De cum am pus piciorul pe insulă, m-a cuprins un sentiment ciudat. Totul era cufundat într-o liniște stranie. Ici-colo, mai plutea o pungă prin aer, iar valurile șopteau parcă povești de groază. De două zile nu mai venise niciun imigrant pe mare din cauza furtunilor și nimeni nu știa când o să apară alte bărci.
Când s-a lăsat întunericul, au început să se ivească din beznă uzi, desculţi și cu toată avuţia lor în câte un sac de gunoi. Ca niște zombie tuciurii, pășeau pe drumul betonat plini de bucurie că au supravieţuit călătoriei pe mare. Mulţumeau oricui de pe stradă și îţi făceau semne de pace. Ambarcaţiunile lor nu le-am văzut atunci pentru că nu aveau lumini. Cei care își amintesc accidentul de pe lacul Snagov știu cât e de periculos să călătorești noaptea pe apă fără semnalizare.
Autobuzul Adventist Help nu mai pornește, însă este cel mai bun ajutor medical pe care îl pot primi refugiaţii în această zonă a insulei. E încărcat cu medicamente, ca un adevărat spital pe patru roţi, îngropat în cauciucuri de la bărcile pneumatice și veste de salvare. Imediat lângă el este o tabără a voluntarilor anarhiști în care se află corturi, toalete, mâncare și haine. Autocarul-ambulanţă e parcat pe marginea unei faleze înguste care are un deal în stânga și în dreapta o plajă minusculă acoperită cu pietre. Într-o lună sau două, marea va înghiţi totul, așa că e urgentă nevoie de un mecanic care să repare autobuzul.
Sistemul de primire al imigranţilor funcţionează în felul următor: refugiaţii ajung la ţărm ghidaţi de niște salvatori spanioli care au un ski-jet și pot să împingă bărcile în direcţia potrivită printr-un balet pe apă care se lasă uneori cu piruete periculoase. La mal, mai mulţi voinici cu echipament special sar în apă și ţin ambarcaţiunea supraaglomerată pe loc. Pe plajă sunt formate două coloane de voluntari, iar la capătul lor așteaptă mai mulţi medici. Întâi ies copiii și femeile, pe cât posibil, iar apoi și bărbaţii. Prioritatea e să dea jos hainele ude și să se încălzească, apoi, cu păturile termice. Sunt mai multe tabere unde pot găsi îmbrăcăminte uscată, mâncare și apă. Unii dintre ei sunt hipotermici, alţii au picioarele luxate, iar cei mai mulţi dintre copii au vânătăi și zgârieturi pe faţă de la drumul pe mare. Destui pacienţi vin cu picioarele tăiate în pietre sau acoperiţi de vomă.
De la prima bază de primire pleacă pe jos sau sunt conduși cu mașinile la doi kilometri, în sus pe munte, unde se află o altă tabără pusă la punct de ONU. Acolo sunt reunite familiile și primesc bilete de autobuz pentru alte tabere de pe insulă, unde toţi sunt înregistraţi.
Prima familie de refugiaţi pe care am văzut-o era formată din părinţi, trei copii și o bunică, cu toţii din Afganistan. Piciorușele unui copilaș de un an și ceva erau încălţate în pungi, pentru că ghetele îi erau prea ude. De engleză nu se punea problema, ne înţelegeam prin semne. Femeia mi-a explicat că îi e frig, așa că am cerut și eu de la anarhiști niște haine uscate. Arătau ca o familie normală de la ţară, cu trăsături asiatice, plecată parcă la târgul din oraș. Făceau parte din alt peisaj, poate dintr-o poză de familie din Orient, însă nu din Europa.
În noaptea aceea am închis ochii și m-am gândit cum o să se integreze oamenii ăștia printre popoarele vestice și câte alte etape și încercări or să-i mai aștepte. În beznă, simfonia nu se mai termina. Corul de arabă, farsi și de tot felul de limbi era acompaniat de strigătele medicilor străini, de urletele neîncetate ale sugarilor, de strănuturile fără vlagă ale copiilor, de foșnetele păturilor termice și de motoarele mașinilor care făceau echilibristică pe faleză.
