Ce șanse are o evanghelizare la show-ul „The Voice” (video)

186

Un nou videoclip face furori pe internet. Este o înregistrare de la concursul muzical „The Voice", din Italia. O tânără de 25 de ani cântă melodia „No One", a cântăreţei Alicia Keys, iar audienţa este toată în picioare, ţipând și aplaudând. Efectul este atât de puternic încât trei „judecători" se întorc imediat să vadă despre ce e vorba. Trebuia să fie ceva special. Și într-adevăr a fost: o măicuţă.

Urmărind înregistrarea este greu să determini care e elementul cel mai suprinzător. Felul în care se agită pe scenă? Reacţia publicului care o încurajează (poate sincer, poate în bătaie de joc)? Sau poate că în culise se află trei măicuţe, trecute de vârsta adolescenţei și a visului american, care se bucură pentru ea? Poate însă ce-i pică cel mai prost unui creștin care o urmărește este declaraţia ei: „Am venit aici pentru că am o vocaţie (n.r. de a cânta) și vreau să împărtășesc această vocaţie cu voi. Am venit să evanghelizez”. Unul dintre „judecători”, tatuat, cu inele și o barbă de ţap îi spune sincer: „Noi doi suntem ca diavolul și apa sfinţită”, citează The Atlantic. Fata râde.

Discrepanţa și nepotrivirea este atât de evidentă, încât până și „tipul cu tatuaje” este șocat. Dar pentru televiziune, pentru emisiuni live, aceste șocuri sunt ca mana cerească. Însă cum sunt ele pentru biserică? Și cum sunt ele pentru publicul secular care s-a sculat în picioare și a aplaudat? Au încurajat o măicuţă să se facă de râs? Să rupă barierele tradiţionale, căţușele unei religii care azi nu mai are nicio relevanţă? Dar oare ce au gândit când au auzit că asta este evanghelizare?

Desigur, cazul poate fi clasat ca o excepţie și repede scos din atenţie. Însă nu este chiar așa. Puși în faţa unui public secular, creștinii adoptă nu de puţine ori metode creative, prea creative, pentru a atrage oamenii la Iisus. Biserica Luterană Calvary din Fort Worth, Texas, își programează adunarea lor într-un bar, Biserica First Christian din Portland găzduiește întâlniri lunare nocturne numite Beer & Hymns („Bere și imnuri”) în clădirea bisericii, unde enoriașii se întâlnesc să cânte împreună imnuri religioase, să discute și să bea bere. În zonele rurale din Mexic, unde sunt prea multe biserici și prea puţin oameni, preoţii se întrec în a-i aduce pe oameni în biserica lor. De exemplu, părintele Humberto Alvarez poartă o robă albă cu desene cu Superman și stropește cu apă sfinţită dintr-o pușcă de jucărie. Să nu ne mirăm că e o adevărată frenezie în biserica lui duminica. Întrebarea este: „Scuză scopul mijloacele”?

De ce e evanghelizarea importantă?

Lewis Drummond, fost profesor de evanghelizare la Beeson Divinity School, sub Billy Graham, a scris în 2002 cartea „Reaching Generation Next”, despre evanghelizare eficientă în cultura de azi. Ca parte activă a eforturilor de evanghelizare depuse de Billy Graham, Drummond a experimentat „la primă mână” schimbările sociologice continue ale culturii vestice. Din anii 1950 și până în prezent, fiecare nouă schimbare a însemnat o nouă provocare. Asta până la postmodernism, care nu reprezintă o nouă provocare, ci un munte abrupt de trecut.

Ca parte a noului mileniu, creștinii devin gânditori categorici într-o lume relativă. Postmoderniștii neagă orice categorie, orice dosar sub care ar putea fi clasaţi, dar paradoxal, își acceptă această categorisire. Ei resping ideea unei teologii care se potrivește tuturor, pentru că fiecare dintre ei este „prea mult un individ”, pentru a i potrivi ce merge pentru vecin. Ei neagă un Iisus care spune „Eu sunt Calea”, pentru că nu există o singură cale pentru destinaţiile pământești ori cerești. Mai mult decât atât, ei au îmbrăţișat foarte tare și ideea că perfecţiunea este inerentă omului, în orice stare s-ar afla acesta. Din această perspectivă, evanghelizarea este văzută ca ceva rău, pentru că pornește de la ideea că totuși există în viaţa perfectă a postmoderniștilor ceva ce poate fi îmbunătăţit, ori așa ceva nu se mai acceptă în ziua de azi.

Este foarte ușor ca în faţa unor refuzuri atât de categorice, unei respingeri atât de clare, în faţa unor întrebări de genul „Cine ești tu ca să îmi spui mie ce să fac?”, să restrângem evanghelizarea în interiorul bisericilor și să ne mulţumim cu ce succese se obţin acolo. Însă Drummond amintește în cartea sa că în creștinism nu există nicio altă temă mai importantă ca evanghelizarea. Este ceea ce L-a preocupat pe Iisus și este moștenirea pe care a lăsat-o bisericii creștine. Ideea că biserica fără evanghelizare este moartă este la fel de valabilă astăzi ca în trecut.

Care e concluzia?

Din fericire, unele metode, chiar dacă pot părea învechite și atunci sunt neglijate, rămân simple și eficiente. În cartea „The Study of Evangelism: Exploring a Missional Practice of the Church“, de Paul Chilcote, se povestește următoarea discuţie între autor și faimosul teolog german, Jürgen Moltmann:

„În timp ce făceam cunoștinţă cu Jürgen Moltmann, i-am spus că lucrez pentru teza de doctorat cu Frank Baker. M-a întrerupt și m-a rugat să îl las să îmi spună ceva despre Frank și Nellie Baker.

Moltmann mi-a spus că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe coasta de nord-est a Angliei era o închisoare pentru prizonieri germani. Un tânăr pastor și soţia sa serveau la o biserică metodistă din apropiere. Au simţit un îndemn de la Dumnezeu să intre în legătură cu acei soldaţi străini. Erau plini de grijă și compasiune.

S-au dus la comandant și i-au cerut permisiunea ca în fiecare duminică să ia cu ei un soldat german pentru a asculta Scriptura la biserică și pentru a lua cina după aceea cu ei, acasă. Duminică după duminică, soldaţii germani aveau program religios.

Acest faimos teolog a făcut o pauză, s-a uitat la mine și a spus: ‘Unul dintre acești soldaţi era un tânăr pe nume Jürgen Moltmann. Și vreau să știi că sămânţa speranţei a fost plantată în inima mea în jurul cinei, la Frank și Nellie Baker.’”

Jürgen Moltmann nu spune că s-a convertit atunci, ci spune doar că a primit în inima sa speranţă. Și este foarte posibil ca soldaţii să fi participat la aceste cine fiind obligaţi de comandant, dar asta nu anulează cu nimic rezultatul strategiei de evanghelizare a soţilor Baker, și care pare să fi fost bazată foarte mult pe niște principii foarte simple: ospitalitate și compasiune.

Foarte rar aceste două lucruri pot fi doar de faţadă și să aibă rezultate. Cel mai probabil ele făceau parte din personalitatea celor doi. Aici se regăsește și filozofia de evanghelizare expusă de Jon Paulien în cartea „Everlasting Gospel, Everchanging World”, și anume că „nu putem împărtăși ce nu avem.” Adică, oamenii care nu sunt interesaţi de Dumnezeu nu pot aduși la un Dumnezeu pe care nici creștinii nu Îl cunosc. „Capacitatea de a schimba vieţile altora este egală cu gradul în care I-am permis lui Dumnezeu și celorlalţi să ne schimbe”, scrie Paulien. Trebuie așadar să ne întrebăm dacă ne-am evanghelizat pe noi înșine, înainte să începem să-i evanghelizăm pe ceilalţi.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.