Mel Rees, autor creștin contemporan, concluziona că „banii reprezintă viaţa […] într-o formă tangibilă”. Rees a pornit de la constatarea că viaţa este „câștigul rezultat din folosirea timpului și a talentului”, iar banii sunt „rezultatul investiţiei timpului și a talentului”.[1]
De aici reies două implicaţii, pe cât de simple, pe atât de convingătoare în ce privește banii: „A-i risipi ar însemna a risipi viaţa; a-i acumula [peste măsură sau ca scop în sine – n.n., D.C.] înseamnă a îngropa viaţa.”[2]
Dintr-o asemenea perspectivă, devine evident că educaţia financiară reprezintă o componentă esenţială a procesului formativ, la fel ca educaţia sanitară sau cea morală. Atât familia, cât și școala sunt chemate să contracareze efectele pseudoeducaţiei realizate de reclamele comerciale, în care companiile investesc sume uriașe de bani, cu scopul de a-i convinge, până și pe copii, că pot deveni mai fericiţi cheltuindu-și banii (sau banii părinţilor) pe produsele respectivelor firme.
Familia – primul educator
Rolul familiei în această privinţă este cât se poate de relevant, având în vedere și faptul că părinţii sunt modele pentru copii, inclusiv în ce privește relaţia pe care o au cu finanţele personale.
Specialiștii nu s-au pus de acord asupra vârstei de la care trebuie să înceapă educaţia financiară la copii. Totuși, din moment ce învăţarea prin joc este cea mai eficientă metodă de educare, încă de la vârsta la care copiii încep să vorbească și învaţă să numere, ei pot să înţeleagă ce sunt banii. Desigur că nu este loc la asemenea vârste pentru abordări complexe, dar copiii pot să înveţe de pildă valorile monedelor și ale bancnotelor sau să se spele pe mâini după ce le folosesc.
Ulterior, „jocul de-a magazinul” poate deveni un excelent mijloc pentru a exersa vânzarea-cumpărarea, a identifica preţurile și a calcula câţi bani trebuie să plătească și cât să primească rest. În preajma debutului școlar, copiii pot învăţa deja că banii se câștigă prin muncă, iar părinţii merg la serviciu sau conduc o afacere din care obţin resursele financiare.
Înainte de a-i oferi copilului bani de buzunar, este de preferat să-l implicăm în problemele financiare ale familiei, pentru a face deosebirea dintre nevoi și dorinţe și pentru a înţelege că utilizarea nechibzuită a resurselor financiare îl poate priva de unele lucruri cu adevărat importante (mâncare, haine, rechizite etc.).
Copilul poate să se documenteze cu privire la unele achiziţii și chiar să participe la decizia privind alegerea variantei optime. Pe lângă faptul că se va simţi folositor și va învăţa valoarea bunurilor și a banilor, va înţelege priorităţile financiare ale familiei și modul în care poate contribui la bunăstarea ei.
Bugetul copiilor poate fi format din banii destinaţi unor cheltuieli curente, din mici recompense pentru implicarea în unele treburi gospodărești sau din banii primiţi pentru servicii făcute rudelor sau prietenilor ori în ocazii deosebite, cum ar fi ziua de naștere. Gestionarea acestui buget are valenţe formative multiple, de la obligaţia comparării preţurilor la exerciţiul economisirii și de la opţiunea pentru achiziţionarea unor bunuri de calitate la aprofundarea deosebirii între nevoi și dorinţe. Chiar și opţiunile greșite, inerente oricărui început, fac parte din procesul de învăţare.
Școala – partener, nu substitut
Pornind de la faptul că educaţia financiară este un proces pe termen lung și că, în numeroase cazuri, nivelul de alfabetizare financiară al părinţilor este destul de redus, OECD a recomandat includerea în programele de învăţământ de la o vârstă fragedă a informaţiilor de profil.
Astfel, în școlile din Suedia, materia numită „Gospodăria și finanţele” are ca obiectiv să îi ajute pe copii să înţeleagă și apoi, când vor deveni adulţi, să evite supraîndatorarea, iar în Germania copiii învaţă despre importanţa economisirii cu ajutorul Sparkassen, modelul german al băncii de economii, care reprezintă o referinţă în materie.[3] Evident că materialul predat într-un program care vizează finanţele personale pentru copii trebuie să fie adecvat vârstei acestora.
Un alt studiu arată că educaţia financiară a copiilor poate avea un succes semnificativ în ceea ce privește îmbunătăţirea comportamentului financiar al elevilor din zonele subdezvoltate.[4] O strategie bine coordonată în acest domeniu ar trebui să respecte câteva coordonate, precum:
- un organism de coordonare, pentru a asigura relevanţa și durabilitatea pe termen lung a acesteia;
- un cadru de învăţare care să stabilească obiectivele, rezultatele învăţării, conţinutul, abordările pedagogice, resursele și planurile de evaluare;
- identificarea unei surse durabile de finanţare;
- continuitatea educaţiei financiare, începând de la clasele primare până la absolvirea facultăţii;
- flexibilitate în privinţa metodei de predare, nu neapărat ca o materie de sine stătătoare, ci mai curând în cadrul altor discipline precum matematica, economia sau știinţele sociale;
- instruirea profesorilor și dotarea acestora cu resurse adecvate fiecărui nivel de studiu.
În România, educaţia financiară este obiect de studiu abia începând cu anul școlar 2020–2021 și doar pentru elevii de clasa a VIII-a, fiind cuprinsă în materia numită „Educaţie socială”. Pentru ceilalţi elevi există Ziua Educaţiei Financiare și disciplina opţională „Educaţie antreprenorială”, în clasele de gimnaziu și de liceu.
Este adevărat însă că instituţii de prestigiu, precum Banca Naţională a României sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, dar și o serie de ONG-uri dezvoltă programe interesante și atractive de educaţie financiară și pentru copii.
Biserica – un posibil aliat
În măsura în care preocuparea Bisericii pentru o dezvoltare armonioasă și echilibrată a copiilor este o realitate, programele de cateheză pot include informaţii consistente din zona educaţiei financiare. Astfel, ideea că munca rămâne, chiar și în condiţiile păcatului, o componentă inalienabilă a existenţei umane, utilă și generatoare de satisfacţii, are un suport biblic consistent (Geneza 3:23; Proverbele 12:27; 1 Tesaloniceni 2:9; 2 Timotei 2:6). Remunerarea factorilor de producţie – la fel de firească în vremurile biblice ca și în prezent – se bucură și ea de un bogat material ilustrativ, toate cele patru forme ale sale având corespondenţe pe paginile Scripturii.
Și tot în Scriptură vom găsi referinţe atât pentru schimbul în natură, sau troc (Geneza 47:17; 1 Împăraţi 5:10-11; Ezechiel 27:9), cât și pentru cel monetar, realizat printr-un dublu proces: de vânzare/cumpărare, respectiv de plată/încasare (Geneza 25:10; 43:4; Exodul 21:35), ba chiar și pentru modul de formare a preţurilor bunurilor pe piaţă (Geneza 44:2; Deuteronomul 2:28). Biblia mai tratează și problematica relaţiilor monetare și de credit, conţine elemente de fiscalitate și finanţe publice, de management și administrarea afacerilor și chiar de evidenţă statistică și economico-financiară.[5]
Mult mai important decât furnizarea de argumente biblice pentru temele de educaţie financiară trebuie subliniat rolul Bisericii de a modela comportamente economice adecvate, precum practicarea economisirii, a ajutorării celor în nevoie, evitarea dependenţei de bani și a lăcomiei ș.a. În asemenea circumstanţe, putem aprecia că Biserica întregește triada educaţională, în general, dar și în ceea ce privește educarea copilului în problematica finanţelor personale.
Dan Constantinescu este doctor în economie și absolvent de teologie. Experienţa profesională a acumulat-o la catedra de finanţe, în parlament și la conducerea unor instituţii și proiecte din domeniul financiar-bancar. Este tatăl unui băiat de 8 ani.
