Într-o democraţie pe care mulţi o admiră, televiziunea britanică Channel 4 alimenta coșmarurile antiimigranţilor cu documentarul „Vin românii”, care, în cuvintele ambasadorului român la Londra, prezintă doar aspectele negative izolate şi nereprezentative pentru comunitatea românească. Până și acolo unde există civilizaţie, dezvoltare, libertate și internet, este pueril să ne imaginăm că nu se mai practică propaganda.

Acest tip de comunicare (a se citi manipulare), în care categorii de populaţie sunt puse în cutii imagologice, este extrem de periculos. Holocaustul, de pildă, a plantat în mentalitatea umană seminţe care rodesc și astăzi: antisemitismul este din nou pe val în Europa.

Același tip de comunicare propagandistică face aproape imposibilă înţelegerea situaţiei din Ucraina. Pe de o parte, Vestul s-a pus de acord că Putin este diavolul în persoană, pe de altă parte, popularitatea lui Putin în Rusia a depășit 80%. Să ne bazăm doar pe ce spune SUA, unde Pentagonul plătește experţi care, din poze, l-au diagnosticat pe Putin cu sindrom Asperger? Sau să credem, alături de majoritatea rușilor, că Putin e bun?

Alături de Putin

De la alegerile din 2012, popularitatea lui Putin s-a menţinut în jurul a 60 de procente, acesta fiind cel mai mic scor din cariera sa, din anul 2000 până în prezent. În martie 2014, procentajul a crescut subit la 80, iar de atunci scorul se menţine în creștere, ajungând în ianuarie 2015 la 85%[1]. Sondajele sunt realizate de Centrul Levada, organizaţie de cercetare sociologică independentă din Rusia, dar, pentru că independenţa în Rusia ridică semne de întrebare, trebuie adăugat că datele sunt susţinute și de rezultate Gallup, organizaţie de cercetare independentă din SUA.

În martie 2014, Putin a semnat tratatul de anexare a Crimeei. Acest fapt a stimulat entuziasmul naţionaliștilor, dar a atras și sancţiuni economice, care, împreună cu scăderea preţului la ţiţei, au îngropat rubla și au adus economia în prag de recesiune. Companii vestice prezente în Rusia, precum Apple sau Ikea, au fost nevoite să crească preţurile, iar interzicerea importului de fructe și legume a dus la creșterea preţurilor și la alimentele de bază. Americanii, și ei propagatori de stereotipuri, au crezut că rușii nu vor mai putea trăi fără iPhone și fără vacanţe în Turcia, dar s-au înșelat. Vicepremierul Rusiei a recunoscut că această criză economică va fi mai profundă și de mai lungă durată decât cea din 2008. În aceste circumstanţe, „vom strânge cureaua, vom mânca mai puţin, vom răbda să fim privaţi de orice, dar vom rămâne uniţi… Citiţi-ne istoria”, a declarat Igor Shuvalov.

Replica este în asentimentul majorităţii rușilor. Conform studiului Levada, 66% dintre ruși nu sunt îngrijoraţi de efectele sancţiunilor, 65% nu sunt îngrijoraţi de faptul că Rusia este izolată de comunitatea internaţională, iar 78% dintre ruși sunt de acord cu măsurile luate de Putin.

Un afacerist român care își petrece câteva luni pe an în Moscova, unde familia sa deţine o firmă de transport, îmi spune că acolo întâlnește constant aceeași idee: „Am trecut prin Primul Război Mondial, prin al Doilea, prin foame, prin perioada URSS, Perestroika, Lihie devianostie (anii 1990, când în ţară era la putere mafia și se întâmplau lucruri oribile în tot spaţiul exsovietic), credeţi că ne mai poate speria ceva? Obama cu sancţiunile sale? Putem renunţa lejer la Mercedes și la iPhone.“

Dintre toate acuzele istorice aduse Vestului de către Putin, și în special Statelor Unite, poate cea mai des invocată este aceea că nu s-a ţinut cont de el, că a fost pus la colţ cu o atitudine de genul „Pssst! Ne ocupăm noi.“ Leon Panetta, fost secretar de stat american al Apărării, recunoaște acum că Putin și-a exprimat clar îngrijorările faţă de expansiunea NATO către est. Tot oficialul american spune că SUA ar fi trebuit să plece mai mult urechea și să depună un efort mai mare „pentru a-i aduce [pe ruşi] în familia naţiunilor, în loc să-i ţinem izolaţi ca și cum ne-am uni toţi împotriva lor“.

Câţiva jurnaliști americani de sorginte rusă au înţeles nevoia de a introduce în ecuaţie și perspectiva rusă pentru a explica mentalitatea rușilor și popularitatea lui Putin. Mulţimea comentariilor primite, de tipul: „America te-a făcut cine ești! Cum îndrăznești să faci propagandă pentru ruși?“, arată că, de obicei, alegem să credem ceea ce suntem deja înclinaţi să acceptăm. În Rusia umblă însă o vorbă: „Totul este PR“, care sugerează că, atunci când vine vorba de declaraţii oficiale, rușii sunt la fel de sceptici atât faţă de cele din Rusia, cât și faţă de cele din afară. Adoptând ca exerciţiu această mentalitate, am hotărât să confrunt percepţia jurnalistei Diana Bruk, născută la Sankt Petersburg, dar crescută în New York, cu ceea ce am aflat personal din discuţii cu diverse persoane care trăiesc în Rusia.

Cu urechea la stradă

Din primele dialoguri, au ieșit ușor la suprafaţă atât sentimentul de unitate al rușilor, cât și ostilitatea faţă de cei din afară, care nu au altă treabă decât să descâlcească politica rusă. Cu alte cuvinte, cu greu am obţinut câteva păreri, fiind mai degrabă rugată să mă las de un subiect care suscită durere și agresivitate printre ruși. „Destulă presiune se pune asupra lui Putin“, mi s-a spus. Răspunsurile pe care le-am primit, totuși, au fost scurte și ezitante, însă nu lipsite de substanţă.

Am descoperit ceva ce susţine și Bruk, și anume că rușii nu se prea implică în politică, ceea ce nu înseamnă că nu au o părere la subiect. O tânără de doar 21 de ani din Moscova îmi vorbește despre istorie și știe că ea, personal, dintotdeauna a fost împotriva lui Putin, dar asta nu o face revoluţionară, rușii preferând să își ţină părerile pentru ei. De ce? „Rusia este o ţară care a trecut de la un șir de ţari la un șir de dictatori“, deci nu există în memoria colectivă o amintire despre un timp în care părerea rușilor să fi contat, scrie Bruk. În plus, „să nu uităm că unii dintre protestatarii din 2011 sunt încă în închisoare“, îmi amintește rusoaica de 21 de ani.

Pentru ruși, lucrurile nu sunt niciodată simple. Cei cu care am vorbit nu s-au dezis de Dostoievski, atrăgându-mi atenţia că lucrurile sunt nuanţate și complicate. Dacă vesticii funcţionează pe o polaritate dreapta-stânga/alb-negru, rușii sunt mai degrabă adepţii ideii că nu există un răspuns universal la toate problemele și că s-ar putea, oricum, să nu existe deloc un răspuns.

Pe același model de gândire, probabil, tânăra rusoaică amintită mai sus, care s-a exprimat a fi contra lui Putin, îmi spune că totuși viaţa este bună. Schimbările economice și culturale pe care le-a făcut Putin de când a preluat primul mandat nu pot fi negate, crede ea. Dacă ea nu are niciun motiv să emigreze, românul afacerist cu care am vorbit chiar s-a gândit să se mute la Moscova, întrucât este „orașul tuturor posibilităţilor“. Dar există bunăstare și în afara marilor orașe? Omul de afaceri îmi atrage atenţia că, „din punct de vedere economic, Rusia și Moscova sunt două ţări diferite“, ceea ce se pliază și pe experienţa lui Bruk, ai cărei bunici locuiesc într-un sat izolat, unde abia dacă a pătruns electricitatea. În aceste condiţii, filosofia de viaţă e simplă: „Când sunt cartofi, e o zi bună; când nu sunt, e o zi proastă.“ Susţinerea lui Putin în astfel de zone este oarecum automată: „Nu suntem invadaţi de naziști și există alimente la magazin, deci, în ce mă privește, cred că [Putin] face o treabă bună“, este părerea bunicii lui Bruk cu privire la Putin. Există însă și aici nuanţe. De exemplu, tânăra moscovită, care are și ea rude la ţară, dar într-o zonă mai dezvoltată, îmi spune că oamenii nu au de ce să se plângă. Ţara nu este împărţită strict între orașe bogate și sate din lumea a treia.

Cu drag, despre Ucraina?

În mod bizar (judecând din perspectiva omului din afară), niciunul dintre rușii cu care am vorbit nu crede că Putin este principalul vinovat pentru situaţia actuală din Ucraina, așa cum se propovăduiește în spaţiul internaţional.

Afaceristul român îmi spune că o parte dintre prietenii lui ruși care erau contra lui Putin au încetat să îl judece pe președinte după rezultatele pe plan intern și „au început să-l îndrăgească“ pentru politica externă.

Tânăra rusoaică moscovită, care face parte din cei doar 17% dintre rușii care se informează de pe internet, crede că principalul vinovat este fostul președinte ucrainean, care nu s-a preocupat să integreze ţara în Europa și că, deși Ucraina este liberă să aleagă între Est și Vest, „niciuna dintre opţiuni nu este cea bună“.

Un rus de 65 de ani din Caucaz îmi spune, în schimb, că Putin urmărește binele, pacea și bunăstarea în Rusia și peste graniţe. Îl întreb, automat, de unde se informează. Fiindcă știe că mass-media este controlată de stat, se informează din spusele prietenilor și ale refugiaţilor care au ajuns acolo cu povești despre un genocid împotriva rușilor în Ucraina de Vest, unde Rusia ar trimite lunar camioane cu haine și alimente. Îmi vorbește în continuare despre salariile și pensiile crescute de Putin, despre faptul că rușii sunt foarte mulţumiţi, iar acei protestatari sunt doar niște „nemulţumitori, care vor să strice lucrurile bune“.

Reprezintă aceste păreri o majoritate? Sau sunt cazuri izolate? Studiul Levada arată că 58% dintre ruși sunt convinși că situaţia din Ucraina se explică doar prin faptul că Vestul este ostil Rusiei, pe care a pus presiune, iar 20% consideră că este rezultatul politicilor adoptate de guvernul de la Kiev. Doar 3% au răspuns că este rezultatul interferenţei Rusiei. Mai mult decât atât, jumătate dintre ruși știu că Rusia sprijină activ forţele proruse din estul Ucrainei și 55% sunt de acord cu asta. Aceste procentaje nici nu par atât de mari, dacă luăm în considerare că 63% dintre ruși nu cred că președintele Poroșenko are legitimitate, iar 71% cred că guvernul de la Kiev nu avea niciun drept să înceapă operaţiuni militare în estul ţării. Și, pentru ca tabloul să fie complet, 75% dintre ruși nu consideră că Rusia ar trebui să își asume vreo responsabilitate pentru masacrul din Ucraina.

Statisticile confirmă ce îmi spune și românul cu afaceri la Moscova, și anume că segmentul ostil lui Putin a rămas foarte mic. Sociologii Levada cred că de vină este propaganda. În condiţiile în care 95% din mass-media este controlată de guvern și 93% dintre ruși se informează, în principal, de la televizor și, secundar, de la rude, prieteni și vecini, retorica lui Putin, împreună cu relatări foarte agresive despre ţările occidentale au câștigat inimile și minţile oamenilor.

De fapt, dacă scoatem propaganda din ecuaţie, nu mai înţelegem nimic, m-a lămurit Armand Goșu, expert în spaţiul postsovietic, doctor conferenţiar la Facultatea de Știinţe Politice a Universităţii din București și redactor-șef al publicaţiei Revista 22. „Putin a câștigat alegerile în 2012 cu un scor modest faţă de așteptările lui. Era contestat public, zeci de mii de oameni au participat la demonstraţii de protest la Moscova. Criza din Ucraina, la care propaganda rusească și-a adus propria contribuţie, ocuparea și anexarea Crimeei, războiul din Donbass au consolidat tema «pericolului extern» în percepţia opiniei publice din Rusia și au dus la creșterea încrederii în președintele Putin la 85%“, explică el.

Rușii și „care revoluţie“?

Înseamnă că putem spune adio scenariului în care salvarea vine chiar din Rusia? Un lider are mână liberă să facă ce vrea atâta timp cât are susţinere și legitimitate din partea poporului. Se va menţine popularitatea lui Putin și atunci când, din punct de vedere economic, cuţitul va ajunge la os? Rușii spun că vor îndura, dar oare chiar nu se vor revolta? Boris Kolonitskii, vicerector și profesor de istorie la Universitatea Europeană din St. Petersburg, argumentează că nu. Pentru ruși, revoluţia nu este un ideal, ci, din contră, este purtătoare de conotaţii negative. Președinţia lui Boris Elţîn, care a culminat cu criza constituţională din 1993, a făcut ca stabilitatea să devină o valoare de bază în politică și să fie preferată oricăror alte schimbări.

Și cine ar putea veni în locul lui Putin? Oameni care ar perpetua același sistem, crede cercetătoarea și autoarea Ellen Mickiewicz. Ea a condus o serie de focus grupuri, cu studenţi de la universităţi rusești de top, chiar în primăvara anului 2011. Au fost 108 participanţi, tehnocraţi, care aveau să intre curând în sectoarele publice și private de top. Răspunsurile acestora au făcut-o pe autoare să creioneze un portret pesimist pentru viitoarea echipă care va conduce ţara. Acești tineri sunt destul de sceptici în ce privește politica și extrem de pasivi. Interesele lor sunt să își termine studiile și să prindă un loc bine plătit în agenţii guvernamentale sau firme private și rămân insensibili în faţa celor care au ieșit la proteste în ţări precum Tunisia și Ucraina. Împărtășesc convingerea președintelui Putin că asemenea proteste nu survin spontan, fără ajutor din afară. Se declară patrioţi și ar vrea să schimbe sistemul dinăuntru, dar mai degrabă l-ar tolera decât să se revolte împotriva lui. Mickiewicz se teme că ridicarea acestor lideri aspiranţi nu va face decât să stopeze, pentru o generaţie, drumul Rusiei către democraţie.

Armand Goșu mi-a confirmat că nu există un scenariu pentru o revoluţie a rușilor. Există însă o speranţă în altă parte. Pentru problema creșterii economice, Putin are planul Uniunii Euro-Asiatice, pentru care Rusia nu era însă pregătită. „Președintele Putin, în ultimii doi ani, prin tot ceea ce face, condamnă Rusia la subdezvoltare și o ancorează temeinic la periferia lumii civilizate. Mulţi membri ai elitei politice, culturale și mai ales economice, chiar dacă nu critică public Kremlinul, înţeleg că politica externă agresivă este, în parte, expresia unui regim autoritar al cărui nucleu dur provine din structurile de forţă, în special din serviciile secrete, grup care este îngrozit de perspectiva pierderii puterii. În istoria Rusiei, pierderea puterii a însemnat adesea pierderea vieţii, a averilor. Aici politica a fost mai mult decât o competiţie pentru putere, a fost o luptă pe viaţă și pe moarte. Acest fapt a făcut ca puterea să strivească opoziţia încă din fașă“, explică profesorul. Deși nu este aparentă, opoziţia se dezvoltă chiar în sânul puterii de la Moscova, pe tăcute. Nu cota de popularitate va determina îndepărtarea de la putere a lui Putin, ci conflictul dintre agenda Kremlinului și agenda elitei economice. „Dar asta nu se va întâmpla în următoarele câteva luni. Sunt șanse mari ca Putin să se menţină la Kremlin nu doar până la epuizarea mandatului, ci încă mulţi ani de acum încolo“, a concluzionat profesorul Goșu.

În faţa unei asemenea perspective sumbre, următoarea întrebare a fost: Ce se poate face pentru a evita războiul? Răspunsul a venit scurt și la obiect: „Războiul a izbucnit deja, nu avem ce evita.“ Cu noul acord de la Minsk, Putin a arătat clar ce urmărește: recunoașterea anexării Crimeei de către Rusia; federalizarea Ucrainei, statut special de autonomie pentru regiunile Donbass și Lugansk, oficializarea limbii ruse, dacă nu se poate în toată Ucraina, măcar în unele regiuni; finlandizarea Ucrainei (adică ţara să nu devină membră NATO). În schimb, Ucraina trebuie să se menţină în sfera de influenţă a Rusiei și, în final, să devină parte a Uniunii Euro-Asiatice. Crimeea, Donbass și Lugansk nu îl vor mulţumi pe Putin, ci întreaga Ucraină trebuie să fie sub control. Mai departe, am întrebat, îl va potoli asta? „Poftele expansioniste ale lui Putin cresc sau scad în funcţie, în primul rând, de reacţia Occidentului… Pregătiţi-vă pentru un război care va dura mulţi ani.”

 

Footnotes
[1]„ „Indexes“, http://www.levada.ru/eng/”.

„ „Indexes“, http://www.levada.ru/eng/”.