În noaptea în care cerul s-a coborât printre oameni, primii care L-au văzut pe Dumnezeu n-au fost nici marii-preoţi, nici învăţaţii vremii, ci niște păstori neînsemnaţi.
Peste dealurile de la marginea Betleemului se lăsase un întuneric des. Câţiva păstori, adunaţi în jurul focului, privesc la jocul flăcărilor. Deodată, sunetul moale al nopţii este sfâșiat de spaima bărbaţilor care au văzut nevăzutul: un înger strălucitor, coborât din cer, se află în faţa lor! Încearcă să îi liniștească spunându-le că vine cu „o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul” (Luca 2:10): li s-a născut un Salvator chiar acolo, în Betleem.
Le spune că Îl vor recunoaște după faptul că este înfășat în scutece și așezat într-un jgheab pentru vite. Și, ca și cum nu și-ar fi putut stăpâni entuziasmul, îngerul începe să cânte. Iar lui i se alătură „o mulţime de oaste cerească, lăudându-L pe Dumnezeu și zicând: «Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!»” (Luca 2:13-14).
Uimirea păstorilor lasă locul unei bucurii imense, care îi face să pornească imediat spre Betleem pentru a vedea minunea. Și iat-o: un bebeluș înfășat, culcat într-o iesle cu fân, într-un staul. Exact așa cum le spusese îngerul. Și, astfel, păstorii devin primii străini, chiar înaintea magilor, care ajung să vadă cu ochii lor Dragostea în carne și oase. Dar cine erau acești păstori din noaptea întrupării? Și de ce a considerat evanghelistul Luca că trebuie să le consemneze experienţa?
Portret în creion
În peisajul Iudeei din secolul I, meseria de păstor nu aducea nici bogăţie, nici faimă. Dimpotrivă, conform tradiţiei, păstorii erau adesea priviţi ca parte din categoria de jos a societăţii. Erau consideraţi neînvăţaţi și chiar dispreţuiţi, percepuţi ca necinstiţi (fiind predispuși să își lase oile să pășuneze pe terenul te-miri-cui) sau necuraţi (fiindcă, prin meseria lor, intrau adesea în contact cu animale moarte sau cu sânge și fiindcă traiul în afara așezărilor luni întregi îi împiedica să respecte sărbătorile și să participe la Templu). De aceea păstorul era mai degrabă o prezenţă periferică a societăţii. Nici măcar mărturia lui nu constituia o probă admisă în tribunalul vremii.
Însă Betleemul însuși are o tradiţie profund pastorală. Cu o mie de ani înainte de nașterea lui Hristos, pe aceleași coline își păștea turmele tânărul David, cel care avea să devină regele-proroc al Israelului. Pruncul Mesia se năștea chiar în neamul lui. De aceea, în mod simbolic, păstorii, ca primi destinatari ai semnelor divine ale nașterii lui Mesia, sunt continuatorii umili ai lui David, chemaţi acum să Îl omagieze pe urmașul acestuia. Iar Mesia Însuși avea să fie numit „Păstorul cel bun”.
Gândurile Lui și gândurile noastre
N-ar fi putut îngerul să i se înfăţișeze lui Irod cel Mare sau marelui-preot din Ierusalim? Desigur. Dar îngerii s-au simţit mai „acasă” lângă focul de tabără al ciobanilor. Încă din prima Lui clipă pe acest Pământ, Dumnezeu răstoarnă așteptările omenești.
„«Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul. «Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre și gândurile Mele faţă de gândurile voastre»” (Isaia 55:8-9). Nașterea Pruncului e cea care aduce pacea între gândurile lui Dumnezeu și gândurile noastre.
Rolul păstorilor în Evanghelia lui Luca este unic: niciun alt om din popor nu a fost invitat la staul în noaptea nașterii. Deși societatea le nega dreptul de a fi martori, Hristos Domnul îi ia pe păstori martori ai nașterii Lui, parte dintr-un tablou intim din care fac parte doar tânăra Lui mamă, tatăl protector și corul de îngeri.
La celălalt capăt al vieţii lui Isus, la înviere, tot martorii consideraţi „necredibili” – femeile – sunt cei dintâi care primesc vestea cea bună. Nașterea, învierea și, bineînţeles, viaţa Domnului Isus îi reabilitează pe cei marginalizaţi în ochii lumii, desemnându-i purtători ai revelaţiei Sale.
Modul în care Dumnezeu lucrează ne întărește convingerea că nimeni nu este prea neînsemnat pentru a primi Vestea Bună. Dacă niște păstori marginali au fost consideraţi de Dumnezeu vrednici să Îl vadă pe Fiul Său în cea mai vulnerabilă ipostază a Sa, atunci orice om, oricât de umil, poate fi părtaș al dragostei Lui.
Ne putem imagina că acei păstori nutreau în inimile lor așteptarea după Mesia, că erau aparte între colegii lor de meserie, că vreo caracteristică specială îi califica pentru transformarea lor în primii evangheliști ai credinţei creștine, care le-au vestit și altora ce au văzut. Istorisirile ulterioare ale Evangheliei după Luca, și mai ales pilda fiului risipitor, ne arată însă că acesta este pur și simplu modul lui Dumnezeu de a acţiona. Pentru Dumnezeu pare să nu conteze cine suntem la momentul întâlnirii cu El sau cu ai Lui. Ci, ca un părinte care își vede copilul dincolo de „gura lumii”, de aprecieri școlare sau de profesie, Dumnezeu vede în noi ceva ce nici noi înșine nu putem întrevedea, anume ce ar putea face în noi iubirea.
O uimire care mișcă
După epifania îngerului, păstorii nu rămân blocaţi, ci încep să se miște. Luca spune că „s-au dus în grabă” (Luca 2:16). Nu stau să se întrebe dacă au visat sau nu, dacă îngerii sunt reali sau nu, dacă se cade să se amestece ei în astfel de lucruri. Pur și simplu pleacă. Cu inima încălzită de corul îngerilor, nu ţin doar pentru ei vestea, ci o împart cu alţii.
Cu istoria aceasta a nașterii Binelui printre cei simpli rezonează chiar și cei care nu cred neapărat în Hristos. Poate dintr-o nevoie instinctivă de echilibru, ne dorim ca binele să nu depindă de putere, de bani sau de statut, ci să fie un drept al oricui. Iar când binele vine printre cei de jos, simţim că ordinea morală se reface, că omenirea primește o nouă șansă, că nu mai e confiscată de cei vizibili și gălăgioși.
Într-un mod unic în creștinism, Dumnezeu compensează tăcut, dar ferm, ceea ce oamenii au strâmbat în văzul tuturor. De aceea, pentru noi, cei de azi, povestea păstorilor este subînţelesul chemării lui Dumnezeu pentru oricine dorește să o primească. Și poate că nu vom auzi niciodată un cor de îngeri pe cerul nopţii, dar, în momentele în care ne simţim mai neînsemnaţi decât cei mai neînsemnaţi, ne putem reaminti că doar Dumnezeu are dreptul să însemneze. Nu intră în atribuţiile noastre să calculăm merite. Nici pe ale altora și, din fericire, nici chiar pe ale noastre.
Alina Kartman constată că, în povestea păstorilor, (re)apare o formă de credinţă care nu are nevoie de laurii reputaţiei, ci doar de mirare și de curajul de a porni „în grabă” spre lumină.
