În paralel cu facilităţile oferite de instituţiile specializate (bănci, cooperative de credit, C.A.R.), numeroase persoane apelează la o serie de relaţii financiare ad-hoc, cunoscute sub numele de „împrumuturi personale“.
Modalitatea de realizare a acestora este destul de diversă, de la simple înţelegeri „parafate“ cu o strângere de mână până la contracte în toată regula, semnate în prezenţa martorilor și cu garanţii asiguratorii.
Problemele încep să apară în special în cazul relaţiilor mai puţin formalizate, odată cu derularea defectuoasă a convenţiei de împrumut, altfel spus, atunci când una dintre părţi nu respectă obligaţiile asumate sau presupuse prin acordul iniţial. Codul Civil oferă o serie de reglementări în materie, dar numai pentru acele împrumuturi consemnate sub forma unui contract.
Iniţierea și derularea relaţiilor de împrumut implică însă și o serie de componente de natură etică și moral-spirituală, motiv pentru care, în încercarea de a clarifica unele aspecte litigioase privitoare la subiectul analizat, am apelat la învăţăturile Scripturii, norma divină la care ar trebui să se raporteze orice creștin.
Da sau nu? Împrumutul ca „facere de bine“
Dacă ne situăm pe poziţia creditorului, textul biblic este foarte clar în ce privește oportunitatea acordării de împrumuturi: „Celui ce-ţi cere, dă-i și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine“ (Matei 5:42). Cuvintele Mântuitorului nu fac decât să reia prevederile divine transmise prin Moise și după care urma să se ghideze poporul Israel: „Să-l împrumuţi (pe fratele tău cel lipsit, în context) cu ce-i trebuie, ca să facă faţă nevoilor lui“ (Deuteronomul 15:8). Psalmistul este și mai explicit în ceea ce privește evidenţierea relaţiei dintre caracterul uman și disponibilitatea de a împrumuta: „Ci el totdeauna este milos şi dă cu împrumut şi urmaşii lui sunt binecuvântaţi.“ „Ce bine îi merge omului care face milă şi împrumută pe altul“ (Psalmii 37:26; 112:5).
Interesant este faptul că, în ceea ce îl privește pe împrumutat, textul biblic este mult mai precaut, atât în contextul comun al îndemnurilor la chibzuinţă, cât și cu referire la relaţia de dependenţă pe care o generează angajamentul de restituire. Practic, acesta se subordonea-ză creditorului pe toată perioada existenţei datoriei, restrângându-și în acest fel libertatea individuală: „Cel ce ia cu împrumut este robul celui ce-i dă cu împrumut“ (Proverbele 22:7).
Sunt avute în vedere nu doar consecinţele individuale și sociale conexe statutului de datornic, ci și limitele umane în ceea ce privește predictibilitatea viitorului: „Nu știţi ce va aduce ziua de mâine“ (Iacov 4:14).
Cine este fratele meu? – o falsă dilemă
La fel ca în cazul controversei privitoare la cuvântul „aproapele“, magistral soluţionată de Iisus prin pilda samariteanului milos, concentrarea excesivă pe apelativul „frate“, prin care Biblia îl califică deseori pe beneficiarul împrumutului, nu constituie un demers constructiv.
Mai întâi pentru că, în contextul învăţăturilor transmise prin Moise poporului ales, termenul vizează pe oricare dintre descendenţii lui Iacov/Israel. Extrapolând la realitatea creștină contemporană, noţiunea în cauză privește pe oricare dintre „fii[i] (…) lui Avraam“ (Galateni 3:7) sau, și mai general, pe toţi cei care se revendică din „singurul Dumnezeu şi Tată al tuturor“ (Efeseni 4:6).
În al doilea rând, accentul nu cade pe cuvântul „frate“, ci pe atributele „sărac“ și „lipsit“. Așadar, nu se face apel la sentimentele fraterne, ci la milă și generozitate. Chiar și în privinţa dobânzii, subiect pe care îl vom aborda în cele ce urmează, tratamentul era nediscriminatoriu, termenul „fratele tău“ desemnând pe oricare beneficiar de sprijin, „fie ca străin, fie ca venetic“ (Leviticul 25:36).
Cu sau fără dobândă?
Comentariile privind aplicarea sau nu a unei dobânzi remuneratorii au la bază tocmai distincţia pe care o face textul biblic: „De la străin vei putea să iei dobândă, dar de la fratele tău să nu iei“ (Deuteronomul 23:20).
Ca să înţelegem corect această deosebire, trebuie observat că economia israelită, bazată pe cultivarea pământului și pe creșterea animalelor, avea un grad de monetarizare destul de redus, relaţiile marfă-bani fiind mai curând sporadice. Ca atare, multe dintre împrumuturile la care se face referire în Scriptură erau în natură (merinde, animale), subliniind încă o dată caracterul caritabil al acestora.
Pentru unele dintre popoarele vecine, cum ar fi ismaeliţii, madianiţii și mai târziu fenicienii, ocupaţia de bază era negustoria, comerţul, tranzacţiile comerciale implicând cantităţi semnificative de bani și câștiguri pe măsură. Ca atare, împrumutul către străini constituia, de fapt, o participare la afacerile acestora, cu asumarea riscurilor aferente și a unui profit corespunzător. În plus, comentatorii biblici remarcă faptul că în Deuteronomul 23:20 avem de-a face cu o formulare permisivă și nu cu una de tip normativ, așa cum este cea care privește împrumuturile între fraţi.
Un alt text, a cărui logică pare a fi tot în favoarea perceperii de dobânzi, este cel din Noul Testament: „Se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!“ (Matei 25:27).
Și aici este vorba despre o investiţie financiară, inferioară ca randament faţă de opţiunea de a pune banii „în negoţ“, dar asemănătoare depozitelor bancare din zilele noastre. Nu vorbim despre un câștig semnificativ, pentru că, de regulă, remunerarea depozitelor depășește cu puţin rata inflaţiei și comisioanele de depunere și retragere practicate de bănci.
Am accentuat randamentul scăzut al acestor servicii bancare ţinând cont de faptul că Scriptura dezavuează „bogăţia câştigată fără trudă“, afirmând că „cine îşi înmulţeşte avuţiile prin dobândă şi camătă le strânge pentru cel ce are milă de săraci“ (Proverbele 13:11; 28:8).
Respingând ideea de a obţine venituri din dobânda la o sumă împrumutată, fără vreun efort sau vreo implicare personală, mesajul biblic apreciază că, în acest fel, s-ar acţiona contrar unei dreptăţi naturale.[1] De altfel, în textul original deosebirea dintre dobândă și camătă nu vizează nivelul (excesiv) al acesteia din urmă, așa cum avem în limba română. Ambii termeni ebraici de fapt se refereau la dobândă: neshek, „dobândă bănească pentru împrumuturile în bani“; tarbith, „dobândă luată în natură“.[2]
Problema rambursării
Așa cum arătam în preambulul acestui material, împrumuturile personale nu au, de regulă, un angajament de restituire consemnat ca atare. În timpul facultăţii, această constatare m-a îngrijorat într-o anumită măsură, după ce împrumutasem cu niște bani o colegă și mai ales după ce unii dintre apropiaţii ei au caracterizat-o ca rău-platnică.
M-am consolat spunându-mi că, riscând 100 de lei, făcusem un bine persoanei în cauză, în timp ce ea își risca reputaţia faţă de unul dintre ultimii ei creditori potenţiali. Spre surprinderea mea, împrumutul mi-a fost restituit, chiar cu câteva zile înainte de termenul convenit. O întâmplare asemănătoare am trăit mult mai târziu, cu deosebirea că suma era ceva mai mare, iar beneficiara împrumutului – o distinsă doamnă – „a uitat“ să mi-o înapoieze.
Scriptura este foarte clară în privinţa obligaţiei de restituire a împrumutului: „Cel rău ia cu împrumut şi nu dă înapoi“ (Psalmii 37:21), consemnând inclusiv posibilitatea de a se ajunge la așa-zisa „închisoare a datornicilor“ (vezi Matei 18:30). Și, chiar dacă dezavuează poziţia de girant („chezaș“, în textul biblic), nu exclude dreptul creditorului de a-și lua garanţiile necesare („zălog“, înscrisuri doveditoare).
În același timp, reglementările civile din cultura ebraică timpurie prevedeau anularea periodică a datoriilor: „La fiecare şapte ani, să dai iertare. Şi iată cum se va face iertarea. Când se va vesti iertarea în cinstea Domnului, orice creditor care va fi împrumutat pe aproapele său să-i ierte împrumutul, să nu silească pe aproapele său şi pe fratele său să-i plătească datoria. Vei putea să sileşti pe străin să-ţi plătească, dar să ierţi ce ai la fratele tău“ (Deuteronomul 15:1-3).
Sesizăm din nou termenii „fratele tău“ și (în contextul mai larg) „sărac“, ceea ce ne duce la concluzia logică a unui act de generozitate, subsecvent ideii de binefacere ca motivaţie a împrumutului. În plus se face iarăși distincţia faţă de împrumutul-afacere (către „străini“), care nu beneficia de această facilitate.
O asemenea abordare ne sugerează că dimensiunea împrumutului acordat este de dorit să nu depășească nivelul la care am fi dispuși să acordăm un ajutor nerambursabil.
Dacă ne situăm pe poziţia debitorului, nerespectarea angajamentului de restituire este asimilată înșelăciunii (asemănător dreptului penal contemporan). Dincolo de sancţiunile de ordin penal, civil sau moral, după caz, o asemenea conduită este în total dezacord cu principiile divine: „Ei rostesc vorbe deşarte, jurăminte mincinoase când încheie un legământ, de aceea pedeapsa va încolţi ca o buruiană otrăvitoare din brazdele câmpiei!“ (Osea 10:4).
Concluzii
Biblia nu este un manual de finanţe și cei care se așteaptă să găsească o rezolvare pentru toate speţele dintr-un domeniu precum cel al creditării personale pot fi dezamăgiţi. Ea ne oferă însă mai mult decât atât, și anume un set de principii coerente și puternic ancorate în existenţa noastră terestră, în conformitate cu care putem descifra, fără prea mai dificultăţi, conduita pe care trebuie să o urmăm în toate împrejurările vieţii.
Pe această bază am diferenţiat cele două categorii economice definite prin același termen, respectiv împrumutul-binefacere și împrumutul-investiţie (financiară), am încercat să stabilim parametrii esenţiali ai fiecăreia dintre ele (dobândă, angajament de restituire, garanţii), avantajele și limitele acestora.
Invităm cititorul să continue acest demers, făcând din inspiraţia biblică o experienţă personală, o practică a comuniunii cu Autorul ei, pentru o viaţă frumoasă și curată, potrivit îndemnului paulin: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni“ (Coloseni 3:23).
Dan Constantinescu răspunde la întrebările generate de situaţiile în care ni se solicită un împrumut financiar. Perspectiva sa clară este una inspirată de Biblie.










