Este greu să stabilim de unde trebuie să începem când vine vorba de ceea ce se întâmplă acum în Afganistan.

De la retragerea trupelor americane din ordinul președintelui Biden, urmată de fuga precipitată a unor figuri importante din cadrul guvernului afgan, s-a creat un vid de putere – unul care a fost repede umplut de luptătorii talibani. Schimbarea care a urmat a atras atenţia și îngrijorarea întregului mapamond, întrucât mișcarea islamistă militantă considerată o organizaţie teroristă în viziunea multor ţări pare decisă să devină puterea de guvernare de facto în Afganistan.

Șoc. Furie. Confuzie. Frică. Toate aceste emoţii au fost resimţite și exprimate de mulţi oameni implicaţi în raportarea situaţiei, fie că aceștia se află în zonele care resimt ca atare schimbarea, fie că doar comentează în siguranţă dintr-un studio din străinătate.

Spectrul acoperirii mediatice se caracterizează, așadar, printr-o oarecare lipsă de perspectivă, în sensul că multe dintre opinii, și trebuie subliniat acest aspect, au venit de la reporteri, jurnaliști și editorialiști care urmăresc evenimentele în siguranţă și de la distanţă. Vocea mea este ea însăși tot una care vorbește despre această problemă de la o distanţă privilegiată. Există și unii aflaţi mult mai aproape de zona de conflict, și geografic, și ca experienţă – în ţară sau în regiunile învecinate – care au comentat circumstanţele incerte, au vorbit cu jurnaliștii sau au făcut tot felul de declaraţii. Din păcate, aceste voci par să fie minoritare, poate din cauza dificultăţilor de comunicare cu oamenii respectivi sau a fricii lor de a se exprima. Istorisiri precum situaţia primei femei paralimpice din Afganistan sau transmiterea evenimentelor de către reporterii CNN aflaţi pe străzile din Kabul sunt mai degrabă excepţii decât regulă – și chiar și acestea sunt mediatizate prin filtrul știrilor occidentale.

Asta-i doar o parte a problemei. Uitându-mă la știri, citind opiniile experţilor și analiștilor despre situaţia creată, este greu de stabilit ce aș putea adăuga pentru a completa perspectiva aceasta. Totuși nu pot să scap de sentimentul că, analizând perspectiva aceasta care pare mai amplă, tocmai vocile importante ale celor din interiorul ţării sunt înăbușite în zgomotul general creat.

În astfel de circumstanţe există o tendinţă legitimă de a încadra evoluţiile în contextul unei imagini de ansamblu sau al impactului pe care aceste știri îl pot avea asupra publicului la nivel individual. Întrebări precum: „Cum s-a întâmplat așa ceva?”, „Ce urmează?” și „Ce înseamnă asta pentru restul lumii?” persistă în mintea multora și are sens faptul că o mare parte din media alege să se concentreze tocmai asupra lor. Dar ele nu constituie și centrul preocupărilor mele legate de subiect.

Ceea ce îmi rămâne mie în minte cu încăpăţânare sunt imaginile cu aeroportul din Kabul.

Mii de oameni îngrămădindu-se pe un aeroport mult prea slab echipat pentru a face faţă situaţiei haotice pe care a creat-o retragerea soldaţilor americani și a altor aliaţi. Sute de oameni care aleargă disperaţi pe pistă, în urma unor avioane care se pregătesc să decoleze – unii care chiar se agaţă de câte un avion, într-o încercare deznădăjduită de a fugi prin orice mijloace întrezăresc, încă și mai mulţi murind din cauza încercărilor acestora de a scăpa din ţară.

Chiar trecând dincolo de aeroportul capitalei afgane, ceea ce îmi rămâne în minte sunt frica și incertitudinea persistentă ale cetăţenilor. Femeile sunt îngrijorate de faptul că libertăţile lor vor fi restricţionate de noua formă de conducere a talibanilor, care aplică în mod deschis o interpretare strictă, fundamentalistă a legii islamice și limitează drepturile femeilor prin politici promulgate la nivel naţional. Tinerii ai căror părinţi au murit luptând împotriva unei posibile preluări a puterii de către talibani sunt îngrijoraţi pentru ceea ce le-ar putea rezerva viitorul. Cei care au lucrat cu soldaţii americani sau cetăţenii SUA aflaţi încă în zonă se tem că pot fi pedepsiţi sau chiar executaţi ca urmare a noii stări de lucruri.

Poveștile despre haosul instituit au fost etichetate pe bună dreptate drept tragice, sfâșietoare și tulburătoare de către cei care raportează despre evenimente, dar, în ceea ce privește propria cheie de lectură sau de interpretare a lor, le găsesc ca fiind cu totul altceva.

Toate acestea mi se par familiare.

Acest lucru nu înseamnă că nu sunt sfâșietoare – într-adevăr, așa și sunt, fără discuţie. Dar relatările despre evenimentele curente sunt doar cele mai recente istorisiri dintr-o serie lungă de povești tragice și tulburătoare de o asemenea anvergură – atât din Afganistan, cât și din întreaga lume. Ocuparea timp de 20 de ani a Afganistanului de către America este plină de povești cu adevărat oribile despre abuzuri, ignorate cu bună știinţă, asupra celor mai vulnerabili membri ai naţiunii afgane — abuzuri de care se fac vinovaţi atât talibanii, cât și cei care s-au aliat cu trupele americane. Apoi mai sunt relatările care au ajuns la noi din Israel, la începutul acestui an, unde sute de civili pakistanezi și-au pierdut viaţa după o escaladare a conflictului în curs dintre Forţa de apărare israeliană și gruparea Hamas. Sau genocidul în plină desfășurare a populaţiei uighure din China.

Mulţi au mers chiar mai înapoi, comparând evacuarea care a avut loc la Kabul cu evacuarea Saigonului la încheierea Războiului din Vietnam. S-au vehiculat multe similitudini între aceste două conflicte, unii opinând că și campania din Afganistan va fi privită, în timp, ca un exemplu în plus al unui conflict inutil pe care SUA l-a propagat – așa cum alţii susţin în mod deschis de ani întregi.

O mare parte din discuţia iscată în jurul acestui conflict – și al celorlalte conflicte menţionate – este filtrată printr-o lentilă predominant binară. Ca jurnalist și veteran a două campanii în Afganistan, Laura Jedeed consemnează: „Se pare că fac parte din echipa «plecaţi odată din Afganistan!», perspectivă care, așa cum sublinia un prieten astăzi, a venit mereu dinspre echipa talibanilor. Există echipa talibanilor și echipa americanilor cantonaţi aici pe termen nedeterminat. O a treia variantă nu există.” După modul în care se poartă adesea discuţiile, se presupune că, dacă ești împotriva venirii talibanilor la putere, singura opţiune rămasă o constituie ocuparea pe termen nedeterminat a regiunii de către Statele Unite.

În mod asemănător, mediatizarea conflictului israelo-palestinian este adesea ocupată de discuţii ample despre cine este „în drept” sau justificat în acţiunile sale și cine este de partea celor deficitari din punct de vedere moral. Mulţi confundă existenţa statului Israel controlat de evrei cu dreptul poporului evreu de a exista ca naţiune. Susţinerea oferită Palestinei în cadrul acestui conflict este privită ca antisemitism sau ca sprijin pentru grupările palestiniene marginale care atacă iudaismul, în loc să fie interpretată ca o critică a practicilor discriminatorii la adresa palestinienilor, puse în aplicare de cei care deţin în prezent puterea în regiune. Și în tot acest timp, în care vocile venind din ţări îndepărtate dezbat moralitatea acţiunilor unui grup faţă de altul, nevinovaţii își pierd viaţa sau sunt luaţi ostatici de cei care deţin puterea la un moment dat.

Aceste tipuri de dihotomii nu sunt în întregime false. Este adevărat, așa cum s-a văzut în mod clar, că singurul lucru care îi împiedica pe talibani să preia încă o dată puterea a fost prezenţa SUA în Afganistan. Dar a justifica astfel o ocupaţie continuă ignoră faptul că multe dintre problemele atribuite talibanilor erau prezente și sub guvernul care s-a aliat cu Statele Unite. Mai mult, în ciuda obiectivului declarat de a acţiona pentru a instrui guvernul și armata din Afganistan să se descurce pe cont propriu, rapoartele indică faptul că tentativele de a crea un guvern sau o armată stabilă au fost gestionate greșit la mai multe niveluri și supuse corupţiei în diferite domenii. Și asta nu vizează nici măcar tangenţial delictele comise împotriva poporului afgan de către forţele de ocupare — o situaţie cu care Australia se confruntă în prezent prin procesul de defăimare publică a lui Ben Robert-Smith.

Crearea și susţinerea unei guvernări corecte este o sarcină complexă și de neinvidiat. Nu scriu acest articol pentru a diminua provocările cu care se confruntă în prezent cei implicaţi în conflicte de natură similară, fie în Afganistan, fie în Israel sau în orice altă ţară care trebuie să facă faţă unor răsturnări de guverne – provocări exacerbate de incapacitatea de a separa identitatea naţională de cea ideologică și religioasă. Ar fi o infatuare din partea mea să încerc să explic „Cum s-a întâmplat asta?” sau „Cum soluţionăm situaţia?” în limitele acestui articol – chiar și abordarea doar a unuia dintre aceste conflicte, a uneia dintre aceste întrebări ar fi prea mult. Acestea fiind spuse, există totuși o trăsătură comună a unor asemenea conflicte și pe aceasta o resimt ca pierzându-se în zgomotul asurzitor al discursului întreţinut în marginea unor asemenea probleme.

Te-ar putea interesa și:
afganistan

Când ne raportăm la aceste conflicte din perspectiva noastră occidentală, riscăm să neglijăm adesea perspectivele celor direct implicaţi și afectaţi de ele. Implicarea Americii în Vietnam a fost un război de disputare a puterii cu Uniunea Sovietică și a devenit un conflict reprezentativ pentru tensiunile Războiului Rece, dintre comunism și capitalism, în loc să vizeze direct poporul vietnamez, care s-a luptat pentru cauzele și credinţele sale. Transformând totul într-un război de putere, conflictul a escaladat și le-a făcut vietnamezilor – dar și forţelor externe implicate – mai mult rău decât bine. În mod similar, invadarea Afganistanului și lupta împotriva talibanilor au devenit unul dintre conflictele cheie din „Războiul împotriva terorii”, eclipsând efectele pe care conflictele le-au avut asupra celor care trăiesc în regiune, atunci când acestea au fost dezbătute de comunitatea internaţională. Susţinerea unei naţiuni sau a unei ideologii nu trebuie percepută ca un proces binar, atunci când există numeroase aspecte care ar trebui evaluate individual și care formează o imagine de ansamblu extrem de complexă.

Dar, dacă imaginea aceasta de ansamblu poate părea complexă, suferinţa la care asistăm nu este.

Angoasa resimţită de miile de afgani care se înghesuie pe aeroportul din Kabul nu este deloc complexă. Frica celor care trăiesc acum sub conducerea talibanilor nu este greu de înţeles. Iar suferinţa resimţită de nenumăraţi oameni atât sub conducerea talibanilor, cât și în perioada ocupaţiei SUA este ceva ce ar trebui să fie înţeles în termeni universali.

Și asupra acesteia, mai mult decât asupra a orice altceva, ar trebui să ne concentrăm și noi.

E ușor să dorim să ne concentrăm pe imaginea de ansamblu, să vrem să înţelegem lucrurile raportându-le la noi înșine. Numai că asta înseamnă nu doar că ne centrăm tot pe propria experienţă, ci pare că ne și oferă o oportunitate de a evita confruntarea directă cu oroarea pe care un asemenea conflict o poate genera. Iar asta este o greșeală. Concentrarea asupra imaginii de ansamblu nu face ca efectul conflictului să dispară. Departe de asta. Imaginea de ansamblu, dacă nu suntem atenţi, poate fi chiar folosită pentru a prelungi conflictele și suferinţa, chiar și atunci când alegem să ne luăm ochii de la ea.

S-a spus că orice conflict presupune un cost. Ne-ar face bine să ne amintim acest lucru atunci când ne uităm îngroziţi la situaţia din Afganistan, pe măsură ce aceasta continuă să se desfășoare.

Ryan Stanton este doctorand în mass-media și comunicaţii la Universitatea din Sydney. În timp ce teza sa se concentrează pe podcasturi și jocuri, Ryan este foarte interesat de modul în care mass-media oferă acoperire problemelor politice și sociale.

Acest articol a apărut mai întâi pe site-ul Signs of the Times Australia.

Haroon Sabawoon | Agenția Anadolu | GettyImages

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR