Etica postmodernistă

359

Modernismul a dominat gândirea occidentală timp de secole, privând moralitatea de cadrul ei de referinţă, care era unul transcendent religios. „Jos cu Dumnezeu” – a fost strigătul modernismului.

Chiar şi atunci când a încercat să modeleze o lume fără reguli, constrângeri, tradiţii şi, mai presus de toate, fără religie, modernismul a căutat să păstreze valori precum munca, economisirea şi renunţarea la satisfacţia imediată în favoarea beneficiului pe termen lung. Chiar dacă valorile pe care modernismul a încercat să le păstreze își au originea într-un sistem de referinţă aflat în afara individului, chestiunea nu a trezit un interes imediat în modernism. Exprimarea subiectivă era obiectivul modernismului. Dar, când modernismul a atins punctul critic, când accentul pus pe subiectivism a distrus nevoia de obiectivism, aproape că s-a ajuns în istoria omenirii la dispariţia legii. În consecinţă, şi-a făcut apariţia un nou tip de moralitate. Aceasta era mereu în căutare de plăcere, jucăuşă, individualistă, concentrată pe momentul prezent, refuzând să privească în trecut sau viitor. „Acum” a devenit noua mantra. A apărut, ca rezultat, o rezistenţă faţă de orice fel de limitare a realizării sau libertăţii individuale.

Această nouă moralitate stă la baza eticii postmoderniste.

Etica postmodernistă

La baza eticii postmoderniste stă o criză de autoritate.[1] Această criză vizează instituţii tradiţionale (familia, şcoala, biserica, statul, justiţia, poliţia) cu ajutorul cărora modernismul a căutat să organizeze o societate raţională şi progresistă. Criza se manifestă în mai multe moduri: O societate care divinizează tinerii şi se supune nazurilor şi mofturilor lor.[2] O cultură în cadrul căreia bunăstarea este un semn al succesului şi al fericirii. O economie de tip consumerist, unde „a exista” înseamnă a cumpăra, a consuma, a folosi şi a arunca. O identitate definită prin achiziţii de piaţă, nu prin ideologii.[3] Gilles Lipovetsky, un filosof francez contemporan, a remarcat faptul că, în postmodernitate, crearea unei imagini domină realitatea. Ca să fii cineva trebuie să apari pe un ecran sau pe un site web[4]. Ceea ce se vede defineşte ceea ce există; aproape nimănui nu-i mai pasă de adevărata faţă a lucrurilor: imaginea publică este obiectul închinării.[5]

Cultura noastră postmodernistă şi-a pierdut ataşamentul pentru adevăr.

În contrast cu etica muncii şi economisirea individuală promovate de modernism, etica de astăzi aduce în prim-plan valori cum ar fi consumul[6], timpul liber şi lipsa de activitate[7]. Dar acest lucru nu ar fi posibil fără înălţarea individualismului, devalorizarea filantropiei şi fără indiferenţa faţă de binele public.[8] Goana după recompensare, plăcere şi împlinirea dorinţelor personale reprezintă idealul suprem. Glorificarea independenţei personale şi diversitatea stilului de viaţă devin aspecte importante, venerate. Pluralismul furnizează multiple valori cu opţiuni personalizate, dar fără ca vreuna să aibă autenticitate. Diferenţele în ideologie sau religie sunt tratate superficial sau ca simple toane ale modei.[9] Cultura libertăţii personale, a relaxării, a naturalului, a amuzamentului, a sincerităţii şi a libertăţii de expresie devine ceva sfânt.[10] Iraţionalul este justificat prin sentimente, intuiţie, simţuri, senzualitate şi creativitate.[11] Toate acestea se desfăşoară într-un cadru axiomatic respectat de aproape toată lumea: minimalizarea sobrietăţii şi maximizarea dorinţei. Minimalizarea disciplinei şi maximizarea înţelegerii.[12]

În acelaşi timp, mijloacele de comunicare în masă determină opinia publică, standardele şi comportamentul de consum.[13] Pe lângă acestea, presa înlocuieşte etica și interpretările religioase cu informaţii punctuale, rapide, directe şi obiective. Realitatea prezentă este apreciată mai presus decât ideea de bine şi rău.[14] Paradoxal, influenţa mass-mediei creşte în cadrul unei crize de comunicare. Oamenii vorbesc doar despre ei înşişi. Doresc să fie ascultaţi, dar nu vor să asculte. Vor comunicare fără angajamente. De aici se naşte pasiunea pentru legături la distanţă, linii fierbinţi şi prieteni invizibili, chat-rooms, prietenii la distanţă.[15]

O noua formă a moralităţii 

Ce formă capătă moralitatea în contextul epistemologico-socio-cultural al postmodernismului?

Conform filosofului francez Lipovetsky, odată cu apariţia postmodernismului, la mijlocul secolului al XX-lea, a luat naştere o nouă eră, era post-datorie. Aceasta eră renegă datoria absolută în domeniul eticii.[16] Noua formă a eticii proclamă dreptul individual la autonomie, fericire şi împlinire personală. Postmodernismul este o eră post-moralitate, deoarece desconsideră valorile mai înalte, necondiţionate, cum ar fi disponibilitate pentru slujirea celor din jur şi sacrificiul de sine.

Totuşi societatea noastră nu respinge legislaţia represivă sau pe cea care apără anumite valori (împotriva drogurilor, avortului, corupţiei, evaziunii, pedepsei capitale, cenzurii sau pentru protecţia copilului, igienă și o dietă sănătoasă).[17] Postmodernismul nu propune haosul moral, ci mai degrabă schimbă preocupările etice printr-un angajament slab, efemer şi nedureros faţă de valori care nu interferează cu libertatea individuală. Nu este atât de mult hedonism, cât neo-hedonism.

Această combinaţie între datorie şi negarea datoriei în etica postmodernă devine necesară, întrucât individualismul absolut ar distruge condiţiile necesare pentru facilitarea căutării de plăcere şi împlinire personală. Apare nevoia unei etici care recomandă diferite îndatoriri pentru a controla individualismul fără a-l interzice în acelaşi timp. Preocuparea morală postmodernistă nu se exprimă în valori, ci, mai degrabă, în indignarea faţă de limitările libertăţii. Ţinta nu este virtutea, ci, mai degrabă, câştigarea respectului.[18] Se face un efort pentru a interzice tot ceea ce ar putea limita drepturile individuale. Acesta este motivul pentru care noua moralitate poate coexista cu plăcerea individuală, căutarea satisfacţiei personale şi cu ideea de consum. Este o moralitate „uşoară”, lipsită de durere, unde totul este permis, dar unde datoria necondiţionată şi sacrificiul sunt moarte. Postmodernismul a lăsat în urmă atât moralismul, cât şi antimoralismul.[19]

Dar un astfel de drum are ca urmare o moralitate ambiguă. Pe de o parte, avem individualismul fără reguli, care duce la îndatorarea financiară a familiilor, copii fără părinţi, părinţi fără familie, analfabetism, oameni fără adăpost, ghetouri, refugiaţi, oameni marginalizaţi, droguri, violenţă, delicvenţă, exploatare, infracţiuni intelectuale, corupţie economică şi politică, lupte fără scrupule pentru putere, inginerie genetică, experimente pe fiinţe umane etc. Pe de altă parte, deasupra societăţii pluteşte un spirit de vigilenţă hipermoralistă, gata să denunţe orice tentativă de acţiune împotriva libertăţii umane şi a dreptului la autonomie individuală. Există o preocupare etică pentru drepturile omului și de a cere scuze pentru erorile trecutului, preocupare pentru mediu, campanii împotriva drogurilor, tutunului, pornografiei, avortului, hărţuirii sexuale, corupţiei şi discriminării; tribunale etice, marşuri mute, proteste împotriva abuzării copiilor, mişcări de ajutorare a refugiaţilor şi a săracilor etc.[20]

În acest context, moralitatea neohedonistă a vieţii postmoderniste se traduce prin imperative contradictorii. Pe de o parte, avem standarde: trebuie să mănânci sănătos, să-ţi menţii silueta, să lupţi împotriva ridurilor, să fii îngrijit, să dai importanţă spiritualului, să te relaxezi, să practici un sport, să ai succes, să excelezi în ceea ce faci, să ai control asupra purtării violente etc. Pe de cealaltă parte, găsim promovarea plăcerii şi a unui mod de viaţă confortabil, exonerarea de responsabilitate morală, creşterea consumului şi a preocupării pentru imagine, promovarea trupului în detrimentul spiritualului. Drept rezultat, apar depresia, senzaţia de gol sufletesc, singurătatea, stresul, corupţia, violenţa, cinismul etc.[21]

Moralitatea postmodernistă în viaţa de zi cu zi

Pentru a înţelege măsura în care moralitatea postmodernistă a afectat viaţa din jurul nostru, trebuie înţelese două liste de caracteristici tipice ale postmodernismului: o listă cu „ce trebuie să faci” şi o alta cu „ce ai voie să faci”.

Obligaţii „morale” tipice „eticii” postmoderniste:

– Să nu discriminezi vreunul dintre diversele stiluri de viaţă.

– Să participi la concerte cu scopuri caritabile.

– Să participi la donaţiile prin telefon.

– Să lipești un autocolant cu mesaj antirasist pe parbrizul maşinii.

– Să participi la un marş împotriva nedreptăţii.

– Să alergi într-un maraton pentru o viaţă sănătoasă.

– Să folosești prezervativele.

– Să te opui interdicţiilor (fiecare este liber să-şi dirijeze propria viaţă).

– Să porţi o panglică specifică protestului împotriva discriminării homosexualilor.

– Să protejezi mediul înconjurător.

– Să fii dispus să-ţi donezi organele.

– Să reglementezi situaţia la locul de muncă pentru a preveni hărţuirea sexuală.

– Să fii fidel partenerului (atâta timp cât există dragoste, după aceea…).

– Să condamni orice tip de violenţă.

– Să nu încerci să convingi  pe cineva să-şi schimbe religia.

Permisiuni „morale” tipice:

– Poţi avea o viaţă sexuală liberă, însă nu hărţui şi fii atent la SIDA!

– Mai bine să fii corupt, decât să fii considerat prost.

– Fumează, dar nu în zonele pentru nefumători.

– Evită angajamentul faţă de reguli, oameni sau scopuri care împiedică realizarea personală.

– Prostituţia este acceptabilă, dar numai în cartierele cu lumină roşie.

– Minciuna este acceptabilă, însă nu în timpul unei campanii politice.

– Divorţul este acceptabil, dar numai pentru a obţine împlinire personală.

– Infidelitatea este acceptabilă, doar atunci când dragostea a dispărut.

– Avortul este acceptabil, dar numai ca metodă avansată de planificare familială.

– Încearcă orice pentru a te cunoaşte pe tine însuţi, în căutarea împlinirii personale.

– Adaptează-ţi religia angajamentului pe care doreşti să ţi-l iei.

– Consumă alcool, dar nu în exces.

– Dobândeşte succes, renume şi bani pe cheltuiala oricui.

– Simte-te bine, nu te îngrijora de viitor.

„Codul de conştiinţă” al unui post-moralist

Etica postmodernistă nu se opreşte la nişte liste atât de ridicole. Spiritul postmodernist al libertăţii supreme produce propriul cod de conştiinţă. Într-o atmosferă de neoindividualism, fuzionează noi tipuri de elemente etice, ideologice şi social-culturale pentru a lua naştere un nou soi de conştiinţă postmodernă. Trăsăturile caracteristice ar arăta cam aşa:

– Trebuie să nu fac discriminare, pentru că se cuvine sa fiu deschis la minte şi oricum nu există adevăruri absolute.

– Trebuie să donez bani pentru cauze nobile, pentru că îmi displace să mă uit la copii înfometaţi.

– Trebuie să particip la un marş împotriva impunităţii, pentru ca delicvenţii să nu scape uşor.

– Trebuie să am un stil de viaţă sănătos, pentru că trupul meu este instrumentul prin care obţin succes şi plăcere.

– Ar trebui să mă intereseze un anume tip de religie, pentru că s-ar putea să mă energizeze.

– Ar trebui să mă preocupe subiecte serioase, astfel încât să nu par un materialist fără valoare şi un papagal ce copiază.

– Nu ar trebui să critic vreun stil de viaţă, pentru că orice este posibil și nimic nu durează.

Evaluare critică: o moralitate cinică

Acestea fiind spuse, s-ar putea ca unii să remarce faptul că etica postmodernistă nu este în totalitate rea. Da, există câteva contribuţii constructive în ceea ce priveşte problemele care ne ameninţă viaţa în ziua de azi. Un stil de viaţă sănătos, grija faţă de mediul înconjurător şi lupta contra violenţei şi discriminării, toate acestea sunt demne de admirat. Mai mult decât atât, postmodernismul scoate în evidenţă erorile etice din trecut, atât cele teoretice, cât şi cele practice. Dar să nu ne lăsăm amăgiţi. În esenţă, etica postmodernistă nu are motivaţie morală. În realitate, este vorba de căutarea individualistă a realizării personale şi a autonomiei. În timp ce motivul din spatele tuturor eticilor autentice este acela de a înfrânge răul cu bine, postmodernismului îi lipseşte suflul moral. Se doreşte doar combaterea excesului de rău, dar nu se doreşte eradicarea răului. Se luptă împotriva unor manifestări ale răului fără a recunoaşte  rădăcina. Scopul postmodernismului este obţinerea autonomiei egoiste – lucru împotriva căruia se spun atât de multe în descrierea biblică a păcatului.

Atunci, cum poate un sistem moral să lupte împotriva răului, dacă principiul pe care el însuşi se bazează este îndreptat către sine, ceea ce, biblic vorbind, reprezintă sursa răului? Se poate obţine fericirea în cadrul acestui tip de moralitate pentru care pledează postmodernismul? Dacă fericirea reprezintă căutarea după autonomie, împlinire personală și satisfacerea dorinţelor imediate, o  libertate individuală excesivă fără o deschidere sinceră a sufletului către semeni şi către Dumnezeu, atunci în cadrul acestei gândiri, căutarea fericirii înseamnă perpetuarea lucrurilor aşa cum au fost din totdeauna. Ba mai mult decât atât: un amestec de viaţă şi moarte, plăcere şi durere, succes şi eşec, bucurie şi tristeţe. Dar astfel se ignoră ceea ce se află în spatele căutării umane după fericire: dorinţa de altceva, ceva diferit, ceva ce va pune sfârşit acestor ciocniri antitetice. Acel „altceva” nu intră în căutarea postmodernistă a fericirii. Etica gândirii postmoderniste se mulţumeşte cu un fleac, se resemnează cu o ţintă mai joasă, argumentează că, întrucât moralitatea tradiţională, inclusiv cea creştină, nu ne-a schimbat în mai bine, atunci este timpul să ne coborâm standardele şi să-i acceptăm pe oameni aşa cum sunt.

Totuşi, această atitudine de resemnare presupune că principiul creştin a fost într-adevăr aplicat şi a dat greş, iar pe baza acestui raţionament trebuie să considerăm că potenţialul creştinismului de a produce o schimbare este zero. Dar această presupunere intră în contradicţie cu dictonul specific postmodernismului – nu există adevăr absolut. Pe de-o parte spune postmodernismul, nu există adevăr. Totuşi, pe de altă parte, presupune că moralitatea tradiţională şi-a urmat cursul, că omul de azi nu se poate schimba în bine, că o transformare radicală este imposibilă şi că ar trebui să ne resemnăm în faţa acestei situaţii. Cine poate şti asta însă şi cum a ajuns să o știe? Dacă ar fi așa, ar înseamnă că, într-un fel sau altul, postmodernismul a reuşit să afle unele lucruri sigure despre natura umană şi despre viitor, o cunoaştere care a scăpat tuturor ideologiilor şi religiilor din trecut. De aceea, considerăm aceasta este de fapt o poziţie cinică, afirmând (implicit) pe de-o parte ceea ce neagă (explicit) pe de altă parte.

Raúl Kerbs (Ph. D., Universitatea din Cordoba) predă filosofie la Universitatea Adventistă din Plata, Argentina.
Traducere: Raluca Ștefănescu

[1] Kenneth Bergen, El yo saturado: Dilemas de identidad en el mundo contemporáneo, Barcelona, Paidós, 1992, p. 164-168
[2] Beatriz Sarlo, Escenas de la vida postmoderna: Intelectuales, arte y videocultura en la Argentina, Buenos Aires, Ariel, 1994, p. 38-43
[3]Sarlo, p. 27-33
[4] Gilles Lipovetsky, El imperio de lo efímero, Barcelona, Anagrama, 1990, p. 225-231
[5] Sarlo, p. 27-33
[6] Lipovetsky, p. 225-231
[7] Gilles Lipovetsky, La era del vacío: Ensayos sobre el individualismo contemporáneo, Barcelona, Anagrama, 1986, p. 14
[8]Lipovetsky, El imperio de lo efímero, p. 201, 202
[9] Ibidem., p. 313-315
[10]Lipovetsky, La era del vacío, p. 7-11
[11] Lipovetsky, El imperio de lo efímero, p. 196
[12] Lipovetsky, La era del vacío, p. 7
[13] Lipovetsky, El imperio de lo efímero, p. 251
[14] Ibidem., p. 256-258
[15]Ibidem., p. 321-324
[16] Gilles Lipovetsky, El crepúsculo del deber: La ética indolora de los nuevos tiempos democráticos, Barcelona, Anagrama, 1994, p. 9-12, 46
[17] Lipovetsky, El crepúsculo del deber, p. 13
[18] Ibidem., capitolele II, III
[19] Ibidem., p. 47-49
[20]Ibidem., p. 14, 15, 55, 56, 208, 209
[21] Ibidem., p. 55ff