Cartea Patriarhi și profeţi spune istoria unei iubiri care nu renunţă niciodată, cheltuindu-se pe sine pentru a le arăta fiilor rătăcitori drumul spre casă. Analizând evenimentele și personajele Vechiului Testament din perspective variate, unele familiare, altele surprinzătoare, volumul îi oferă cititorului multiple chei de lectură. Poate cea mai revelatoare dintre ele este iubirea divină care ne alege mereu, iar și iar.
Patriarhi și profeţi face parte din seria „Conflictul veacurilor”, scrisă de Ellen G. White, care mai cuprinde cărţile Profeţi și regi (1917), Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui Iisus (1898), Istoria faptelor apostolilor (1911) și Tragedia veacurilor (1888).
Urmărind firul Scripturii, cartea analizează principalele evenimente veterotestamentare: creaţia și căderea în păcat, potopul, chemarea lui Avraam și istoria patriarhilor, exodul din Egipt, anii de pribegie în pustie, darea Legii la Sinai, intrarea în Canaan și instaurarea monarhiei, la cererea poporului. Volumul Profeţi și regi continuă această istorie, revelând modul în care se împlinesc făgăduinţele divine pentru poporul ales, dar și felul în care se construiește și se testează relaţia dintre Dumnezeu și copiii Lui.
Unul dintre obstacolele majore în lecturarea Vechiului Testament este percepţia că istorisirile sale conturează imaginea unui Dumnezeu sever, înclinat să pedepsească mai degrabă decât să ofere har, în contrast cu Dumnezeul iubirii revelat în Noul Testament. Patriarhi și profeţi răspunde acestei tensiuni, fără a nega realitatea judecăţii sau consecinţele neascultării, construind însă un cadru mai larg de analiză — acela al iubirii care luptă întotdeauna pentru refacerea relaţiei.
Prăbușirea spirituală începe acolo unde încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu este înlocuită de încrederea în propriile resurse și în propriile strategii.
Forţa naraţiunii provine și din capacitatea ei de a facilita imersiunea reală în text; chiar și atunci când este familiarizat cu istoria biblică, cititorul nu rămâne un spectator pasiv, ci devine un martor înfrigurat al unor evenimente uimitoare, unul care trăiește tensiunea momentului, cântărește alternativele, înţelege mizele, se regăsește în alegerile personajelor biblice.
Decizii aparent insignifiante își devoalează anvergura eternă, intervenţii divine rescriu un deznodământ inevitabil, caractere și destine se construiesc și se prăbușesc în funcţie de răspunsul inimii în faţa descoperirii divine. Filă după filă, cititorul trăiește confruntarea dintre promisiunile și planurile divine, pe de o parte, și calculele omenești, pe de altă parte. Invitat să arunce o privire în culisele fiecărei lupte, înţelege că prăbușirea spirituală începe acolo unde încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu este înlocuită de încrederea în propriile resurse și în propriile strategii.
Primele capitole ale cărţii ridică „măhrama” care acoperă planul de mântuire, descoperind măsurile decise în sfatul divin pentru a salva omul de la ruină. „Fiului lui Dumnezeu, Comandantului celui glorios al cerului, I s-a făcut milă de neamul omenesc căzut. (…) El a pledat înaintea Tatălui în favoarea păcătosului. (…) Planul de Mântuire fusese alcătuit înainte de aducerea la existenţă a pământului. (…) Totuși, a fost o luptă chiar pentru Împăratul Universului ca să dea pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc căzut. Dar «atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică» (Ioan 3:16).”[1]
Capitolele următoare redau intervenţiile lui Dumnezeu în istoria poporului Israel din perspectiva planului veșnic de salvare, subliniind faptul că ele sunt expresii ale aceluiași har care caută, mângâie, disciplinează și restaurează. Intervenţiile pentru corectare sau pedeapsă (cum este cazul celor care se închină viţelului de aur sau al liderilor răzvrătiţi Core, Datan și Abiram) – greu de digerat pentru cititorul modern – sunt analizate din unghiuri care pot scăpa unei lecturi superficiale: ele ilustrează refuzul repetat al harului, forţa corupătoare și contagioasă a răului și chemarea poporului ales la reflectarea caracterului lui Dumnezeu înaintea celorlalte naţiuni.
Alegerea nu este semnul separării, al superiorităţii sau exclusivismului.
Atunci când se oprește asupra celor mai severe forme de judecată divină, autoarea își invită cititorii să descopere vocea harului până și în sentinţele care par definitive. Ilustrativă este scena pedepsirii lui Core, Datan și Abiram, unde, în lumina dovezilor de iubire divină discutate anterior, porunca „Depărtaţi-vă din mijlocul corturilor acestor oameni răi (…) pământul își va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au” (Numeri 16:26,30) apare ca un ultim apel la pocăinţă.
Tema alegerii poporului Israel este interpretată în aceeași cheie a harului care nu abandonează pe nimeni. Alegerea nu este semnul separării, al superiorităţii sau exclusivismului; după cum observa pastorul Dwight Nelson, există un singur motiv pentru care urmașii lui Avraam au fost aleși: ca să devină un cap de pod, lăsând binecuvântările primite să treacă dincolo de graniţele ţării primite, spre cei care nu auziseră nimic despre Dumnezeul care îi iubește. Pentru că „Dumnezeu Își îndreaptă inima către unul spre a-i câștiga pe toţi”[2], motivul alegerii unora sau altora nu a avut legătură cu înzestrarea lor excepţională, ci cu inima iubitoare a Celui care a tânjit mereu să-i salveze, dacă este cu putinţă, pe toţi.
Poate că efectul cel mai puternic al cărţii vine din modul în care reușește să transforme vieţile și alegerile personajelor biblice într-o oglindă a propriei noastre traiectorii spirituale. Filă după filă, cartea ne oferă prilejul de a întrevedea decalajul dintre ceea ce suntem și ceea ce am fi putut deveni dacă am fi făcut din Cel veșnic limanul dorinţelor și planurilor noastre, așa cum se ruga Pascal. Dar, de asemenea, redă în culorile speranţei chipul Celui care nu renunţă la noi, ci ne însoţește cu iubirea Lui transformatoare până în pragul Ţării Făgăduite.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
