» sau «raporturi de putere». Sensul originar al acestui cuvânt s-a păstrat până astăzi, în expresia «economie politică».”
„G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, 1965, p. 107.”
„Idem, p. 107 și urm.”
„Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului, traducere Ileana Vulpescu, București, Univers, 1978, pp. 68-70.”
„Idem, pp. 147-148.”
„John M. Grohol, «FOMO Addiction: The Fear of Missing Out», PsychCentral, 8 iulie 2018, http://psychcentral.com/blog/archives/2011/04/14/fomo-addiction-the-fear-of-missing-out/.”
„Jenna Wortham, «Feel Like a Walkflower? Maybe It’s Tour Facebook Wall», The New York Times, 9 aprilie 2011, http://www.nytimes.com/2011/04/10/business/10ping.html?_r=2&src=recg.”
„Ibidem.”