Cotidianul Gândul a pierdut, probabil, printre rânduri o scrisoare de dragoste din partea „omologului” britanic The Guardian, înainte de a începe campania de promovarea a României.
Dar tot răul spre bine, căci a reuşit în două săptămâni ceva ce campania guvernamentală „Carpathian Garden” nu pare să reuşească vreodată.
Gândul scria în ultima zi a campaniei sale, „Why don’t you come over?”, că aceasta a fost cel mai eficient răspuns împotriva campaniei „prin care ziarul britanic The Guardian voia să dea o mână de ajutor autorităţilor care ar fi fost îngrijorate de valul de imigranţi români şi bulgari ce ar intenţiona să vină în Regatul Unit, în 2014, după ridicarea restricţiilor de muncă”[1].
Cronologia unei neînţelegeri
The Guardian este unul dintre cele mai cunoscute şi mai serioase ziare de pe tot globul. Articolul care a stârnit reacţia celor de la Gândul cita o sursă anonimă, conform căreia guvernul britanic intenţionează să demareze o campanie în România care să îi descurajeze pe eventualii emigranţi români să vină în Regat. Pe baza acestei informaţii, The Guardian a făcut un exerciţiu imaginar, invitându-și cititorii să publice mesajele pe care cred că le-ar putea alege politicienii englezi pentru campanie.
Ideile cititorilor s-au centrat pe vremea proastă, lipsa oportunităţilor de angajare şi opoziţia guvernului faţă de imigranţi. The Guardian, care dezaprobă frecvent măsurile coaliţiei la putere, a mai notat că ar fi o ironie evidentă dacă guvernul ar opta să denigreze ţara, până la punctul la care nici turiştii nu vor mai dori să o viziteze, doar pentru a-i ţine departe pe imigranţii români şi bulgari.[2]
Ideea exerciţiului a fost, însă, de a demonstra inepţia unei asemenea campanii, nu de a da o mână de ajutor guvernului. Publicaţia Time a reuşit să decripteze intenţia cotidianului britanic, notând că aşa-zisul plan al guvernului britanic a fost ridiculizat de cei de la The Guardian prin campania lor imaginară. De unde, atunci, răspunsul efervescent din partea ziarului românesc? Mesajele campaniei Gândul nu sunt, probabil, cele mai potrivite pentru a promova o ţară („Berea noastră e mai ieftină ca apa voastră”), dar le oglindesc în stil şi umor pe cele britanice, motiv pentru care au fost apreciate de presa internaţională.
BBC a descris campania „jucăuşă”, o campanie „de tachinare” a englezilor pentru ideea lor, iar Huffington Post UK notează că, după ce ideea plină de „aroganţă” a englezilor a traversat continentul, România a răspuns „cum se cuvine, cu umor din plin”.
Time scrie că românii au răspuns „cu o abordare pozitivă”, aceea de a-i invita pe englezi în România, pentru a descoperi realitatea din spatele poveştilor şi zvonurilor.
Cu toate acestea, în spatele mesajelor campaniei se ascunde o realitate care doare. România s-a obişnuit să fie clasată pe ultimele locuri în aproape orice top european, iar politicienii s-au obişnuit să nu aibă nicio reacţie notabilă faţă de starea de fapt. Redacţia ziarului Gândul, care a primit, cu această ocazie, vizita a zeci de jurnalişti străini, ceea ce a dus la prezentarea campaniei prin intermediul celor mai importante ziare şi televiziuni (Associated Press, Reuters, BBC, Channel4, Huffington Post, Time etc.), a motivat iniţiativa foarte simplu (şi corect): „Nu suntem o ţară din lumea a treia, putem răspunde şi nu ne plac generalizările”[3].
Românii, bau-bau în Marea Britanie? Ce spune presa tabloidă
Din anul 2007, de când România a intrat în Uniunea Europeană, au început să apară în presa tabloidă britanică ştiri despre dezastrele provocate de romii români. În septembrie 2007, Daily Mail anunţa că afluxul de imigranţi români a dus la o explozie a ratei criminalităţii în ţară şi că forţele de poliţie abia mai fac faţă. De asemenea, înaintea Jocurilor Olimpice din vara lui 2012, tot Daily Mail avertiza că „grupurile infracţionale româneşti inundă Londra cu sute de hoţi, prostituate şi cerşetori”.
Cu ocazia dezbaterii subiectului în presă, Robert Rowthorn, profesor emerit de economie al Universităţii Cambridge, afirma că „potenţialul de imigrare este foarte mare, deoarece aceste ţări (România şi Bulgaria, n.r.) sunt sărace şi au o populaţie de aproape de 30 de milioane de oameni, în total”. În schimb, Marea Britanie este una dintre ţările cu cel mai mare PIB din UE. Daily Mail a profitat de comentariile profesorului pentru The Telegraph ca să publice un articol alarmist în care avertiza că slujbele englezilor vor fi în pericol după ce 30 de milioane de români şi bulgari vor obţine dreptul de a munci şi trăi în Marea Britanie.[4]
The Guardian este unul dintre cele mai cunoscute şi mai serioase ziare de pe tot globul.
Ştirea era scrisă ca şi cum experţi şi politicieni cred şi se tem că românii şi bulgarii se pregătesc pentru exod odată cu intrarea în 2014, o idee de-a dreptul ridicolă. Chiar o sursă oficială declara în The Guardian că guvernul britanic nu se aşteaptă ca schimbarea legislaţiei să aducă neapărat un val mare de oameni, deoarece România are legături mai apropiate cu Germania şi Italia decât cu Marea Britanie.[5]
Trecând peste titlurile şi articolele alarmiste, aproape apocaliptice, din presa britanică tabloidă, există un sâmbure de adevăr în comentariile profesorului Rowthorn, sâmbure care stă la baza acestei îngrijorări.
Românii, bau-bau în Marea Britanie? Ce spun oamenii şi autorităţile
Ambasadorul României în Marea Britanie, Ion Jinga, a explicat cum se văd lucrurile din perspectiva guvernului englez. Evaluând că presa britanică a dat proporţii mult exagerate situaţiei reale, ambasadorul a explicat că relansarea destul de lentă a economiei, accentuarea euroscepticismului britanicilor, măsurile de austeritate şi creşterea în sondaje a UK Independence Party, care doreşte scoaterea ţării din UE şi îndepărtarea imigranţilor, sunt principalele motive pentru care subiectul a stârnit atât de mult interes.
În 2004, când au fost ridicate restricţiile de pe piaţa muncii împotriva a opt noi state membre UE, în Marea Britanie a ajuns un val de polonezi, maghiari şi cehi. Până în 2006, Marea Britanie înregistrase cel mai mare aflux de imigranţi europeni din perioada recentă. Acum se tem că în 2014 vor păţi la fel cu românii şi bulgarii.
Cu toate acestea, cifrele nu susţin această frică. Statisticile arată că numărul de imigranţi care au intrat în Marea Britanie în 2009 este cu 3% mai mic decât în anul precedent. Iar dintre aceştia, mai mult de jumătate au părăsit ţara în acelaşi an. Dintre ei, doar 4,66% proveneau din opt ţări din Europa de Est.[6] Conform datelor Ambasadei României în Anglia, românii sunt pe locul 21 ca prezenţă pe piaţa muncii britanice.[7]
Tocmai de aceea, frica de o invazie o românilor este neîndreptăţită, crede ambasadorul, mai ales că, din punct de vedere lingvistic şi cultural, românii sunt mai atraşi de Spania, Italia şi Franţa, unde deja au rude stabilite. Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere faptul că mai multe ţări ale Uniunii Europene vor trebui să ridice barierele din calea muncitorilor români şi bulgari începând cu 2014, nu doar Marea Britanie.
În ceea ce priveşte campania pentru descurajarea potenţialilor imigranţi români, ambasadorul spune că a fost doar opinia unui om politic, preluată de presa britanică şi apoi de cea de la Bucureşti şi Sofia, şi că Downing Street a negat o astfel de intenţie.[8]
Românii din Anglia văd lucrurile complet diferit faţă de ce apare în presa britanică. Elena Chiriţă a început de jos şi a depus o muncă titanică timp de șase ani pentru a răzbi acolo. Impresia ei este că „sunt mulţi englezi care probabil că nu au habar că românilor şi bulgarilor o să li se permită să muncească liber din 2014. Noi, personal, nu simţim teama asta a lor”. Cosmina Dorobanţu, doctorand la Oxford, a declarat că în opt ani nu a auzit decât o remarcă neplăcută la adresa românilor și vinovatul și-a cerut imediat scuze.
Afirmaţii similare fac și britanicii. Nigel Towson, directorul Consiliulul Britanic la Bucureşti, a declarat „cu sinceritate că oamenii din jurul meu, în cercurile în care trăiesc şi muncesc, nu se tem deloc de o invazie românească”.
Presa capătă putere la extrem
Presa internaţională a tratat campania Gândul cu simpatie, apreciind simţul umorului manifestat de români. Iulian Comănescu, analist media, apreciază că această campanie, datorită faptului că propune locuri şi situaţii reale, palpabile, a făcut mult mai bine României decât campania oficială de imagine a ţării, „Explore the Carpathian Garden“, bazată pe o „idee neconvingătoare, vagă şi bombastică”.
Mai mult decât atât, este o premieră faptul că o campanie făcută pe jumătate în glumă, fără nicio bază teoretică, s-a transformat în doar două săptămâni într-o campanie virală, dar şi mai important este faptul că a avut un impact asupra autorităţilor. Ambasadorul britanic în România a avut o întrevedere cu Cristian David, ministru delegat pentru relaţia cu românii de pretutindeni, pentru a discuta „într-un mod raţional și echilibrat”; ministrul de externe, Titus Corlăţean, s-a declarat îngrijorat de zvonurile care vin din Anglia, în timp ce președintele Băsescu i-a asigurat pe britanici că românii își iubesc ţara și nu o vor invada pe a lor. De asemenea, preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, și Jonathan Todd, purtătorul de cuvânt al comisarului european pentru ocuparea forţei de muncă, i-au avertizat separat pe englezi că trebuie să respecte angajamentele asumate prin legislaţia UE.
Dacă situaţia nu ar fi ajuns în punctul în care să se realizeze ridicolul la nivel internaţional, povestea putea rămâne aceea a românilor bau-bau care se ascund sub paturile copiilor englezi, în același stil în care a rămas cunoscut Vlad Ţepeș. O comparaţie a povestirilor germane și a celor slavone despre Vlad Ţepeș relevă intenţia defăimătoare cu care germanii îl descriu pe domnitorul român.[9] Și cum povestirile germane au fost cele care s-au bucurat de o largă răspândire, opiniile greșite despre Vlad Ţepeș continuă să existe, în pofida absenţei informaţiilor istorice reale.[10] Cu alte cuvinte, deformările ulterioare au de obicei la bază deformări conexe acţiunii politice imediate, iar asta se vede lămurit astăzi în diverse cazuri (în care la bază stă presa).
Walter Lippman, autor de notorietate în domeniul mass-mediei și opiniei publice, ale cărui teorii de la începutul anilor 1990 încă sunt valabile, afirma clar că felul în care organizăm informaţiile nu este niciodată fidel realităţii. Aceasta s-ar datora faptului că oamenii, incapabili de a percepe mediul complex în care trăiesc, operează cu elaborări mentale care reflectă reprezentarea subiectivă a unei situaţii date. Prin această simplificare a realităţii au loc distorsionări, datorită selectării prioritare a unor date și elemente în defavoarea altora (selectare bazată pe un fond cultural și de experienţă propriu) și datorită combinării și evaluării lor în maniere ce reflectă seturi de valori și interese diferite.
Dincolo de această caracteristică a fiecăruia dintre noi, în cazul presei, intervine politica editorială și de multe ori o agendă ascunsă.
Iar în condiţiile în care presa are rolul de a „organiza pentru societate informaţii, dar și de a orienta percepţia socială a diverselor fenomene”[11], e lesne de înţeles puterea ei fantastică. Astfel, conform lui Lippman, știrile și adevărul sunt două lucruri diferite, iar presa contribuie la apariţia și permanentizarea unor boli ale opiniei publice.[12] Maxwell McCombs, un autor contemporan influenţat de perspectiva lui Lippman, adaugă și alte consecinţe la listă, cum ar fi că importanţa reală a unui eveniment și importanţa acordată de mass-media acelui eveniment sunt, de asemenea, două lucruri distincte.[13]
Din Egiptul antic, când „arta egipteană era marele vehicul de imagine al oricărui faraon și al sistemului pe care îl reprezenta”[14], la cetatea greacă, unde sofismul se preda elevilor pentru că sofiștii intuiseră că „nu adevărul mobilizează masele, ci percepţia asupra adevărului”[15]; din Evul Mediu, când cenzura catolică reglementa titlurile scoase la tipar, la folosirea de către sistemul nazist a presei pentru manipularea maselor și învrăjbirea lor împotriva dușmanilor; de la folosirea filmelor pentru educarea și informarea soldaţilor americani în Al Doilea Război Mondial, la finanţarea de către Pentagon a seriei de filme Rambo, pentru îmbunătăţirea imaginii Americii după războiului din Vietnam, capacitatea presei de a denatura realitatea și adevărul a fost testată și retestată de-a lungul timpului și concluzia este mereu afirmativă.
Acest articol a fost publicat în ediţia martie 2013 a revistei Semnele Timpului.
