Pentru mulţimile adunate în jurul raclei cu osemintele Cuvioasei Paraschiva totul e doar vis şi credinţă. Uimitor de multă credinţă. Şi mai este ceva, mai este speranţa unei minuni, o minune care să vindece bolile, să acopere datoriile şi să fericească viaţa.
Presa românească e destul de polarizată în privinţa fenomenului, astfel că unii numără minunile, iar alţii, sumele încasate de organizatori. Un lucru nu am auzit în tot acest vacarm multicolor: cine a fost totuși această sfântă cuvioasă creștină, cum l-a slujit ea pe Dumnezeu și de ce în imaginarul colectiv are un loc atât de important pentru români, fiind numită chiar „protectoarea Moldovei”.
Curiozitatea acesta nu ar trebui să sperie pe nimeni. Înșuși Isus Christos i-a chemat pe ucenici, și apoi pe apostolul Toma, să se apropie de El după înviere, să-I atingă trupul sfânt și să se convingă de realitatea existenţei Sale. Tocmai de aceea trebuie să fim deschiși să cercetăm adevărurile, să le cunoaștem originea și să le înţelegem rostul. Fără această deschidere spre cunoaștere, creștinismul nu e cu nimic mai bun decât religiile păgâne, în care misterul era un mod de viaţă, iar credinţa oarbă, singura cale de mântuire.
Câteva date biografice oficiale
Conform tradiţiei ortodoxe, Paraschiva s-a născut în prima parte a secolului al XI-lea într-o familie înstărită din Tracia, pe ţărmul Mării Marmara, aproape de orașul Istanbul de astăzi. Numele ei înseamnă literal „pregătire” și, în limba greacă, era și numele zilei de vineri, ziua pregătirii; de aceea i se mai spune și Sfânta Vineri, nume pe care mulţi îl folosesc alternativ cu cel de Sfânta Paraschiva. La vârsta de zece ani a fost atât de impresionată de cuvintele Evangheliei, încât și-a împărţit hainele săracilor, spre bucuria ei și disperarea părinţilor.
După numai câţiva ani a fugit de acasă pentru a se dedica vieţii monahale și s-a oprit întâi la Constantinopol. (După alţi povestitori însă, părinţii au fost oameni de o credinţă exemplară, de o dărnicie rar întâlnită, ceea ce a sădit în sufletul copiilor același mod de viaţă creștin. Ei îl vor încuraja pe fratele Paraschivei să devină călugăr, și abia după moartea lor, spun aceștia, tânăra ar fi plecat la mânăstire.[1])
Trebuie să fim deschiși să cercetăm adevărurile, să le cunoaștem originea și să le înţelegem rostul.
Pentru că părinţii porniseră pe urmele ei din oraș în oraș, Paraschiva a plecat la mânăstirea din Heraclea, unde a rămas vreme de cinci ani. De aici a plecat spre Ţara Sfântă și, după ce a vizitat Ierusalimul, a rămas la o mânăstire de călugăriţe din Pustiul Iudeii, unde a dus o viaţă de asceză foarte severă, primenindu-și cu de amănuntul sufletul pentru „judeţul ce avea să vină”. Această așteptare a judecăţii cerești și a întâlnirii cu Mântuitorul ei drag năștea pe buzele ei imnuri de slavă și în ochi lacrimi de bucurie – o așteptare pe care nu ar trebui să o ignore cei ce îi cinstesc astăzi viaţa, aceeași așteptare care a însufleţit umblarea tuturor copiilor credincioși ai lui Dumnezeu din toate veacurile.
La vârsta de 25 de ani, în urma unui vis, s-a întors la Constantinopol, iar de aici la Epivat, localitatea unde se născuse, și, la scurt timp, fără a mai fi recunoscută de cineva, a murit în anonimat. Mormântul ei urma să fie descoperit abia mult mai târziu, în urma unui vis al monahului local, iar trupul – neatins de putrezire, cum zice tradiţia, dezgropat și venerat. În 1641, domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, i-a cerut patriarhului Partenie I moaștele sfintei, pentru a le așeza în noua catedrală construită de el. Acesta a fost bucuros să le ofere domnului Moldovei, mai ales că, în schimbul lor, Vasile Lupu a plătit cu credincioșie toate datoriile către Patriarhia Ecumenică de la Ţarigrad și a oferit, pe lângă ele, și alte danii bogate.[2]
Pe 26 decembrie 1888, paraclisul Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași a ars aproape în totalitate, totuși tradiţia ne încredinţează că osemintele Cuvioasei Paraschiva aflate acolo au rămas în mod miraculos neatinse. Deși recunoașterea ei canonică definitivă, pentru tot cuprinsul Patriarhiei Române, s-a făcut abia în 1955, pot fi întâlnite în multe părţi ale ţării încă din secolul al XV-lea biserici românești cu hramul Sfânta Vineri. Numele apare sub diferite forme în zona Balcanilor, fiind cunoscută și ca Petka, Parascheva de Târnovo, Parascheva cea Tânără sau Sfânta Vineri.
Controverse și necunoscute
Cea dintâi mărturie despre viaţa Cuvioasei Paraschiva o avem de la diaconul Vasilisc, care a scris o carte la cererea patriarhului ecumenic Nicolae al IV-lea, pe la jumătatea veacului al XII-lea, deci la un secol de la data când se presupune că ar fi trăit Paraschiva. Următoarea lucrare, și poate cea mai importantă, este cea a marelui patriarh Eftimie al Târnovei, care, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, a adunat informaţiile despre viaţa și minunile săvârșite de moaștele tinerei călugăriţe ce trăise cu trei veacuri înainte.
Inspirat din lucrarea lui Eftimie, mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania tipărită la Iași în 1643 – la doi ani după ce Vasile Lupu primise darul Patriarhiei de la Constantinopol –, redă și el o istoriei a Sfintei Vineri, ale cărei oseminte erau de acum în Biserica Trei Ierarhi din Iași. Cât din aceste mărturii reprezintă istorie și cât anume mit este greu de spus. Din pricina aceasta, istoricii preferă să vorbească despre „tradiţia” sau „legenda” Sfintei Paraschiva.
Numele de Sfânta Vineri are puternice conotaţii precreștine, iar distincţia dintre Sfânta Vineri de Târnovo și Sfânta Vineri de Rusia sau alte astfel de „sfinte” întâlnite în tradiţiile bogate din zona Rusiei și a Balcanilor este încă un subiect de controversă între specialiști. Pentru cei mai mulţi, filiera pare comună. Ca și în cazul altor sărbători creștine cu rădăcini în lumea păgână, biserica a încercat să opună vechilor eroi personaje creștine cu autoritate, care să preia treptat încărcătura simbolică a acestora și să îndrepte atenţia oamenilor de la zeii cei vechi la noua formă de închinare.
Marea sărbătoare a Crăciunului este, poate, cel mai renumit exemplu în acest sens.
Ivan Evseev, fostul profesor de semiotică și simboluri de la Timișoara, spune în dicţionarul său de simboluri: „Patroana zilei de vineri, în calendarul poporului, este Sfânta Vineri, în persoana căreia s-au amalgamat trăsăturile unei vechi divinităţi a naturii, elemente ale cultului Maicii Domnului și ale Sfintei Paraschiva… Această sfântă cuvioasă s-a născut în Tracia la 14 octombrie (sezonul semănatului grâului de toamnă și al culesului poamelor) și a murit la 24 iulie – timpul secerișului cerealelor. Cultul sfintei cuprinde elemente agrare și ritualuri legate de sfinţirea apei, atestând caracterul ei de adevărata Alma Mater.”[3] Chiar și Părintele Mircea Păcurariu, incontestabilul istoric al ortodoxiei românești, recunoaște că Sfânta Paraschiva „este cunoscută în popor ca «Sfânta Vineri» sau «Vinerea Mare»”.
Conciliul bisericesc de la Stoglav, din 1551, care a rânduit viaţa zilnică a credincioșilor ortodocși din Imperiul Ţarist, dar mai ales a preoţilor și a călugărilor, a denunţat sărbătoarea Sfintei Paraschiva ca având rădăcini în adorarea zeităţilor păgâne ale soartei. „Doar după multe generaţii influenţa păgână a Paraschivei a început să scadă, iar influenţa ritului ortodox să devină dominantă.”[4] În același context, autorul mai afirmă că „închinarea la Paraschiva a fost, probabil, cea mai puternică tradiţie păgână dintre toate și a fost extrem de greu pentru ortodoxie să izbutească eradicarea ei, mai ales printre ţărani.”[5]
Un alt lucru surprinzător este că această sfântă, a cărei sărbătoare este specifică doar bisericilor ortodoxe, este cunoscută astăzi cel mai mult pentru minunile făcute după moartea ei decât după caracterul curat al vieţii ei, așa cum ar fi de așteptat dacă am judeca doar după precedentele Scripturii. În Biblie, toţi marii oameni ai credinţei au fost lăsaţi ca exemplu, lăudaţi de Dumnezeu și de folos poporului Său prin ceea ce au făcut în viaţă, și nu pentru faptele făcute după ce au murit.
„Patroana zilei de vineri, în calendarul poporului, este Sfânta Vineri, în persoana căreia s-au amalgamat trăsăturile unei vechi divinităţi a naturii, elemente ale cultului Maicii Domnului și ale Sfintei Paraschiva…”
Chiar și oasele prorocului Elisei, care au înviat într-o anumită situaţie un om aruncat în grabă peste ele, nu au fost duse la Samaria sau Ierusalim, nu au fost nici dezgropate, nici socotite făcătoare de minuni și nu a fost organizată nicio sărbătoare în cinstea lui sau a altui credincios din Vechiul Testament. Mai mult chiar, nici Domnul Iisus și nici apostolii nu au indicat nimic care ar putea sugera că putem transforma resturile trupurilor celor sfinţi în obiect de cult sau în prilej de pelerinaj. Biblia este clară în privinţa aceasta: minunile le face numai Dumnezeu, iar timpul de har este doar atât cât trăiești.
Epilog
Pe străzile înguste ale unui oraș din Asia Mică era forfotă mare. Din gură în gură, se răspândise vestea că zeii au coborât printre oameni. Pe șoptite, se zvonea chiar că însuși Jupiter împreună cu Mercur, mesagerul zeilor, au poposit în cetatea lor pentru a le vorbi și pentru a le dărui din bunătăţile lor. Preoţii au pus la cale un praznic așa cum știau ei, au adus tauri și au pornit în calea oaspeţilor pe care îi știau doar din poveștile spuse din bătrâni.
„Oamenilor, și (eu/noi) suntem oameni de aceeași fire cu voi.“
Toată cetatea se adunase să vadă minunea, în timp ce „zeii” povesteau unui grup de oameni curioși despre ţara singurului Zeu adevărat, care a venit pe pământ ca să moară pentru toţi oamenii și care se va întoarce ca să îi ia împreună cu El pe toţi cei care vor cu adevărat lucrul acesta. Cortegiul în fruntea căruia se așezaseră preoţii rânduiţi ajunse cu tot alaiul în faţa celor doi bărbaţi, dar aceștia, în loc să primească închinarea oamenilor cuvioși, săriră în mijlocul lor și îi împiedicară să le jertfească taurii, tot repetând „și noi suntem oameni ca voi” (Faptele apostolilor 14:8-11). Astfel, Pavel și Barnaba au oprit mulţimea să le aducă jertfe, aceeași mulţime care peste doar câteva zile îi va lovi cu pietre până vor rămâne aproape morţi.
Această istorie dă de gândit. Dacă ce ne spune tradiţia despre Paraschiva și devoţiunea ei pentru Dumnezeu este adevărat, probabil că, dacă ar mai trăi astăzi cu același dor de a-L întâlni pe Iisus și ar vedea mulţimile adunate cu grămada să-i sărute veșmintele, Cuvioasa ar sări între ei și ar rosti aceleași cuvinte ca sfinţii apostoli: „Oamenilor, și (eu/noi) suntem oameni de aceeași fire cu voi.”
