Copiii crescuţi într-un mediu religios manifestă dificultăţi în a distinge ficţiunea de realitate, susţine o cercetare recentă. Concluzia este provocatoare și pune sub semnul întrebării utilitatea educaţiei religioase de acasă, precum și pe cea a orelor de religie de la școală.
Cercetători ai Universităţii din Boston au descoperit că, din cei 66 de copii care au participat la studiu, cu vârste între 5 şi 6 ani, cei care merg la biserică sau care învaţă într-o şcoală aparţinând unei biserici au avut dificultăţi mult mai mari decât copiii din şcolile normale să considere drept ficţiune abilităţile supranaturale ale personajelor din poveşti, cum ar fi capacitatea de a vorbi cu animalele, relatează Huffington Post.
Cum au ajuns cercetătorii la această concluzie, care nu este deloc comodă părinţilor cu puternice valori religioase? Copiilor li s-au spus trei povestiri: una religioasă, una fantastică şi una realistă. Scopul a fost acela de a stabili în ce măsură copiii îşi dau seama care sunt elementele de ficţiune şi elementele reale din aceste relatări.
Unele dintre povestirile „fantastice” au fost adaptate după relatări biblice, toate referirile la intervenţia divină fiind îndepărtate, iar evenimentele supranaturale fiind prezentate ca magie. Chiar și unele din povestirile „realiste” au fost concepute prin modificarea relatărilor biblice, eliminându-se elementele supranaturale și fiind înlocuite cu elemente care erau acceptabile din perspectiva „intervenţiei umane”.
De exemplu, povestea cu David și Goliat. Una dintre relatări a fost cea originală. Versiunea fantastică a recurs la o adaptare biblică: David îl ucide pe Goliat cu o piatră magică. Versiunea realistă aduce un detaliu semnificativ. David observă că nu există niciun element de protecţie a capului uriașului și atacă astfel regiunea vulnerabilă a acestuia.
În urma analizei datelor culese, cercetătorii au concluzionat că micuţii obișnuiţi cu naraţiunile religioase nu tratează aceste povestiri cu acelaşi scepticism precum copiii proveniţi din familii nereligioase. Și că învăţăturile religioase, în special expunerea la pilde cu minuni, îi fac pe tineri să creadă că s-ar putea întâmpla lucruri imposibile într-un context real.
„Copiii expuşi la religie, fie prin mersul la biserică, fie prin educaţie religioasă, judecau personajele ca fiind reale. În schimb, copiii fără o astfel de expunere judecau personajele ca fiind fictive”, scriu cercetătorii.
De ce copiii religioși au probleme de interpretare
Premisa de la care au plecat autorii a fost că toţi copiii vor percepe poveștile, indiferent de subiectul lor, drept similare poveştilor pentru copii, judecând evenimentele descrise ca având un conţinut magic, iar personajele, ca fiind fictive. Aceste așteptări nu s-au împlinit, însă.
Pe de altă parte, autorii studiului au încercat să determine de ce copiii provenind din mediul creștin au o mai mare predispoziţie de a considera povestirile religioase și fantastice ca fiind reale. În acest sens, au prezentat o serie de povești supranaturale, schimbând însă numele tuturor personajelor, astfel încât acestea să nu fie recunoscute ca personaje din Biblie și inserând elemente supranaturale care nu se regăsesc în Scriptură.
Concluzia a fost aceeea că, în cazul copiilor educaţi în mediul religios, există o înclinaţie mai mare să considere elementele supranaturale ca fiind reale. Această tendinţă se manifestă indiferent dacă evenimentele supranaturale au fost prezentate ca magie sau povestite fără nicio referire la magie sau divinitate. În schimb, copiii care nu au beneficiat de o educaţie religioasă caracterizează personajele exact cum sunt ele.
Autorii studiului au concluzionat că această situaţie nu se este cauzată de familiarizarea copiilor cu povestirile biblice sau de tendinţa lor de a crede în supranatural. Mai degrabă, susţin aceștia, copiii cu o educaţie religioasă au o concepţie mai largă asupra evenimentelor care se pot întâmpla, deoarece ei sunt învăţaţi că intervenţia divină poate să se manifeste în cauzalităţile obișnuite ale vieţii. Cu alte cuvinte, deja la vârsta de 6 ani copiii și-au format o credinţă cu privire la maniera în care Dumnezeu intervine în lume, ceea ce îi determină să interpreteze totul pe baza acestei convingeri.
Studiul demolează religia sau o susţine?
Deși studiul nu pretinde acest lucru, unii au dedus din el că micuţii care au primit o educaţie religioasă din pruncie sunt mai ignoranţi și mai puţin raţionali decât cei care primesc o educaţie seculară. Deci părinţii le-ar induce naivitatea în mod voluntar prin educaţia pe care le-o oferă. Un site promotor al valorilor tradiţionale, precum Cuvântul Ortodox, acuză că acest studiu este utilizat pentru a ataca ora de religie.
„Religia estompează liniile dintre realitate și ficţiune.” Aceasta ar fi concluzia unui editor ateist de pe Patheos, studiul fiind, în opinia lui, „o dovadă clară pentru cei care consideră că îndoctrinarea religioasă este o formă de abuz mintal asupra copilului”.
O examinare atentă a studiului sugerează însă o interpretare diferită. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că același studiu arată cum copiii din medii religioase au identificat corect relatările adevărate mult mai des decât au făcut-o copiii nereligioși.
Copiii seculari au considerat poveștile religioase ca false într-un procent mai mare decât au apreciat copiii religioși poveștile fantastice ca adevărate. De aceea, studiul ar fi de fapt un instrument util pentru a demonstra eficienţa educaţiei religioase: „E ironic faptul că un studiu secular subliniază importanţa formării creștine pentru copii. Aceasta trebuie să înceapă la domiciliu și să continue la biserică”, scrie Christian Telegraph.
În aceeași notă se exprimă și Eliyahu Federman, în USA Today. Comentatorul consideră că studiul demonstrează avantajul educaţiei religioase și nu prejudiciul pe care unii îl invocă. Acest fapt este demonstrat de importanţa gândirii imaginative și a fanteziei în dezvoltarea cognitivă a copiilor. „Educarea copiilor cu povești religioase fantastice nu este rea deloc”, este concluzia acestuia.
Educaţia religioasă vs. bigotism
Privind în trecut, descoperim că nu de puţine ori ignoranţa și naivitatea au făcut casă bună cu religia. Istoria creștinismului oferă cu generozitate astfel de exemple. Însă întrebarea este dacă asemenea situaţii sunt o regulă pe baza cărora poate fi identificat un tipar sau sunt doar excepţii determinate de o raportare eronată la conceptele religioase?
Să fie religia chiar atât de nocivă încât să merite să fie înlăturată din educaţia copiilor? O societate secularizată se grăbește să răspundă pozitiv la această întrebare. Pe de altă parte, același studiu confirmă faptul că valorile și convingerile religioase se înrădăcinează de la vârste fragede. De ce ar trebui să fie neapărat negativ faptul că un viitor adult înţelege că supranaturalul poate face parte din realităţile cotidiene și că Dumnezeu interferează în mod miraculos cu aspectele firești ale vieţii?
Un răspuns adecvat poate fi oferit în urma unei distincţii necesare care trebuie făcută între educaţia religioasă și bigotism. Aceasta este de fapt și miza disputei care marchează spaţiul public cu referire la utilitatea orelor de religie. Tot mai insistente și mai numeroase sunt vocile care solicită ieșirea dintr-o abordare doctrinară a religiei în școală și raportarea la aceasta într-o manieră analitică, comparativă. Una care să permită copilului dezvoltarea tuturor atributelor fiinţei umane și nu doar cea care să îl menţină dependent de biserică.














