Adoptarea și adaptarea imaginii lui Iisus în artă

137

Mai multe ilustraţii din viaţa lui Iisus sunt expuse publicului pe toată perioada premergătoare Paștelui, în cadrul unei expoziţii deschise la Catedrala din Manchester, Marea Britanie. „Privitorul trebuie să-și folosească imaginaţia și mintea", a afirmat pictorul, convins că operele sale pot genera întrebări și surprize.

Pânzele sunt rezultatul creaţiei lui Rob Floyd, un artist în vârstă de 38 de ani, care afirmă că arta și Dumnezeu au fost întotdeauna componente esenţiale ale vieţii sale, citează Christian Today.

Floyd a pictat cele 14 opriri tradiţionale ale Crucii, dar a adăugat patru tablouri suplimentare, precum și o ilustrare pe hârtie, folosind cărbune, cerneală și cretă, arătând umbra Răstignirii luminată de o lună plină. Cea mai amplă reprezentare artistică, Crucificarea, are doi metri înălţime și doi metri și jumătate lăţime. (foto aici)

Picturile sale nu sunt doar o formă de a comunica ceva privitorului, ci și o modalitate de a găsi răspunsuri la propriile sale întrebări. Pentru Rob, credinţa reprezintă o formă de „călătorie", iar pânzele i-au oferit „marea oportunitate de a continua acest drum". Acesta este motivul pentru care speră că picturile vor fi percepute ca un punct de plecare pentru o înţelegere mai profundă a artei creștine. Este conștient că operele sale vor genera discuţii. De fapt, asta își și dorește.

Recunoaște că se confruntă cu aceleași întrebări, asemenea multor credincioși, și că răspunsurile pe care a încercat să le ofere prin pânzele sale „nu presupun neapărat o oprire a căutărilor interioare". El însuși admite că la terminarea seriei de picturi se confruntă cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Legende care alimentează „arta" violenţei

Arta în creștinism are o istorie sinuoasă și nu întotdeauna la fel de liniștită precum transpare acum din expoziţia lui Rob Floyd. Reprezentarea grafică a divinităţii a fost un motiv de dispută și, uneori, chiar de conflicte sângeroase. Dacă cea de-a doua poruncă a Decalogului interzice reprezentarea lui Dumnezeu, evreii au încercat să fie consecvenţi acestei cerinţe și să evite ceea ce i-a fi putut conduce spre idolatrie. În schimb, s-au orientat spre panteonul religios al vecinilor, neezitând să împrumute imagini de acolo.

Odată cu întruparea lui Christos, datele problemei s-au schimbat. S-a considerat că Dumnezeu în natura Sa umană poate fi reprezentat. Astfel ia naștere iconografia care a fost motiv de tensiuni pe o perioadă de câteva secole.

Povestea icoanelor începe încă din timpul vieţii Domnului Christos. Se crede că un rege, pe nume Abgar din Edessa era lepros şi, auzind de Christos, a vrut să-L cunoască. A cerut să îi fie permis să picteze Chipul, lucru neacceptat. L-a primit însă… cadou. După ce s-a spălat pe faţă, Iisus s-a şters cu o năframă, pe care chipul i-a rămas întipărit. Acea năframă ar fi, potrivit tradiţiei, prima icoană a creştinismului.

Legendele au continuat. Evanghelistul Luca ar fi pictat prima icoană reprezentând-o pe Fecioara Maria și, mai apoi, pe apostoli. Odată cu îndepărtarea de primul secol creștin, se înmulţesc și legendele, dar și producţiile iconografice. Motiv de generare a unor intense conflicte între iconoduli (sau slujitori ai icoanelor) și iconoclaști. Nu imaginea în sine era o problemă de dispută, ci venerarea ei. Disputa nu a fost doar religioasă, ci și politică. De ambele tabere. Icoanele distruse au variat cu momente de reexpunere a lor. Totul depindea de cine era împărat la Constantinopol.

În secolul al IX-lea, problema s-a rezolvat definitiv prin intervenţia împărătesei Irina. Astfel, „Duminica ortodoxiei" va constitui emblema victoriei icoanelor. Și nu doar a acestora, ci și a unei percepţii despre divinitate. Arta bizantină a transmis o concepţie despre natura lui Dumnezeu, purtând pecetea imperiului autocratic, creștin și greco-oriental în mijlocul căruia a înflorit. „Nu este o artă a raţiunii și a realităţii, ci a transcendenţei și a fastului, o artă care trebuie să uluiască și să insufle respect supușilor", menţionează site-ul creștin ortodox. O artă cu accente tainice despre un Dumnezeu transcendent.

Un Iisus adaptat și adoptat

Dacă Răsăritul s-a scufundat în misticism, Occidentul s-a prăbușit într-un exces de realism. Pictura renascentistă nu doar că a relansat nudul în ochii publicului, ci a impus o nouă imagine a lui Christos. Blond, păr lung, înalt, ochi albaștri. Mai mult un arian, decât un oriental. O imagine care persistă și astăzi în unele culturi. Este puţin probabil ca această percepţie să corespundă aspectului fizic istoric al lui Iisus, dar pentru mulţi ea a devenit atât de familiară încât cu greu ar putea fi văzută și altfel. Occidentul a creat un Iisus european. Cu mult timp înainte, Constantinopolul îl făcuse deja bizantin.

Politica joacă și ea rolul ei. În Statele Unite s-a declanșat un adevărat scandal după ce gazda unei emisiuni de la televiziunea Fox News a afirmat ca Iisus Christos a fost alb. Prilej pentru jurnaliștii de la The Atlantic să intervină și să spună că o astfel de afirmaţie este eronată și generatoare de tensiuni inutile. În opinia lor, reprezentările biblice ale lui Iisus ar trebui să nu mai alimenteze scindări alimentate politic. Suficient că trăim într-o lume în care rasismul divide adesea comunităţi umane și chiar biserici.

Cel mai probabil, arta creștină va continua să fie personalizată și influenţată de imaginaţia și creativitatea artistului. Și poate că este bine să rămână așa. Între misticismul oriental și realismul occidental, o linie de echilibru ar fi mai de dorit, dată de faptul că orice încercare de cunoaștere a aspectului fizic a lui Hristos este sortită eșecului. Arta creștină este relevantă atâta timp cât nu încearcă să impună o anumită schemă dogmatică, ci lasă spaţiu liber introspecţiei. În limitele bunului simţ. Adică exact ceea ce și-a propus să iniţieze artistul britanic, în Manchester.

Sursă foto: BBC