Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. Sunt convins că oamenii evocaţi în legătură cu momentele mele astrale – și am ţinut să-i nominalizez pe toţi – au contribuit, fiecare în felul lui, la reîntâlnirea mea cu Divinitatea.
În istoria personală a unui om sunt greu de găsit și de împărtășit momentele care au contribuit la devenirea lui, pentru că cele mai multe sunt infinitezimale, iar omul respectiv poate să nu le conștientizeze.
Aceste momente sunt invizibile, dar determinante pentru evoluţia unui individ, a unui popor sau a omenirii – motiv pentru care Stefan Zweig le-a numit astrale. Celelalte curg la vale, contopindu-se în apele acestui fluviu maiestuos pe care îl numim dezvoltare personală – poate cel mai fascinant spectacol din lumea omului.
Am simţit atunci, pentru prima dată, o nostalgie pentru ceva care încă nu exista.
Pentru prima dată am simţit nevoia de autorealizare la vârsta de 17 ani, sub impulsul imaginii unei fete: Alina Goreac, cea mai bună gimnastă a României în 1968. Imaginea ei, într-un exerciţiu la bară, trona pe coperta unui număr al revistei Sport.
Priveam fascinat fotografia în sepia, însoţită de o explicaţie în care se spunea şi vârsta Alinei: 16 ani. Aşadar, cu un an mai mică decât mine! În acel moment s-a trezit în sufletul meu o senzaţie necunoscută, de gol interior, apoi bănuiala că îmi irosesc viaţa. Până atunci bătusem mingea de dimineaţa până seara. Şi citisem.
Citeam foarte mult în perioadele în care eram bolnav şi trebuia să stau în casă. În orice caz, am simţit că trebuie să fac ceva cu viaţa mea, să-i dau un rost mai înalt, să fac lucruri semnificative, ca Alina Goreac, pe care o percepeam ca pe o „colegă de generaţie“. Am simţit atunci, pentru prima dată, o nostalgie pentru ceva care încă nu exista, dar putea să existe: nostalgia după o variantă a mea mai bună.
***
În 1969, spre sfârșitul clasei a XI-a, dirigintele meu, Gheorghe Niţu, a organizat o excursie de studiu la București, unde am vizitat câteva facultăţi. Era vorba de o acţiune de orientare școlară și profesională. Pe mine, unul, chiar m-a orientat – nu atât școlar și profesional, cât uman.
La Politehnică am văzut niște studenţi frumoși, în pas cu moda vestimentară, dezinhibaţi și simpatici. O primă impresie! La Facultatea de Filologie de la Universitate ne-am întâlnit, într-un amfiteatru impresionant, cu poeta Ioana Diaconescu, studentă în anul IV, și cu lectorul Sorin Stati, pe care îl știam din emisiunea sa televizată „Mult e dulce și frumoasă“, despre folosirea corectă a limbii române. Am rămas profund impresionat de nivelul intelectual al celor doi, manifestat în primul rând prin limbaj – unul corect, riguros, cu noţiuni abstracte și neredundant. Atunci mi-am dorit să fiu ca ei!
Pe drumul de întoarcere, într-un autobuz în care se intonau „cântece studenţești“, tăceam îngândurat, privind pe fereastră la întunericul ce se lăsase. Profesorul Niţu a venit lângă mine și m-a întrebat, îngrijorat, dacă mă simt rău sau sunt supărat. Nu mă simţeam rău și nu eram supărat; pur și simplu căzusem pe gânduri. Bogăţia experienţei din acea zi mă copleșise, iar în mintea mea se năștea un nou proiect: să fac tot ce ţine de mine ca, peste un an, să fiu student. Și așa s-a întâmplat… Pe tot parcursul clasei a XII-a, în afară de frecventarea școlii, nu am făcut altceva decât să citesc pentru facultate.
În mintea mea se năștea un nou proiect: să fac tot ce ţine de mine ca, peste un an, să fiu student.
Dacă m-aţi întreba ce anume citeam sau de unde știam ce să citesc, m-aţi provoca să vă relatez un alt „moment astral“. La începutul clasei a XII-a, într-o zi de toamnă însorită, m-am întors de la școală și, în loc să intru în casă, am rămas pe terasă, în lumina de miere a soarelui de octombrie.
S-a întâmplat ca tocmai atunci să se difuzeze la radio un interviu cu profesorul Ștefan Georgescu, decanul de atunci al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din București; era facultatea pentru care optasem. Printre altele, profesorul a citit o listă cu lucrări de filosofie recomandate candidaţilor. Pe toate le-am notat, pe toate le-am citit!
La concurs s-au înscris 20 de candidaţi pe un loc. La cele două probe scrise am obţinut a doua medie, iar după proba orală am avut a patra medie. Fără acel moment de pe terasa de la Alexandria, nu știu dacă mai luam la facultate în acel an, nici dacă aș mai fi ajuns vreodată student. Dar știu că el a stat la originea unui șir de evenimente ce m-au făcut să devin cel de astăzi.
***
În toamna anului 1995 lucram la Președinţia României, dar eram și cadru didactic asociat la secţia Știinţele Comunicării a Școlii de Înalte Studii Politice, care avea să devină Școala Naţională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) .
Într-o zi, pe ușa Secretariatului văd un anunţ despre un concurs de lector universitar la disciplina psihologie socială. Pe de-o parte, m-am bucurat: predam psihosociologia comunicării; pe de altă parte, mă gândeam că postul fusese scos la concurs pentru cineva dorit de conducerea Școlii și nu voiam să stric socotelile nimănui. După ședinţă, colegul meu Cornel Codiţă, pe care îl știam din studenţie, îmi propune să ne întoarcem împreună la Palatul Cotroceni, unde și el era consilier.
Cineva, acolo sus, ia seamă la gândurile și faptele mele.
Pe drum l-am întrebat dacă știe pentru cine a fost scos la concurs postul de lector. Nu știa, dar m-a întrebat de ce nu mă înscriu. Când i-am mărturisit ezitările mele, Cornel a tras mașina pe dreapta, a oprit motorul, m-a privit în ochi și mi-a spus: „Ţine minte ce-ţi spun: în viaţa asta, nimeni nu îţi poate purta de grijă mai bine decât poţi tu.“ Asta mi-a dat curaj, m-am înscris la concurs, am concurat cu o colegă și am fost declaraţi câștigători amândoi, până când a fost publicat încă un post. De atunci sunt cadru didactic la SNSPA.
Dar replica lui Cornel nu mi-a dat pace mult timp; îmi atinsese un resort ascuns, îmi contrazicea o convingere foarte intimă, pe care nu îndrăzneam să mi-o mărturisesc: Cineva, acolo sus, ia seamă la gândurile și faptele mele, mă mustră pentru cele rele și mă laudă pentru cele bune. Altfel spus, îmi aplicam o cenzură morală în numele unui Dumnezeu pe care refuzam să-L recunosc, în care susţineam că nu cred, pe care Îl ascunsesem în adâncul sufletului.
***
Era Dumnezeul bunicii mele materne, care, în primii mei șapte ani de viaţă, mi-a vorbit despre El și despre așteptările Lui de la noi. Cu acest Dumnezeu aveam să mă reîntâlnesc mult mai târziu, după ce am întâlnit-o pe soţia mea, Corina Matei. Știm din Biblie că Dumnezeu ne atrage la el cu „funii de dragoste“; pentru mine, o astfel de funie a fost Corina. Prin ea L-am regăsit, dar de cunoscut am început să-L cunosc în momentul în care m-am rugat pentru prima dată „fierbinte“ și am simţit cum mă învăluie o căldură blândă și protectoare; era primul mesaj sensibil, despre care am avut certitudinea că vine de la Dumnezeu.
Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. Sunt convins că oamenii evocaţi în legătură cu momentele mele astrale – și am ţinut să-i nominalizez pe toţi – au contribuit, fiecare în felul lui, la reîntâlnirea mea cu Divinitatea.
Ei mi-au trasat drumul care m-a întors la Dumnezeu – un Dumnezeu care m-a iubit și m-a ocrotit tot timpul, încă din copilărie, când m-a strigat pe nume, de fiecare dată, de câte două ori. Dar aceste momente sunt de neîmpărtășit…
Dumitru Borţun (69 de ani) este profesor universitar doctor (în filosofie) la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti (SNSPA), este specialist şi formator în comunicare, membru fondator al Asociaţiei Române de Relaţii Publice.
