Au trecut mai bine de 10 ani de la primul meu interviu de angajare, soldat în câteva zile cu clasicul: „Ne pare rău, te-ai descurcat excelent, dar am ales pe altcineva.” Dincolo de acest moment memorabil, au urmat şi alte uşi închise: de angajatori, de oameni care nu mi-au împărtăşit interesul, de grupuri în care nu m-am simţit acceptată.
Cine a trecut prin situaţii similare cunoaște gustul amar al respingerii, zidul înalt ridicat când cineva nu ne doreşte în preajmă.
Din nefericire, este aproape imposibil să nu experimentăm respingerea în viaţa personală, socială sau profesională, pe criterii obiective sau cât se poate de subiective. De la lucruri mici, de zi cu zi, până la evenimente şi relaţii marcante, totul oscilează între a face sau a nu face parte dintr-un scenariu potenţial, între a ocupa sau nu un rol disponibil la un moment dat. Însă lucrurile nu ies mereu după cum le planificăm pe hârtie. Uneori ne lovim și de ziduri. Pentru aceste ocazii mai puţin plăcute, există soluţii cu ajutorul cărora putem modera sensibilitatea noastră faţă de respingere.
Nevoia de a fi acceptaţi, la fel de importantă ca nevoia de aer
Oricât de puternici ne-am strădui să fim, știinţa spune că suntem făcuţi să suferim când ni se întoarce spatele. Respingerea atacă nevoia noastră de apartenenţă la grup, impulsul de a ne alătura celorlalţi în virtutea explorării unui sens comun.
Impactul marginalizării se resimte asemenea unui șoc fizic; este, la propriu, dușul rece care ne îneacă simţurile. Atât durerea născută dintr-o emoţie negativă, cât și cea fizică, generată de loviri sau de afecţiuni medicale, activează o regiune cerebrală comună. O inimă rănită nu diferă prea mult de un picior fracturat. Interesant este că, pentru a slăbi disconfortul, ambele tipuri de durere determină creierul să elibereze aceleaşi analgezice naturale. Interesant este şi că memoria păstrează mai bine amintirea durerilor afective decât pe cea a suferinţelor fizice.
Ne naștem sensibili, dar copilăria pune punctul pe „i”
Sensibilitatea ne caracterizează pe toţi, dar intensitatea reacţiilor poartă amprenta subiectivităţii, fiind influenţată de doi factori esenţiali: predispoziţia genetică și experienţele din copilărie.
Predispoziţia genetică ţine de anumite particularităţi biologice sau de unele trăsături de personalitate (legate de o stimă de sine scăzută, de anxietatea socială, de nesiguranţă ca stil de atașament). Genele dictează reacţia noastră la refuz, influenţa lor fiind potenţată sau, dimpotrivă, inhibată de experienţele copilăriei.
O copilărie marcată de neglijare sau de abuz, de îndrumarea unor părinţi critici sau indisponibili emoţional, de tratamente inadecvate – primite din partea familiei, a colegilor sau a dascălilor – creşte sensibilitatea la respingere.
Copiii împovăraţi de neîmplinirea unor nevoi elementare, de exemplu cele de siguranţă, atenţie și ataşament, devin fragili la maturitate. Chiar și întâmplări minore, precum un SMS lăsat fără răspuns, îi pot întoarce pe dos.
Hipersensibilitatea și cercul ei vicios
Lipsa afecţiunii și a validării din partea figurilor relevante întreţine teama de respingere, făcându-ne vulnerabili în raport cu momentele care ne trimit pe banca de rezerve.
Atunci când trăim în permanenţă cu teama de a nu fi plăcuţi ajungem să abordăm dramatic orice indiciu asociat cu o posibilă excludere personală: distorsionăm realitatea, interpretăm greșit intenţiile, exagerăm consecinţele. Ajungem să ne preocupăm prea mult de niște scenarii fictive, de „ce s-ar putea întâmpla dacă…”: partenerul ne-ar da la o parte, şeful ne-ar declina propunerea, prietenii ar uita că existăm.
Ajungem să reacţionăm extrem și la simple expresii de dezaprobare. Un studiu din 2007 arată că persoanele hipersensibile înregistrează modificări ale activităţii cerebrale la vederea unor oameni pe feţele cărora se citește refuzul sau blamarea. Reacţia nu se repetă în cazul expresiilor faciale care sugerează dezgustul, agresivitatea, nici nu se extinde la nivelul grupului de control.
Frica de respingere duce la comportamente inadecvate (gelozie, agresivitate, dorinţa de control), îi îndepărtează pe cei din jur şi adevereşte temerile iniţiale într-un mod deloc surprinzător: propriile aşteptări influenţează atitudinea celorlalţi.
Hipersensibilitatea are legătură şi cu aşa-numitul „bias de atenţie”. Termenul defineşte ceea ce se petrece atunci când, ipotetic vorbind, un proaspăt absolvent de liceu îşi depune candidatura la zece facultăţi şi, după ce intră la nouă dintre ele, tot nemulţumit este. Deși depășit numeric, eşecul minimizează reuşita, în timp ce mintea protagonistului se luptă cu întrebări apăsătoare: De ce nu am fost acceptat? Cu ce am greşit? Oare am o problemă?
Sensibilitatea la respingere ne strică planurile și inteligenţa
Observăm adesea în jur oameni cu o nevoie acută de validare, femei şi bărbaţi dispuși să sacrifice timp, energie şi valori personale pentru a intra în graţiile altor oameni (s-a dovedit faptul că bărbaţii tind să investească mai mulţi bani la o întâlnire când persoana pe care au invitat-o în oraş transmite semne de dezinteres).
Observăm cum nevoia constantă de a fi plăcuţi ne schimbă în funcţie de situaţie. Tendinţa este mai pregnantă printre adolescenţii care, de dragul de a fi acceptaţi, tolerează (sau adoptă) anumite conduite nepotrivite, ofensatoare faţă de ei ori faţă de alţii.
Cameleonismul este doar unul dintre efectele fricii de a nu aparţine. Acestea acoperă o arie mult mai largă de schimbări cognitive, afective și comportamentale. Astfel, consecinţele sensibilităţii la respingere sunt cât se poate de reale şi de palpabile: durere fizică și emoţională, furie, tristeţe, agresivitate și autoagresivitate, izolare socială, gelozie, abuz, chiar scăderea temporară a IQ-ului (persoanele care au verbalizat, în cadrul unui experiment, episoade trecute de respingere au obţinut punctaje mai mici la teste de verificare a coeficientului de inteligenţă, a memoriei pe termen scurt și a capacităţii de luare a deciziilor).
Lista este imensă și conţine numeroase relaţii de cauzalitate. Spre exemplu, analiza din 2003 asupra unor cazuri de violenţă extremă petrecută într-o școală americană dezvăluie că 13 dintre cei 15 autori minori ai masacrelor fuseseră victime ale marginalizării colegilor. Bineînţeles că suferinţa nu justifică atacurile, dar ne ajută să privim mai adânc în inima celui care trăiește respingerea.
Agresivitatea scade în prezenţa speranţei că suntem, totuși, plăcuţi. O serie de experimente din 2010 ilustrează cum subiecţii excluși din cadrul unui grup devin răzbunători și maliţioși, ceea ce nu se întâmplă când aceștia sunt acceptaţi de cel puţin una dintre persoanele de interes.
Paradoxal, ne deranjează să fim respinși chiar și de oameni pe care nu îi simpatizăm în mod special. Simplul fapt de a fi puși pe tușă ne trezește simţăminte de revoltă sau de inferioritate. Tocmai de aceea, și indiferenţa nenominală – tradusă printr-un număr mic de reacţii (comentarii, like-uri) la anumite activităţi din online – pune sare pe rană.
Pe un fond predispus la probleme emoţionale, dificultatea de a gestiona situaţiile de respingere afectează sănătatea mintală. Nu de puţine ori, persoanele cu un bagaj vast de experienţe de excludere trec prin stări depresive, anxioase sau ajung să experimenteze fobia socială ori anumite tulburări de personalitate (borderline, evitantă), trăind sentimente de inadecvare și hipersenzitivitate la evaluarea negativă.
O luptă greu de câștigat
După cum am menţionat deja, este foarte greu să fim tot timpul plăcuţi, să excelăm în activitate, să fim purtaţi prin viaţă de valul neperturbat al circumstanţelor favorabile. Ușile închise pot fi bune ocazii pentru autoevaluare, dar și pentru dezvoltarea unor mecanisme de apărare.
Pe lângă faptul că ne permite să corectăm unele defecte sau obiceiuri îndoielnice (dacă este cazul), analizarea situaţiilor în care suntem trataţi cu ostilitate stabilește repere noi pentru viitor, ne învaţă să depășim blocajele emoţionale.
Pentru a nu ne lăsa copleșiţi de emoţii trebuie, în primul rând, să le recunoaștem și să le acceptăm ca atare, bune sau rele, vechi sau noi, constructive sau mai puţin roditoare; să numim cu exactitate ce anume ne supără, să povestim cuiva sau chiar să ne eliberăm prin plâns, dacă plânsul zidește.
Înţelegerea propriilor sentimente va clarifica și motivaţia răspunsurilor comportamentale, ajutându-ne să intervenim asupra lor în sens adaptativ, să nu cădem pradă impulsului de a reacţiona ofensiv la un refuz, de a nutri gânduri de răzbunare, de a ne retrage în noi înșine sau de a renunţa să mai luptăm pentru obiectivele stabilite.
La fel de importantă ca respingerea în sine este integrarea experienţei în istoricul personal.
De cele mai multe ori, refuzul, marginalizarea, dezinteresul provoacă tristeţe, însă aceasta poate fi înlocuită cu emoţii opuse. Implicarea în interacţiuni pozitive și/sau în activităţi fizice ajută la ameliorarea stării psihice. Totodată, dacă alegem să nu devenim ţapi ispășitori, ci, din contră, să gândim în perspectivă, să fim mândri că ne-am asumat riscuri, să descoperim și părţile bune dintr-o poveste mai puţin fericită, atunci vom putea folosi respingerea în avantaj personal: pentru a ne dezvolta, pentru a cântări și alte opţiuni, pentru a șlefui calităţi neglijate.
Pe cont propriu, poate fi dificil să atingem toate aceste deziderate, astfel că nu este exclus să apelăm la un specialist care să ne ușureze misiunea de a transforma experienţa respingerii într-un câștig pe termen lung. Nu este o utopie, ci doar o luptă greu de câștigat.
Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.
