Concluziile noastre cu privire la ce este real, autentic sau, cel puţin, credibil sunt condiţionate întotdeauna de filtrele prin care ne parvine „realitatea“.
Este suficient să te uiţi la criza politică din România şi afirmaţia de mai sus este viu şi suficient ilustrată. Caracterul complet contradictoriu al interpretărilor partizane demonstrează modul în care informaţiile filtrate pot deveni premisele unei suprarealităţi care copleşeşte realitatea.
Pe baza unor informaţii neverificate (şi uneori neverificabile), devenite premise, publicul acceptă sau construieşte teorii logice, coerente, dar care, în fapt, ar putea fi doar simple exerciţii speculative, fără susţinere în realitate. Iar ironia este că folosim adesea multă energie pentru a combate sau a susţine poziţii pe care nu le-am verificat sau nici măcar nu le-am putea verifica suficient.
De fapt, cei mai mulţi dintre noi nu au nici timpul, nici exerciţiul de a verifica originea premiselor. Informaţia este un produs care poate ajunge la noi precum roşiile cultivate în Grecia şi trecute prin mâinile a „n“ intermediari înainte să ajungă pe taraba unui „ţăran“ român, care le vinde ca produse româneşti. Iar noi găsim extrem de obositor sau uneori de-a dreptul imposibil exerciţiul reconstituirii drumului produsului înapoi până la adevăratul producător.
Una dintre cele mai înşelătoare premise cu care lucrăm de obicei este următoarea: Nu pot sau nu am nevoie să reconstitui drumul produsului. Este suficient să identific indiciile care îmi spun dacă produsul este autentic sau nu şi conform cu eticheta. Nimic mai fals. Chiar dacă cineva chiar reuşeşte să distingă în felul acesta produsul autentic de cel contrafăcut, totuşi premisa este falsă.
Indiciile pot fi, la rândul lor, contrafăcute. Înşelăciunea poate fi descoperită sigur doar în condiţiile în care analiza a luat în considerare faptele şi datele concrete, nu doar indiciile, raţionamentele sau interpretările. Şi, mai ales, formularea unei concluzii sigure solicită ca investigaţia să fie completă – originea absolută şi valoarea de adevăr a informaţiilor care devin premise de lucru să fi fost confirmate. La fel de mult în politică precum în… teologie.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi cercetători considerau, pe baza unor premise naturaliste, că evreii antici îşi însuşiseră viziunea cosmologică a mesopotamienilor, probabil în timpul captivităţii babiloniene.
Primul cercetător care a încercat o reconstituire a acestei aşa-numite viziuni biblice despre univers a fost italianul Giovanni Virginio Shiaparelli (1835-1910) în faimoasa lucrare Astronomia Vechiului Testament. Conform lui Shiaparelli, în viziunea biblică îmbrăţişată de evreii antici, pământul era o suprafaţă plată, aşezat peste apele de sub pământ, iar cerul era văzut ca un semiglob de metal care acoperea perfect pământul şi îl separa de apele de deasupra pământului.
Reconstrucţia lui Shiaparelli a fost preluată de mai multe comentarii biblice şi a devenit o teorie de referinţă cu privire la viziunea biblică a evreilor antici despre lume.
În 1975 însă, un cercetător al civilizaţiei antice asiriene, Wilfred Lambert, a căutat originea ideii şi, uimitor, a concluzionat că nu există nicio dovadă clară că mesopotamienii ar fi crezut într-un cer de forma unei bolte metalice. Ulterior, s-a descoperit că mesopotamienii credeau în trei ceruri suspendate prin cabluri de trei pământuri paralele. Aşadar, nicio conexiune cu aşa-zisa viziune cosmologică a evreilor antici.
În realitate, teoria a fost posibilă datorită unui gest probabil neintenţionat al unui cercetător german, Peter Jensen, care, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, a introdus cuvântul „boltă“ în locul cuvântului „cer“ în traducerea imnului mesopotamian Enuma-Eliş.
Astfel, teoria „ştiinţifică“ a teologiei liberale, conform căreia evreii şi-au preluat viziunea despre lume de la mesopotamieni (ca o confirmare că Biblia nu ar fi chiar inspirată în cele din urmă), s-a bazat, de fapt, pe o traducere nefericită a unui poem antic.
Atenţie, deci, la broasca ţestoasă pe care stau raţionamentele noastre.[1] Iar dacă originea premiselor ne pare greu sau imposibil de verificat, măcar să păstrăm o doză de reţinere în formularea concluziilor definitive.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
