În ianuarie 2014, Lupul de pe Wall Street ajungea și în România. Trei ore de film (din care una de vulgaritate) despre viaţa unui broker lacom și corupt au dezvăluit, după părerea criticului Sean O’Connell, cum poţi să elogiezi excesiv excesul.
Filmul a transformat o parte din entuziaști în dezgustaţi, dar fascinaţia răului și-a făcut totuși magia, iar producătorii au hotărât ca, pe DVD, filmul să fie mai lung cu o oră.
Tot în acea perioadă, printr-o asociere care nu putea fi mai semnificativă, ni s-a confirmat că lumea în care trăim este mai revoltătoare decât elogierea unui om fără scrupule (Jordan Belfort, contraeroul din filmul lui Scorsese). Pe 20 ianuarie 2014, Oxfam International publica un raport din care am aflat că cele mai bogate 85 de persoane din lume au, împreună, o avere egală cu „bogăţia“ celor mai sărace 3,5 miliarde de locuitori ai planetei (jumătate din populaţia globului, care trăiește în condiţii inimaginabile pentru noi).
Și dacă acești 85 de oameni și-au făcut măcar o parte din avere precum directorul executiv McDonalds, Don Thompson (care câștiga în 2012 peste 20 de milioane de dolari, în timp ce angajaţii săi primeau o broșură în care li se explica cum să trăiască din salariul minim pe economie), atunci vom fi de acord că ei sunt de vină pentru sălbăticia modelului socioeconomic conform căruia trăim.
Dar dacă este într-adevăr așa, dacă acești dependenţi de bogăţie sunt de vină, atunci este greu de înţeles de ce oamenii se înghesuie să urmărească sau apreciază un film care ilustrează abuziv tipologia nedreptăţii unei lumi care le răpește celor mai mulţi dreptul la șanse egale. Poate că o asemenea atitudine dă măsura imobilismului nostru în faţa discrepanţelor revoltătoare dintre bogaţi și săraci. Într-o scenă ironică, exploataţii se recrează la cinematograf, după cum, în arenele gladiatorilor, niște exploataţi se distrau pe seama exploatării altora.
La un nivel mai profund, s-ar putea să descoperim, de fapt, că în fiecare dintre noi pândește un lup tânăr, subnutrit, care nu a avut șansa să prindă o bucată de pradă și să devină un potenţial mascul alfa în haita sa. Poate că, de multe ori, revolta împotriva nedreptăţilor sociale este doar strigătul invidiei unor lupi tineri, care își simt neputinţa de a și asigura un loc bun la împărţirea prăzii. Nu cumva asta își spun și cei puţini care îi exploatează pe cei mulţi? Ucide sau vei fi ucis.
Nu este deci nicio exagerare în a afirma caracterul ideologic primitiv al societăţii umane. În ciuda multor aparenţe, hrănim un model social bazat pe lăcomie și putere, conform căruia, în general, cei mai tari îi înșală, îi exploatează și îi ruinează pe cei mai slabi. Din această perspectivă, bogaţii sunt mai vinovaţi decât ceilalţi doar cantitativ. Calitativ, toţi avem un ADN de lup. Tocmai această sămânţă a răului face posibilă menţinerea naturii prădalnice și a modelului exploatării în istoria umanităţii. Nu întâmplător și Iisus a vorbit despre oi și lupi.
În faţa problemei, cea mai bună soluţie pe care ne-a putut-o propune o societate secularizată și relativistă este educaţia. Frumos, dar ineficient și utopic. Educaţia în spiritul relativismului nu înseamnă decât o instruire care le va permite lupilor să devină mai sofisticaţi și mai greu de combătut. În realitate, după cum instinctul animalului de pradă domesticit poate constitui oricând un pericol, instinctul omului de a profita de semenii săi nu poate fi eliminat doar prin educaţie (deși aceasta are rolul ei). Ceea ce duce discuţia despre soluţie, la alegere, în zona utopiei sau a unei idei pe care creștinismul o abordează într-o manieră absolut unică și revelatoare: „omul nou“ – despre care puteţi citi în articolul următor, semnat de Nicu Butoi.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
