În momentele în care durerea ne însoţește și ne găsim singuri în miezul nopţii, oare și Dumnezeu varsă lacrimi alături de noi?
Când eram copii, plânsul funcţiona ca un cod universal, traducând fiecare disconfort, nevoie sau temere într-un limbaj neechivoc. Pe măsură ce am crescut însă, am început să vedem plânsul, mai ales în public, ca pe o vulnerabilitate, o expunere inutilă, care ne atrage oprobriul lumii.
Stăteam victorios în vârful unei grămezi mari de fân. Pe vremea aceea, sorbeam frumuseţea verii prin toţi porii. Alergam, mă căţăram și mă jucam în fiecare cotlon al grădinii. Descoperisem o placă de lemn cartonată, sprijinită pe o parte a grămezii de fân, care forma o rampă perfectă pentru aventurile unui băiat de 7 ani. Am alunecat de câteva ori din vârful grămezii pe acea placă, dar, la una dintre coborâri, mi-am agăţat piciorul și am aterizat cu mâinile pe o piatră pe care nu o observasem până la momentul impactului. Am simţit o durere intensă care mi-a cuprins antebraţul. Am început să plâng incontrolabil și zgomotos, iar plânsul meu a funcţionat ca un mecanism de ameliorare a durerii fizice. Părinţii au alergat spre mine, m-au liniștit și m-au dus la spital. Îmi fracturasem mâna.
Dar plânsul este mai mult decât o simplă reacţie la durerea fizică. Este și un indiciu al trăirii intense a stărilor noastre interioare, un barometru al sufletului și o supapă care ne permite să eliberăm stresul și durerea emoţională.
Dezamăgit de Dumnezeu
La două decenii de viaţă, orizontul posibilităţilor părea fără margini în faţa mea. Cu un optimism caracteristic tinerilor, credeam că potenţialul meu nu avea nevoie de o direcţie fixă; orice era fost posibil, orice cale era deschisă. Era un sentiment de invincibilitate, născut din convingerea că timpul, generos, îmi va permite să explorez fiecare culme a aspiraţiilor mele.
Jocurile video din anii adolescenţei îmi creaseră o iluzie de continuitate, un fel de perpetuă șansă de reîncepere. Orice greșeală, orice nereușită părea a fi doar o piedică temporară, ceva ce pot corecta cu un simplu restart. Însă, în scurt timp, am fost forţat să mă confrunt cu realitatea implacabilităţii timpului și a consecinţelor ireversibile ale deciziilor mele.
Deși anii de studenţie mi-au oferit câștiguri autentice, ajutându-mă să descopăr minunile lumii prin cultură și artă, m-au afundat de asemenea într-un ocean al decepţiilor și al dezamăgirilor profunde. În momentele acelea, am așteptat un răspuns, un semn, un indiciu din partea lui Dumnezeu. Dar nici măcar susurul blând nu se făcea auzit. Am fost dezamăgit de tăcerea apăsătoare a lui Dumnezeu și am resimţit-o ca o absenţă – cel puţin a empatiei sau a interesului Său faţă de mine. Deși auzisem de nenumărate ori cuvintele „lui Dumnezeu nu-I pasă”, ezitasem să le rostesc. Până atunci.
Relaţia mea cu Dumnezeu a evoluat asemenea unui traseu sinuos, cu înălţimi exaltante și adâncimi misterioase. Au fost perioade când credinţa mă inunda complet, și altele când întrebările rămâneau fără răspuns. Am devorat biografii ale unor persoane care L-au cunoscut pe Dumnezeu într-o manieră atât de revelatoare, încât vieţile lor au fost radical transformate și umplute cu sens. În cazul meu, epifaniile spectaculoase păreau să lipsească; era ca și cum parcursul meu spiritual se desfășura într-un extenuant ritm temperat, mediocru. Totul, până când L-am găsit.
Descoperirea
Eram pe scenă. Cântam. Priveam siluetele din public, întrerupte de fasciculele reflectoarelor, și mă gândeam la profunzimea versurilor pe care le integram în armonii. Trecând cu privirea dintr-o parte în alta a sălii, am început să văd toate lucrurile curbându-se. Nu m-am speriat. Am crezut că mi-a intrat un fir de praf sau o geană în ochi. Am continuam să cânt și să clipesc excesiv, dar vederea nu se îmbunătăţea. M-am gândit că este problema lentilei de contact și că, după ce aveam să o dau jos, totul avea să revină la normal. Dar nimic nu m-a ajutat. Orice priveam cu ochiul drept căpăta un aspect ondulat sau circular.
Am fost la un consult medical. Am primit diagnosticul pe care nu voiam să îl aud vreodată: dezlipire (sau decolare) de retină, cu recomandarea unei intervenţii chirurgicale de urgenţă. Aveam 24 de ani și eram foarte aproape de a-mi pierde vederea la ochiul drept. Când am înţeles implicaţiile, mi-am pierdut cunoștinţa câteva clipe. După ce mi-am revenit, transpiram incredibil de mult și nu puteam sta singur pe picioare. Până în ziua intervenţiei am plâns, m-am rugat și I-am făcut multe oferte lui Dumnezeu în schimbul vindecării miraculoase.
În noaptea premergătoare intervenţiei, am fost cuprins de o liniște asemănătoare odihnei după o urcare extenuantă pe munte. În timp ce căutam o făgăduinţă din Biblie care să mă ajute să dorm, îmi adusesem aminte versetele biblice pe care le învăţasem cu tata cândva în clasele primare. Mi-am adus aminte de cel mai scurt verset din Biblie, pe care toată grupa noastră de copii din biserică îl învăţase, pentru a contoriza un verset în plus la lista noastră de versete biblice memorate: „Iisus plângea” (Ioan 11:35).
M-am gândit foarte mult la acest verset în timpul nopţii. De ce plângea Iisus când știa că avea să facă o minune și avea să-l învie pe Lazăr? Răspunsul l-am găsit tocmai în cuvintele lui Iisus: „[M]ă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi” (Ioan 11:15). Fusesem supărat pe Dumnezeu cu ani în urmă pentru că m-a lăsat să cad, fusesem dezamăgit că nu mi-a răspuns unor rugăciuni. Îl suspectasem de neglijenţă sau indiferenţă. Dar acum înţelegeam că Dumnezeu, deși avea puterea să evite suferinţa, a ales să sufere alături de noi pentru a ne ajuta să creștem spiritual și să înţelegem mai profund natura Sa și scopurile Sale.
Dimineaţa, m-am îndreptat împreună cu familia spre sala în care urma să aibă loc intervenţia și am fost cuprins de frică. Cu toate că aveam pace lăuntrică, imaginaţia (care anticipa ce mi s-ar putea întâmpla pe masa de operaţie) m-a făcut să îmi pierd cunoștinţa din nou. Operaţia a decurs fără probleme, dar, având retina într-un stadiu avansat de dezlipire, am avut nevoie de o a doua operaţie după șase luni. Deși am plecat către clinică mult mai încrezător, a fost suficient să văd ușa de la intrare, că m-au cuprins iarăși gândurile negre. Am căzut din picioare, inconștient și de această dată. Dezvoltasem o frică acută faţă de problema mea. Oricât curaj am în alte domenii, rămân subiecte care îmi accelerează pulsul… Dar am nevoie doar să îmi reamintesc că Dumnezeu deţine controlul, că a ales să sufere alături de mine și să mă susţină, și atunci știu că, indiferent cum reacţionează organismul meu la stres, totul va fi bine. Chiar dacă anxietatea poate fi copleșitoare, credinţa îmi reamintește că nu sunt singur.
Aș vrea să fi știut la 20 de ani că:
|
Iisus plânge și astăzi
La patru zile după ce Lazăr fusese pus în mormânt, Iisus stătea alături de Marta și de Maria. Chiar dacă știa că în scurt timp va transforma plânsul lor în bucurie, El a plâns alături de ele, mișcat de durerea lor profundă. Pentru că El nu doar ne vede durerea: o simte cu adevărat.
De aceea, atunci când simţi că lumea ţi se prăbușește în jur și că durerea te copleșește, amintește-ţi că Iisus plânge alături de tine! El înţelege suferinţa ta mai bine decât oricine și îţi oferă sprijinul Său.
Durerea este inevitabilă în vieţile noastre, dar mai puternică decât asuprirea durerii este mângâierea lui Iisus. Dacă noi, în imperfecţiunile noastre, le putem oferi alinare celor care suferă și putem plânge împreună cu cei ce plâng, Cel ce ne-a creat și ne cunoaște în cele mai intime detalii poate face cu mult mai mult.
Există o poveste care spune că un om, privind înapoi la viaţa sa, a văzut două seturi de urme în nisip, reprezentându-i pe el și pe Iisus, care merseseră împreună. Dar în momentele cele mai grele, a observat doar o singură pereche de urme. Dezamăgit, L-a întrebat pe Iisus de ce l-a părăsit exact când avea cea mai mare nevoie de El. Cu o privire plină de dragoste, Iisus i-a răspuns: „Acei pași pe care îi vezi sunt ai Mei. În momentele acelea, nu te-am părăsit. Te-am purtat în braţe.”
Flaviu Tereșneu își dorește să fi înţeles mai devreme dragostea lui Dumnezeu manifestată pe deplin în momentele dificile ale vieţii.
