Jessey Eagan este mamă a doi copii, este creștină practicantă și este responsabilă de educaţia copiilor la Imago Dei Church, din Illinois. De curând a hotărât să poarte burqa și nu oricând, ci chiar în Postul Mare. Nu o face acasă, nici ocazional, ci de fiecare dată când iese în public. Ce o determină să recurgă la un gest atât de ciudat? Nu este vorba de convertire, nici de o formă de feminism mai aparte. Totul se rezumă la o motivaţie care ţine de perspectivele ei de viaţă. Face parte dintr-o strategie personală prin care încearcă să simtă cum este să fii „altfel”.

Motivaţia

Decizia de a face acest gest a fost în primul rând consecinţa stării de animozitate care s-a accentuat în rândul americanilor faţă de populaţia islamică. Mai există și un al doilea motiv, care originează în trecutul ei. Eagan a locuit în Amman, Iordania, în urmă cu vreo 7 ani. A locuit acolo un an și jumătate și are amintiri plăcute despre acea perioadă. Iniţial, s-a simţit marginalizată. „A avea părul blond și ochii albaștri în Iordania era ca și cum a-i fi ţipat într-o bibliotecă”, spune Eagan, citată de Christian Today.

Totuși această respingere nu a caracterizat întreaga perioadă a șederii sale în spaţiul islamic. Pentru a se integra în comunitatea musulmană, a recurs la gesturi menite să spargă barierele dintre ea și vecini. Un exemplu în acest sens a fost mersul la înot în burkini (costum special de baie feminin care acoperă toate părţile corpului, inclusiv capul).

Obiectivele

De ce ar apela la aceeași strategie, de data aceasta într-o ţară cu puternice rădăcini creștine? Motivaţia gestului ei nu are legătură cu islamicii, ci cu creștinii. Dorinţa ei este de a-i învăţa cum să vadă diferenţa, să o îmbrăţișeze și să dorească să se angajeze într-o relaţionare corectă cu ea. Pentru aceasta, este dispusă chiar să își radicalizeze gestul. Următorul lucru pe care speră să îl facă este să își închidă culoarea pielii.

Convingerile ei sunt foarte puternice în acest sens. „Iisus ne-a spus de atâtea ori să ne iubim vecinii, străinii și dușmanii și cred că acest fapt nu este luat în serios de mulţi creștini. Suntem atât de influenţaţi de mass-media, încât permitem fricii să ne stăpânească și astfel să uităm de dragoste. Frica este opusul iubirii.”

Provocarea

O analiză fie și succintă a acestui caz ne ajută să ghicim o filosofie de viaţă în spatele unui gest care poate fi ușor banalizat. Concepţia care stă la baza deciziei sale este fundamentală pentru realizarea acelei unităţi în diversitate pe care o clamează lumea democratică. Este vorba de așa numita „punere în pielea celuilalt”.

Sunt multe expresii care pot fi regăsite pretutindeni  în culturile străvechi ce vizează această concepţie de viaţă. Și pedagogia modernă insistă pe aspectul „punerii în situaţie” ca o variantă viabilă de a înţelege sentimentele, gândurile, temerile cuiva. Practic, de-a lungul istoriei, oamenii au sesizat că șansa sigură pentru apropiere și stingerea animozităţilor este cunoașterea celuilalt. Iar aceasta nu se poate face doar la nivel intelectual, prin schimburi de informaţii. Mai este nevoie de un ingredient: empatia. „Plângeţi cu cei care plâng”, spunea Iisus Christos. Poate deveni un gest de o profundă simţire creștină sau doar un mecanism artificial fără rezonanţă emoţională. Nu întâmplător, cineva care s-a confruntat cu traume sufletești este mai predispus în a înţelege situaţiile similare ale altora.

Experimentul

Un experiment stradal vine să susţină această idee. Filmul a devenit viral, fiind vizualizat de peste 10 milioane de ori în doar două săptămâni de la postare. Pe scurt, un copil fără adăpost stă în frig, la minus 15 grade, cu haine zdrenţuite, sub care se poate vedea pielea. Totul se petrece într-o zonă intens circulată a New Yorkului. Oamenii bine îmbrăcaţi, cu mânuși în mâini, se uită grăbiţi și trec mai departe. Din când în când, unii se mai opresc, dar se răzgândesc repede și își continuă drumul.

Copilul tremură tot mai intens, iar timpul trece. S-au scurs nu mai puţin de două ore, timp în care nimeni nu s-a oprit nici să dialogheze, nici să ofere o mână de ajutor copilului prăbușit în frigul metropolei americane. Într-un final, cineva a făcut-o, iar aici apare surpriza chiar și pentru cei care au montat experimentul. Bărbatul care și-a luat timp să poposească lângă copilul înfrigurat și-a scos imediat haina și l-a întrebat dacă îi este foame. I-a oferit bani și o îmbăţișare. Nu părea însă nici el a arăta mult mai bine. Cel care și-a luat timp să se oprească era, la rândul său, un om al străzii.

Experimentul ar putea fi contrazis de alte exemple care arată reacţii opuse ale cetăţenilor. Ceea ce merită de reţinut în acest caz este faptul că un sărac empatizează cu alt sărac. Este aproape o lege nescrisă a naturii umane. Și atunci, ceilalţi care nu au trecut prin aceleași situaţii ce ar putea face? Pentru apostolul Pavel, singura strategie socială de succes era să se facă „cu iudeul iudeu și cu grecul grec”. A fost un experiment reușit, unul construit prin exerciţiu și multă delicateţe. Acum Jessey Eagan încearcă la rândul ei să construiască un pod. Cine preia ștafeta?