Chiar dacă nu am fost în Eden, dorul de inocenţă ne atrage înapoi la vremea în care încă nu mușcaserăm din fructul oprit.
Poate de aceea ne regăsim în alegoria Micului Prinţ și visăm să alergăm cu o plasă de fluturi în mână și să sărim de pe o lume pe alta ca să prindem stelele ce brăzdează cerul. Visăm la bucuria unui copil ce aleargă după licurici și se bucură când un fluture i se așază în palma deschisă.
Subconștient, întreaga viaţă încercăm să ne protejăm Micul Prinţ sau Mica Prinţesă. Iar dacă acea stare paradisiacă nu ne mai este accesibilă fizic, ne rămâne imaginaţia, pe care o tezaurizăm cu strășnicie. Acolo suntem acasă, în acel illo tempore, în Narnia, în fărâma noastră de ideal și de paradis.
Contaminarea paradisului
Nu avem o sabie învăpăiată cu care să păzim poarta acelui crâmpei de paradis, iar deconstrucţia dorului după paradis ne lasă vulnerabili. Și pentru că oamenii cred că altcineva poate să rezolve puzzle-ul și să ne aducă mai aproape de ceea ce căutăm, pe aceste „năzuinţe” s-au construit sloganele figurilor politice „mesianice” și programele lor politice.
Arta manipulării maselor se bazează tocmai pe această realitate. Consensul se poate construi prin „orientarea” opiniei publicului, după ce nevoile publicului au fost cunoscute în profunzime și sunt exploatate inteligent. Scandalul legat de Cambridge Analytica, care a implicat colectarea de date de pe Facebook pentru a influenţa opinia alegătorilor în timpul campaniei pentru Brexit este un exemplu al modului în care informaţia poate fi manipulată și distorsionată în interes politic. Scandalul a scos în evidenţă cât de ușor pot fi manipulaţi oamenii prin utilizarea profilului unui utilizator, apoi prin publicitate direcţionată și dezinformare menită să influenţeze direct publicul. Folosirea temerilor și dorinţelor profunde pentru asocierea cu un rezultat vizibil face parte din arsenalul tehnicilor de manipulare a maselor.
Această hidră a deturnării oneroase a valorilor este omniprezentă: atunci când ne confruntăm cu șarlatanii care vând elixire și soluţii-minune sau, mai rău, când ajungem să fim înșelaţi, ne propunem să devenim mai vigilenţi și să-i avertizăm și pe alţii să nu ajungă victime. Însă chiar și acest bun efort este vulnerabil în faţa deturnării, iar oamenii devin sceptici, confuzi; când în sfârșit reușim să înţelegem adevărul, putem fi deja prea obosiţi să mai luptăm pentru el. În timp, acumulăm frustrare, pe care ajungem nu de puţine ori să o vărsăm peste unii care ar avea nevoie de o introducere delicată în subiect.
Focul în miriștea media
Pe măsură ce noile platforme media se extind, volumul informaţiilor transmise online crește odată cu creșterea numărului de utilizatori. Anterior, comunicarea prin mass-media clasică era mediată și filtrată, iar cititorul de ziar, radioascultătorul sau telespectatorul era parţial degrevat de cercetarea critică a mediului și accepta „știrile”. Deţinătorii trustului media direcţionau discursul public prin impunerea unei agende la posturile de radio-TV, iar publicul se ralia în jurul portavocei fidele ideologiei agreate sau schimba postul.
Astăzi, orizontalizarea producătorilor de conţinut și creșterea diversităţii media fac ca ideologia de fond să fie mai ascunsă, iar simţul critic al receptorului să fie mult mai încercat, dată fiind relativa anonimitate a surselor.
Fenomenul este accentuat prin dezvoltarea recentă a inteligenţei artificiale, care poate să mimeze și să producă astfel reprezentări fictive ale realităţii care nu pot fi distinse de cele autentice decât cu mare greutate – așa numitele produse „deep fake”.
În acest tumult, primim adesea implicit întrebarea dacă nu cumva ceva ne ocultează calea spre adevărul superior. Achiesarea la această propunere pare să ne pună în mână un proverbial fruct oprit, care, odată consumat, ne va vicia paradisul. Chiar și amintirea acestuia. Tragic este când acceptăm „momeala” fără să ne dăm seama și ajungem la capătul unui lung șir de deformări ale adevărului.
Istoria ne arată că un criminal de război poate deveni un erou naţional, iar prosperitatea construită pe exploatare este lăudată. O elită a condus o naţiune, suprimând conștiinţe, individualitate, la adăpostul cultului personalităţii liderului. Această realitate distorsionată a devenit normă, fapt mărturisit de nostalgia postcomunistă persistentă și de dificultatea condamnării ororilor acelui regim. Acceptarea adevărului s-a lovit frecvent de inerţia obiceiurilor, a tradiţiei și de greutatea adaptării la noile repere ale lumii. Ar trebui oare adevărul prezentat complet, iar cei încă neiluminaţi să fie forţaţi să-l accepte? Filozofi, scriitori, regizori au explorat aceste întrebări în diverse forme și medii.
De exemplu, în filmul „Good bye, Lenin!” („Adio, Lenin!”), Wolfgang Becker explorează impactul schimbărilor sociale bruște, atunci când mama protagonistului se trezește din comă după reunificarea Germaniei. Pentru a-i proteja sănătatea fragilă, fiul ei creează o faţadă a existenţei Germaniei de Est. Filmul ridică întrebări despre adevăr, relaţiile personale și contextul social. Este vreodată justificată înșelarea cuiva? Unde este linia de demarcaţie între protecţie și negarea adevărului? Este adevărat că percepem adevărul ca pe o povară periculoasă? De aici, o serie întreagă de întrebări: Care sunt consecinţele denaturării realităţii? Conservarea inocenţei împiedică progresul? Sunt iluziile colective o formă de rezistenţă la opresiune? Care sunt implicaţiile pe termen lung ale perpetuării unor neadevăruri?
Din perspectivă macrosocială, în nuvela Căderea nopţii[1], Isaac Asimov a explorat riscurile expunerii la un adevăr fundamental neînţeles și neprelucrat adecvat de către publicul larg. Nuvela imaginează o lume în care oamenii văd stelele doar o dată la 2 000 de ani, și de fiecare dată cu efecte dezastruoase pentru civilizaţia ei. Atât filmul lui Becker, cât și nuvela lui Asimov, deși în grade diferite de imaginar, problematizează felul în care realizăm managementul comunicării adevărului și ridică mai multe întrebări: Cum se confruntă indivizii și societăţile cu dezvăluirea unor adevăruri tulburătoare, care schimbă paradigma? Poate căutarea adevărului să ducă la crize existenţiale profunde sau la o prăbușire a ordinii sociale?
Expunerea la adevăruri copleșitoare poate duce la prăbușire psihologică sau la respingerea realităţii? Care este relaţia dintre adevăr și credinţă?
Cum reconciliem adevărurile știinţifice sau empirice cu credinţele religioase sau spirituale foarte puternice? Cum răspund societăţile la diseminarea adevărului și la diseminarea dezinformării? Care sunt implicaţiile controlului sau manipulării informaţiilor în interes personal sau politic?
Limitele sinelui și panica unei civilizaţii
Aceste întrebări au fost verificate recent în reacţiile oamenilor din timpul pandemiei de Covid-19, iar în trecut în felul în care oamenii se raportau la discursul regimurilor totalitare. Chiar și la o distanţă confortabilă în timp și spaţiu, poţi rămâne perplex în faţa acestor întrebări. Confruntarea cu aceste realităţi facilitează panica morală[2], după cum stau mărturie crizele de dezinformare (de exemplu, scepticismul privind vaccinurile, știrile false, negarea schimbărilor climatice, conspiraţia QAnon) care au provocat prejudicii societăţii. Pandemia de Covid-19 a fost însoţită de o avalanșă de dezinformare, ceea ce a dus la confuzie și uneori la comportamente periculoase.
Aceste stări de fapt ne fac să ne întrebăm: Este suficient oare ca omul să fie expus la adevăr? Dar dacă nu are suficienţi receptori sau nu s-a deprins să-i folosească? Și ce se întâmplă dacă nefolosirea acelor facultăţi în timp a ajuns din obișnuinţă o virtute?
În celebra alegorie a mitului peșterii, Platon discută impactul și dimensiunile cunoașterii adevărului, dar și importanţa percepţiei realităţii. În acest mit, Platon imaginează oamenii ca prizonieri într-o peșteră, în care, orientaţi cu faţa la un perete, nu pot vedea decât umbrele proiectate de obiectele care trec prin faţa unui foc aflat în spatele lor. Prizonierii confundă umbrele cu realitatea, dar, de fapt, umbrele sunt doar reprezentări distorsionate ale adevărului.
Alegoria peșterii caută să evidenţieze că percepţia noastră asupra realităţii este adesea limitată și distorsionată de prejudecăţile și experienţele noastre și că, dincolo de ceea ce percepem iniţial prin simţuri, poate exista un adevăr mai profund. Mai mult, mitul peșterii sugerează că drumul spre adevăr ne cere să ne înfruntăm propriile prejudecăţi și limitări și că trebuie să fim dispuși să ne angajăm într-un proces de creștere intelectuală și personală. În mit, cei care reușesc să evadeze din peșteră și să vadă lumea așa cum este ea cu adevărat, reușesc să o facă doar prin intermediul unei călătorii dificile și transformatoare. Însă această călătorie riscantă nu este una pe care toţi să-și dorească să o facă, deoarece nu toţi au aceleași condiţii și același potenţial. Totodată, există un risc real ca unii dintre cei care au început acest drum și care beneficiază de adevărul suplimentar să dezvolte complexe de superioritate faţă de semenii lor care sunt mai adânc „în peșteră”.
Asumarea elitistă a adevărului și efectele ei este dezbătută de Ludvig Holberg în piesa „Erasmus Montanus”. Holberg critică satiric aroganţa intelectuală și lupta dintre cunoașterea tradiţională și înţelegerea adusă de noile descoperiri. Piesa este o satiră despre societatea rurală din Danemarca secolului al XVIII-lea și abordează teme legate de educaţie, cunoaștere și adevăr. Un tânăr pe nume Rasmus Berg se întoarce de la Copenhaga după finalizarea studiilor și adoptă numele de „Erasmus Montanus” pentru a părea mai învăţat și mai sofisticat. În comunicare și în relaţiile sale obișnuite, Berg insistă să folosească fraze și idei latinești, provocând confuzie și supărare printre consătenii săi. De asemenea, desfiinţează obiceiuri și credinţe locale, pe care le consideră retrograde și superstiţioase. Sătenii nu sunt receptivi la învăţăturile sale, iar Berg se confruntă cu opoziţie și batjocură. De-a lungul piesei, Erasmus Montanus se dovedește a fi arogant și lipsit de empatie faţă de ceilalţi, în special faţă de cei care sunt mai puţin educaţi sau privilegiaţi. În cele din urmă, este umilit și forţat să se confrunte cu propriile prejudecăţi și propria ignoranţă.
Piesa evidenţiază tensiunea dintre cei educaţi și cei needucaţi, dintre mediul urban și cel rural, precum și provocarea de a transmite idei complexe unui public mai larg. Lecţia piesei este că, în căutarea adevărului, trebuie să ne apropiem de ceilalţi cu umilinţă și respect, recunoscând experienţele și perspectivele lor. Doar prin înţelegere reciprocă și empatie putem spera să depășim clivajele care ne separă și să ajungem la o înţelegere mai cuprinzătoare și mai nuanţată a adevărului.
Relevantă pentru contextul contemporan, piesa pune în lumină prezenţa nuanţată a adevărului în relaţiile interpersonale și importanţa armonizării căutării cunoașterii cu respectarea diferitelor niveluri de educaţie și de expunere la idei. Simpla transmitere a cunoștinţelor, fără a lua în considerare contextul și publicul, poate duce la neînţelegeri, conflicte și fracturi în comunicare. Holberg explorează cu delicateţe interacţiunea dintre susţinerea adevărului superior și onorarea demnităţii celor cu cunoștinţe limitate, subliniind importanţa smereniei și a păstrării unei minţi deschise în timpul navigării prin complexitatea adevărului. Recunoașterea demnităţii celor cu perspective diferite contribuie la păstrarea echilibrului necesar înţelegerii reciproce și face posibilă acceptarea unor puncte de vedere diverse.
Pedagogia divină îi păzește pe paznici
Istoria biblică a traversat astfel de întrebări încă de la început: dilema „știrilor false” și „realităţile alternative” au constituit ispita primordială. Prin insinuarea existenţei unui bine mai înalt, ocultat de Creator, Ispititorul s-a prezentat ca unul care cunoștea un adevăr unic special. Apoi, după cădere, găsim chiar în cadrul primei familii umane dovezile denaturării adevărului.
Mai târziu, în contextul intrării poporului evreu în Ţara Promisă, vedem cum raportul pesimist al celor 10 spioni învinge raportul și perspectiva optimistă a celorlalţi doi, deși raportul minoritar ar fi trebuit să aibă câștig de cauză. Deși Egiptul fusese un dușman mai puternic decât Canaanul, au fost necesari 40 de ani de peregrinaj prin deșert pentru ca israeliţii să înveţe că Dumnezeu are grijă de ei și că trebuie să se încreadă mai mult în El decât în propriile lor puteri și păreri. Abia după ce și-au înţeles relaţia cu Dumnezeu s-au bucurat de Ţara Promisă în cadrul legământului cu Dumnezeu.
După mai mult de un mileniu, Iisus vine pe Pământ și Își începe lucrarea mesianică, dar, din cauza prejudecăţilor, Își descoperă misiunea progresiv. În loc să atace direct prejudecata la nivel conceptual, Iisus depășea preconcepţiile vremii despre Mesia prin acţiunile Sale. Revelaţia era reumplută cu sensul mântuitor la fiecare vindecare și predică, dincolo de prejudecăţile tradiţionale. Acest drum al învăţării avea să continue și după Iisus, pentru că misiunea ucenicilor Săi avea ca orizont întreaga lume. Dar chiar și după învierea lui Iisus gândul instaurării complete a Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ nu-i părăsise pe ucenici. Așadar, cu puţin timp înainte de înălţarea Sa, Iisus le-a transmis ucenicilor că mai avea multe lucruri de spus, pe care ei nu erau pregătiţi să le înţeleagă. Acestea aveau să le fie predate de Duhul Sfânt, care, pe lângă învăţare, avea și rolul de a-i conduce în propovăduirea mondială a Evangheliei. În cadrul primelor misiuni ale Duhului Sfânt alături de ei, ucenicii aveau să fie maturizaţi de adevărul cunoașterii lui Iisus. El este Adevărul care transformă, care dă viaţă și care o susţine. Iisus nu le-a lovit sec și brutal preconcepţiile ucenicilor Săi, ci le-a demonstrat practic validitatea adevărului.
În opacitatea orizontului îngustat de păcat și de simţurile noastre limitate, vedem fracţionat și nu ne putem asuma întotdeauna adevărul. Asemenea lui Erasmus Montanus, putem greși punând etichete, așezând oamenii în cutiuţe pentru că n-au înţeles încă ceea ce am înţeles noi despre lume și univers. Cu siguranţă, adevărul are valoare, dar dacă transmiterea lui i-ar provoca celui care-l aude un atac de panică sau un infarct, probabil că ar trebui să ne regândim strategia.
Deși nici oamenii din jurul lui Iisus n-au fost în stare să înţeleagă planul lui Dumnezeu și nici n-au văzut realitatea din jurul lor întotdeauna în cheie divină, Iisus le-a oferit esenţialul și încrederea pentru a putea merge mai departe și pentru a putea progresa în capacitatea de a înţelege adevărul, pentru ca mai apoi să-l aplice la rândul lor și să-l transmită mai fidel. Istoria ne-a arătat că abolirea sclaviei, asistenţa socială, orfelinatele, drepturile femeii și ale copilului, educaţia universală și gratuită sunt roade ale aplicării constante a învăţăturii lui Iisus. Efectele acestea s-au generat progresiv, și probabil lumea secolului I nu ar fi fost pregătită să practice imediat tot ceea ce astăzi recunoaștem ca rezultate în civilizaţie ale filozofiei creștine. Strategia divină a avut în vedere limitele umane, dar a păstrat ţinta restaurării omului după ce acesta a fost victima primului șarlatan în Eden.
Fluturi pe front
Căutarea autenticităţii face parte din dorul după lumea paradisului, în care exista doar adevăr. Căutarea acelui tărâm al făgăduinţei începe adesea cu căutarea unor oameni cu care legăturile să fie lipsite de fals. Tragedia lumii noastre este bine ilustrată în finalul ecranizării din 1930 a romanului Nimic nou pe frontul de vest, unde protagonistul, epuizat de haosul și absurdul războiului, zărește un fluture. Apoi, ca fermecat, iese din tranșee și încearcă să se târască spre fluture sub tirul inamicului. Întinzând cu blândeţe mâna spre fluture pentru a nu-l speria, nu mai ţine cont de expunere, iar un ţintaș din armata adversă îl nimerește fatal. Fluturele este o metaforă pentru autentic și pur, iar războiul e condiţia lumii. Realităţile conflictelor, ale suferinţei și ale absurdului lumii se ciocnesc cu dorinţa noastră de inocenţă și pace. Când este tulburat echilibrul delicat dintre adevăr și consecinţele sale, victima este însuși căutătorul. Iar dacă ţinta mea este ca beneficiarul adevărului să trăiască mai bine, voi avea grijă ca procesul să nu coste mai mult decât poate suporta beneficiarul.
Laurenţiu Nistor crede că avem nevoie de mult discernământ nu doar pentru a distinge adevărul de falsitate, ci și pentru a ști cum să-i expunem în mod benefic pe oameni adevărului.
