„Este atât de tainic tărâmul lacrimilor!” – Antoine de Saint-Exupéry
Recitind pasajele biblice care redau frământările Mântuitorului din grădina Ghetsimani, am conștientizat mai bine că rugăciunea are trepte ale febrilităţii și că poate ultima treaptă suportabilă pentru om este aceea a picăturilor de sânge. Evanghelistul relatează: „A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Care să fie totuși, pentru noi, acea „treaptă” a rugăciunii care ne apropie cel mai mult de destinatarul ei, de Dumnezeu?
Iisus Hristos ne este modelul suprem și în privinţa obiceiului de a Se ruga. Iar rugăciunea numită „domnească” ne-a revelat și ceea ce ar fi cuvenit să ne dorim (potrivit nevoilor noastre) și să-I cerem Creatorului, dar și spiritul în care să o facem. În privinţa modului concret în care rugăciunea poate deveni un mediu în care să trăim, nu putem decât să descoperim practicând.
Îmi amintesc un îndemn înţelept al părintelui Ilie Cleopa; acesta spunea că, pentru a reuși să ne concentrăm în dialogul nostru mut cu Dumnezeu, trebuie să alungăm mulţimea de gânduri ce vin precum viespile spre a ne distrage atenţia.
Este bruiajul grijilor cotidiene, al ecoului acţiunilor și interacţiunilor cu semenii. În Biblie sunt asemănate cu păsările care ne răpesc seminţele duhovnicești din suflet, iar prezenţa răului și a ispitei lui este amintită aici drept cauză (vezi Luca 8:5).
Așadar e nevoie să ne opunem acestui bruiaj cu trezie, cu luciditate. Abia depășind această treaptă regăsim starea potrivită și putem înălţa acele gânduri și trăiri ale rugii. Însă de aici și până la miracolul comuniunii în rugăciune cu Dumnezeu este un spaţiu al experimentării personale greu de împărtășit, pentru că trăirile sunt unice, individuale și nu pot fi transmise întru totul altcuiva.
Avem în Biblie însă un indiciu esenţial al felului în care s-ar cădea să ne apropiem de El: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Conform acestui text biblic, sunt două condiţii: rugăciunea să fie fierbinte, iar cel ce se roagă să fie neprihănit. În privinţa acesteia din urmă, știm că neprihăniţi în ochii Lui suntem socotiţi doar prin credinţă – nu prin fapte, nu prin vreun merit propriu –, după cum ne arată apostolul Pavel (Romani 2:20, Galateni 3:16, Efeseni 2:8-9). Dar, dacă înţelegem prima condiţie, vom înţelege și cum ar trebui să fie atitudinea noastră de evlavie și de mijlocire pentru semeni: fierbinte!
Citește și: Rugăciunea de mijlocire
Desigur, febrilitatea cererilor noastre, care nu este un scop în sine, poate să crească fără măcar să ne propunem, mai ales atunci când ceva ne doare, ne chinuie personal, iar disperarea e cea care ne îndeamnă să ne adresăm lui Dumnezeu. Este și cazul acelor persoane cuprinse de disperare care, abia în ultimul ceas, au renunţat la încercările de a rezolva un impas pe cont propriu, prin puterile lor și s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu. Adică au făcut ceea ce trebuia făcut de la bun început, ceea ce poate i-ar fi ferit de acel impas. Și atunci, din febrilitatea disperării, au găsit puterea de a rosti cea mai înţeleaptă și concisă rugăciune, dar și cea mai completă, pentru că ea recunoaște și circumscrie zona de acţiune a Divinităţii, adică întreaga lume. Ea este tot de origine hristică: „Doamne, facă-se voia Ta!”
Ar trebui să ne întrebăm însă dacă rugăciunile noastre de mijlocire sunt suficient de fierbinţi pentru a căpăta acea „mare putere”. Mai ales că textul biblic ne îndeamnă la ele tocmai în contextul vindecării, în care ne-am mărturisi păcatele unii altora și ne-am ruga unii pentru alţii: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele și rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16).
În atitudinea profetului veterotestamentar Daniel, descoperim un exemplu impresionant de rugă de mijlocire, și încă pentru un popor întreg, poporul său apostat, căzut în robie, care suporta consecinţele păcatelor comise faţă de Dumnezeul care îl adusese la existenţă și care făcuse cu el un legământ sacru.
Ceea ce ne impresionează, pentru că ne și surprinde, este că Daniel, a cărui viaţă sfinţită o putem cunoaște din Biblie, se identifică, în toate păcatele ce nu-i erau definitorii lui, cu poporul său.
El Îi mărturisește lui Dumnezeu: „După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi, și noi n-am rugat pe Domnul Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre și n-am luat aminte la adevărul Tău” (Daniel 9:13). Din contextul rugăciunii și al întregii cărţi profetice care îi aparţine lui Daniel – carte la care face referire și Mântuitorul (vezi Matei 24:15) – înţelegem că este contrazisă implicit asumarea explicită a acelor păcate. Însă această stare nu trece în ochii lui Dumnezeu drept falsitate, ci drept smerenie și manifestare a iubirii faţă de popor; este o identificare totală cu soarta poporului.
Oare noi reușim, în rugăciunile noastre de mijlocire, să ne identificăm cu persoana sau cu cauza pentru care pledăm în faţa lui Dumnezeu? Oare acestea au trecere dacă sunt formale, conștiincioase, dar reci? Apostolul Pavel se întreabă: „Cine cade în păcat și eu să nu ard?” (2 Corinteni 11:29).
Cât de fierbinte ne rugăm pentru cauze care nu sunt personale? Cât de mult ne implicăm în mijlocire încât să ne identificăm cu cel pentru care ne rugăm? Cred că, dacă am conștientiza de fiecare dată această condiţie specială a febrilităţii în rugă, multe dintre răspunsurile așteptate ar sosi, iar coeziunea fraternă în bisericile noastre ar crește, devenind regulă, nu fericită excepţie.
Cred că abia în situaţia identificării cu semenii, măcar în răgazul scurt al rugăciunii, am ajunge să împlinim cea de-a doua mare poruncă dată nouă de Mântuitor – să ne iubim aproapele ca pe noi înșine.
Formalitatea caracterizează nivelul cel mai superficial al interacţiunii dintre oameni, mai ales dintre cei ce nu se cunosc. Se traduce prin formule de politeţe seci, fie de salut, fie de prezentări reciproce, fie de rugăminte pentru un serviciu, fie de mulţumire pentru un serviciu, fie de scuze pentru o eroare, o întrerupere, un disconfort.
Cred că formalitatea este cât se poate de păguboasă pe tărâmul acesta misterios al comuniunii cu Dumnezeu. Ea arată că nu Îl cunoaștem pe Cel căruia ne adresăm. Ca atare, ne adresăm Lui în mod impropriu. Ne aflăm pe un tărâm mai degrabă al lacrimilor: fie de disperare, fie de fericire, dar lacrimi fierbinţi, pentru că izvorăsc dintr-un tărâm fierbinte!
Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea „Titu Maiorescu”, București.
