Știaţi că, dacă se păstrează ritmul actual de creștere, populaţia lumii se va dubla în următorii 40 ani? Și că, dacă toate resursele comestibile ale Pământului ar fi folosite pentru hrana oamenilor, acestea ar putea susţine existenţa a doar 15 miliarde dintre noi?
O expresie nouă a intrat în limbajul care descrie fenomenul social demografic contemporan: carrying capacity – capacitatea de susţinere. Conceptul acesta defineşte numărul total de locuitori care pot locui în acelaşi timp pe Terra – 15 miliarde.
Un exerciţiu de imaginaţie
Imaginaţi-vă că trăiţi în secolul al II-lea d.Ch. De curând, într-un cartier select din Roma, Soranus din Efes a deschis o clinică de planificare a naşterilor. Aici primiţi o reţetă cu un concoct extrem de acid din fructe şi nuci pe un suport textil din lână, cu dublu mecanism de acţiune: barieră fizică şi chimică. Destul de simplu, nu-i aşa?
Astăzi însă ameninţarea bombei demografice o depăşeşte pe cea a bombei nucleare. Oferta mijloacelor contraceptive este însă pe măsura necesităţii: metode hormonale, bariere mecanice, bariere chimice, pe cale orală sau injectabilă, endovaginal, cutanat sau subcutanat, cu caracter preventiv sau în administrare de urgenţă, reversibile şi ireversibile, sub formă de medicament sau sub formă de vaccin etc.
În acest noian de mijloace, rămâne însă o „mică“ problemă: conştiinţa.
Unii spun că „Dumnezeu Se opune oricărei forme de contracepţie“ sau cel puţin unora dintre ele. Ce spune totuşi Biblia despre contracepţie?
Care este perspectiva lui Dumnezeu asupra vieţii? Ştie Dumnezeu cu ce probleme se confruntă un cuplu în lumea a treia? Îi pasă lui Dumnezeu de copii? Dar de părinţi?
Două porunci, două raţiuni
Prima poruncă dată omului a fost: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi Pământul şi supuneţi-l“ (Geneza 1:28). Această indicaţie constituie o primă raţiune a sexualităţii.
Dar, tot înainte de Cădere, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). Reiese de aici o dimensiune socială a sexualităţii, dimensiune care stă la baza familiei. Pe această sexualitate se sprijină suprastructura unei relaţii durabile, plenare, multidimensionale. Această valenţă relaţională este a doua raţiune a sexualităţii, raţiune care ne distanţează de regnul animal şi ne aminteşte de originea divină.
După Cădere, această relaţie a devenit nu doar un suport pentru viaţa de familie, ci şi un scut împotriva imoralităţii. Pavel subliniază în 1 Corinteni 7:2-5 (NTR): „Datorită cazurilor de desfrâu, fiecare bărbat să-şi aibă propria soţie şi fiecare femeie să-şi aibă propriul soţ. Soţul să-şi împlinească datoria faţă de soţie şi, de asemenea, şi soţia faţă de soţ … Nu vă refuzaţi unul pe altul, decât doar prin înţelegere, pentru un timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii, şi apoi fiţi din nou împreună…“ Altfel spus, unul dintre motivele relaţiilor sexuale este împlinirea necesităţilor naturale, biologice. Pavel nu foloseşte cuvântul „nevoie“, ci expresia „datorie“, dar este evident că în spatele unei datorii se află o nevoie. Sexualitatea în căsătorie are drept scop să aducă bucurie, plăcere şi împlinire (Eclesiastul 9:9; Proverbele 5:18,19; Cântarea Cântărilor 4:16-5:1). Cine nu are nevoie de acestea?
Implicaţii morale
Presupunând că „este păcat să te opui naturii“ şi că trebuie să primim „câţi copii dă Domnul“[1], un cuplu ar da naştere în medie la 25 de copii. Acelaşi Pavel scrie în 1 Timotei 5:8: „Dacă cineva nu are grijă de ai săi, mai ales de cei din familia sa, atunci s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios.“ Logica ne spune că planificarea dimensiunilor unei familii este pentru mulţi singurul lucru pe care îl pot face pentru binele familiei lor.
Autoarea adventistă Ellen White scria în secolul al XIX-lea: „Există părinţi care, fără să ţină seama dacă vor putea sau nu să facă faţă unei familii mari, îşi umplu casele … Înainte de a-şi mări familia, ei ar trebui să aibă în vedere în ce măsură Dumnezeu va fi onorat sau dezonorat, dacă vor mai aduce copii pe lume.“[2]
Avortul și metodele contraceptive
Toate confesiunile creştine consideră avortul un păcat („Să nu ucizi!“). Avortul însă nu este o metodă contraceptivă, ci urmarea lipsei contracepţiei. Unii creştini au o problemă legată de mecanismul de acţiune al unor preparate hormonale, în special cele destinate contracepţiei de urgenţă, care ar împiedica nidaţia (implantarea oului în uter). Totuşi, conform purtătoarei de cuvânt a FDA[3], „noile date arată că pilula de a doua zi nu inhibă
implantarea“.
În fapt, esenţa controversei dintre cele două tabere, „pro-life“ şi „pro-choice, rămâne cea cu privire la momentul în care putem considera produsul de concepţie o persoană.
Unii susţin că până şi zigotul (prima celulă cu 46 de cromozomi) trebuie considerat o persoană şi deci împiedicarea implantării este un avort. Contraargument: şi fără contraceptive, multe ovule fertilizate eşuează în a se fixa de peretele uterului sau se pierd după implantare. În plus, femeia însărcinată înseamnă femeia în care s-a implantat un ou. Fără nidaţie nu există sarcină şi nici posibilitate de avort.
Alţii consideră că putem vorbi de persoană doar după ce sunt formate organele în care Dumnezeu poate transmite suflarea de viaţă. Aceştia citează Eclesiastul 11:5: „După cum nu ştii cum vine suflarea de viaţă în oasele din pântecul femeii însărcinate, tot astfel nu cunoşti lucrarea lui Dumnezeu care le face pe toate“ (Vulgata, NRSV).
A treia categorie crede că fătul nu devine o persoană decât atunci când ar putea supravieţui dacă s-ar naşte prematur. Atât timp cât fătul depinde de organismul mamei ca să supravieţuiască, mama ar avea dreptul asupra organelor ei, implicit dreptul de a termina o sarcină. De la celebrul proces al Curţii Supreme a SUA, Roe contra Wade, chestiunea viabilităţii fetale în afara organismului matern la 28 săptămâni este cea care tranşează acuzaţia de avort. Totuşi, adesea, mamele care recurg la chiuretaj înainte de acest termen legal au mustrări de conştiinţă.
În timp ce Biserica Catolică şi unii evanghelici conservatori se împotrivesc oficial contracepţiei, mai multe biserici creştine o acceptă în anumite condiţii menite să conserve un cadru moral[4]. În principiu, aceste biserici consideră că metodele neabortigene sunt acceptabile din punct de vedere moral, în timp ce avortul sau substanţele abortigene (cum este mifepristona) nu pot fi utilizate decât în cazuri selecţionate: ameninţare pentru viaţa mamei, făt cu defecte congenitale grave şi sarcina rezultată din viol sau incest.
Două porunci, două raţiuni
Dacă Dumnezeu ar fi împotriva contracepţiei, războaiele, calamităţile naturale, sau bolile fatale ar avea o justificare de care El nu ar fi străin în totalitate; iar pământul ar fi ca un organism viu care are cancer, suferind de o înmulţire necontrolată a populaţiei. Interesant este că aceeaşi poruncă în care se spune „înmulţiţi-vă şi umpleţi tot pământul“ spune şi „supuneţi-l“. Or „supuneţi-l“ nu înseamnă „spoliaţi-l“, ci „utilizaţi-i resursele în folosul
vostru“[5].
Argumentul cel mai interesant în favoarea contracepţiei este avansat de John Jefferson Davis: Aşa cum Dumnezeu a creat rasa umană şi a recreat omenirea decăzută conform unui plan, tot astfel şi omul, viceregele Pământului, ar trebui să-L imite pe Dumnezeu, exercitându-şi darul procreării conform unui plan.[6]
Nu vi se pare acum că sinonimul pentru responsabilitate este contracepţie?
