La Mediolanum, în 313, Constantin a jucat la nunta surorii lui cu Licinius și a semnat împreună cu acesta Edictul de la Milan, care a legalizat creștinismul, marcând simbolic finalul persecuţiei lui Diocleţian și definind politica religioasă a lui Constantin.
Cei treizeci de ani de domnie a împăratului Constantin i-au adus creştinismului mai multe schimbări în privinţa statutului, credinţelor şi practicilor sale decât oricare altă perioadă din primele trei secole creştine. La urcarea pe tron a tânărului Constantin, în 306, religia creştină purta urmele vizibile ale persecuţiilor sângeroase iniţiate de unii dintre predecesorii săi. Secolul al III-lea adusese pe tronul Romei o serie de împăraţi care i-au supus la cazne pe creştini, însă începutul secolului următor avea să aducă o neverosimilă răsturnare de situaţie.
O cruce pe cer şi un imperiu în schimbare
Fiu al lui Constantinus Chlorus, Constantin a manifestat un interes aparte pentru religia creştină după renumita victorie împotriva rivalului său din partea apuseană a Imperiului Roman, Maxenţiu, în Bătălia de la Podul Milvius (sau Mulvius), din 312. Înaintea bătăliei, Constantin a avut ceea ce unii dintre istoricii antici au numit „o viziune“. Cea mai cunoscută este relatarea episcopului Eusebiu din Cezareea, istoric al Bisericii şi autor al unei lucrări despre viaţa lui Constantin. Eusebiu susţine că împăratul însuşi i-ar fi povestit întâmplarea, şi anume că, înaintea bătăliei, acesta ar fi văzut pe cer o cruce luminoasă cu inscripţia: „Prin aceasta, vei cuceri!“
Istoricii sunt împărţiţi în privinţa autenticităţii acestei viziuni. De pildă, H. A. Drake subliniază că însuşi Eusebiu a scris că împăratul i-a relatat întâmplarea „la mult timp după ce s-a întâmplat“ şi că, în perioada aceea, circulau şi alte poveşti despre o viziune a lui Constantin în care ar fi fost implicat Apollo, zeu asociat cultului solar. Cert este că, a doua zi după bătălie (29 octombrie), intrând în Roma, Constantin s-a îndreptat direct spre palatul imperial, şi nu spre Capitoliu, unde erau pregătite altarele păgâne pentru sacrificiile în cinstea victoriei sale. Împăratul şi-a motivat gestul prin faptul că a primit un semn special din partea Dumnezeului creştinilor, iar la scurt timp după aceea a iniţiat primele măsuri pentru promovarea creştinismului.
Deşi a dorit convertirea cât mai multora dintre supuşii săi la religia creştină, Constantin „nu a iniţiat niciodată o persecuţie activă împotriva păgânilor“.[1] S-a străduit totuşi să descurajeze închinarea la vechii zei ai Romei. De exemplu, un edict al său, din primii ani de domnie, stipulează că adoratorii zeilor Romei pot „urma riturile unei iluzii învechite“[2] – dar nu au dreptul să le ceară creştinilor să participe alături de ei la adorarea zeilor. Totuşi unele temple păgâne au fost închise, pe motiv că ritualurile împlinite în aceste sanctuare contraveneau standardelor morale creştine. De asemenea, a fost interzisă susţinerea din fonduri publice a construirii de temple păgâne. Soldaţilor creştini le-a impus să participe la slujbele religioase din ziua de duminică, în timp ce soldaţii păgâni aveau obligaţia să recite o rugăciune monoteistă, chiar dacă nu era adresată Dumnezeului creştinilor. În anul 321, duminica a fost declarată zi de odihnă obligatorie pentru toţi supuşii.
Constantin a încurajat convertirea evreilor la creştinism, dar a descurajat, sub ameninţarea pedepsei, convertirile creştinilor la iudaism. A interzis execuţiile prin crucificare şi luptele între gladiatori. De asemenea, au fost adoptate legi care să protejeze viaţa copiilor şi drepturile celibatarilor (discriminaţi în raport cu cei căsătoriţi), aceste legi fiind influenţate de modul în care religia creştină se raporta la om, ca individ. Roldanus observă că aceste măsuri „nu au avut un efect imediat“, dar că „rezultatul a fost totuşi o umanizare treptată a societăţii“.[3] Constantin a domnit convins că este un instrument în mâna lui Dumnezeu, menit să salveze imperiul şi să-l creştineze, dar şi să păstreze unitatea Bisericii şi să o cureţe de orice erezie.
Conciliul de la Niceea
Sfătuit de episcopul Ossius din Córdoba, Constantin a convocat, în 325, primul Conciliu Ecumenic al Bisericii, la Niceea (astăzi Iznik, în Turcia). De fapt, împăratul se implicase şi anterior în afacerile interne ale Bisericii, atât la Conciliul de la Lateran (în 313), ocazie cu care a fost condamnată mişcarea schismatică donatistă, cât şi la Conciliul de la Arles (în 314). Nemulţumit de rezultatele celor două concilii, Constantin a luat personal deciziile pe care le-a considerat necesare pentru menţinerea ordinii în imperiu, chiar dacă acestea vizau Biserica.
„Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii a fost o invenţie a primului împărat creştin şi a fost destinat să conducă la împlinirea dorinţei sale de unitate şi pace“[4] – scrie Roldanus. Convocaţi la Niceea, peste 300 de episcopi creştini s-au confruntat cu erezia ariană al cărei promotor era Arie, un prezbiter din Alexandria (Egipt). Fost elev al lui Lucian din Antiohia, Arie susţinea că Iisus Christos nu există din veşnicie, fiind creat de Dumnezeu Tatăl şi, în consecinţă, inferior Acestuia. Excomunicat de Biserică, Arie a găsit totuşi susţinători importanţi printre liderii creştini ai vremii. Disensiunile interne ale Bisericii l-au nemulţumit profund pe Constantin, care le-a scris (în 324) lui Arie şi celor care îi combăteau erezia, cerându-le să găsească rapid o soluţie pentru această problemă pe care împăratul o considera de mică importanţă, dar suficient de mare încât să nască nedumeriri printre laici. „Daţi-mi nopţi liniştite şi zile lipsite de griji“[5] – notează Constantin în epistola sa. Soluţia nu a apărut însă, iar tensiunile create de arianism s-au adâncit. Urmarea a fost că împăratul a hotărât convocarea liderilor creştini la Niceea, iar în discursul introductiv din ziua deschiderii Conciliului, le-a vorbit episcopilor despre nevoia de pace şi despre faptul că disensiunile sunt mai rele decât războiul sau cataclismele.
Deşi nu a prezidat conciliul, Constantin a fost prezent la dezbateri, intervenind în repetate rânduri. Conciliul a condamnat erezia ariană şi a afirmat că natura lui Christos este consubstanţială cu natura lui Dumnezeu Tatăl. La Niceea a fost formulat Crezul care, ulterior, va fi ajustat la Conciliul de la Constantinopol, păstrându-se până azi. Şi tot la Niceea, delegaţii prezenţi au fixat regulile de stabilire a datei la care să fie celebrată Sărbătoarea Pascală. Istoricul Peter Brown notează că, prin organizarea acestui conciliu, Constantin „a permis Bisericii creştine să se definească pentru prima oară ca deţinătoarea privilegiată a unei legi universale“.[6]
O figură controversată
Constantin este azi o fi gură controversată în istoria bisericească şi cea seculară. Sfânt pentru Biserica Ortodoxă (fiind celebrat anual, în data de 21 mai), el este criticat de unii istorici care au văzut în convertirea sa mai degrabă oportunism politic decât interes real pentru creştinism. Încă din secolul al V-lea, unii istorici creştini s-au grăbit să îl numească isapostolos (adică „egal cu apostolii“) şi, în acelaşi ton, istoricul Paul Keresztes îl apreciază pe Constantin ca „un adevărat mare împărat creştin şi un apostol autentic al Bisericii creştine“.[7]
Imaginea luminoasă pe care i-a creionat-o şi păstrat-o Biserica explică de ce împăraţilor de mai târziu li se făcea urarea de a deveni „noi Constantini“, iar de-a lungul celor unsprezece secole de istorie bizantină au existat tot atâţia împăraţi care au purtat numele „Constantin“. Pe de altă parte, nu sunt puţini[8] cei care îl discreditează pe Constantin ca personaj religios. Istoricul Joseph Vogt, unul dintre cei mai renumiţi specialişti în istorie romană ai secolului trecut, nota că împăratul Constantin „a rămas străin de cele mai mari profunzimi ale credinţei creştine“. Alistair Kee, profesor emerit de studii religioase la Universitatea din Edinburg, era de părere că religia lui Constantin „nu a fost profundă“, chiar dacă „i-a fost devotat în chip fanatic“. Iar academicianul şi teologul britanic Henry Chadwick a observat că „înţelegerea sa [a lui Constantin] cu privire la doctrina creştină nu a fost niciodată clară“. Criticii lui Constantin notează că acesta a promovat cultul Zeului Soare în paralel cu religia creştină, monedele cu chipul acestui zeu fiind bătute în imperiu până în anul 322.
O domnie cu bătaie lungă…
Persecutată în secolele anterioare, Biserica a făcut, prin domnia lui Constantin, un pas hotărâtor în evoluţia sa. Patronajul împăratului a „transformat Biserica creştină dintr-o religie minoritară persecutată într-o religie majoritară recunoscută şi imperiul într-un stat creştin“[9] – definind credinţele şi practicile sale în aşa măsură, încât, mai târziu – scrie istoricul Charles Matson Odahl –, Biserica a fost pregătită să reziste invaziilor barbare şi evoluţiilor politice ale Antichităţii târzii şi Evului Mediu.
Tolerant faţă de religiile păgâne (prin comparaţie cu politica dusă de predecesorii lui vizavi de creştini), Constantin nu a luat măsuri coercitive împotriva păgânilor, dar, prin politica promovată, a pavat drumul spre dispariţia păgânismului. Deşi nu au fost la fel de loiali creştinismului, succesorii lui Constantin aveau să meargă oarecum în aceeaşi direcţie până când, în anul 391, închinarea păgână a fost scoasă în afara cadrului legal. Chiar dacă părerile sunt împărţite vizavi de măsura în care interesul politic şi preocuparea religioasă s au contopit în domnia lui Constantin, cert este că moştenirea rămasă de la el şi transmisă bisericilor din Răsărit şi Apus s-a prelungit prin intermediul acestora „până la ţările Europei moderne şi până la vlăstarele lor culturale şi politice din întreaga lume“.[10] Odahl observă că ideile despre teocraţia imperială a împăraţilor bizantini şi cele despre teocraţia regală a regilor din apusul Europei au fost influenţate de rolul politico-religios asumat de Constantin.
Intervenţia lui Constantin în iţele controversei ariene a ajutat Biserica să îşi defi nească doctrinele şi să formuleze o mărturisire de credinţă care s-a menţinut, în esenţă, până azi. Procesul de definire a canonului Noului Testament a fost influenţat de susţinerea oferită de împărat proiectului de multiplicare şi răspândire a manuscriselor biblice, iar proiectul larg de construire de biserici a statornicit o tradiţie ale cărei influenţe se resimt şi azi în arhitectura bisericească. Constantin nu trebuie evaluat prin prisma a ceea ce nu a reuşit (sunt voci care îi reproşează că nu a existat o ruptură completă de vechile metehne imperiale), ci mai degrabă prin ceea ce a făcut, marcând un punct de cotitură în istoria Romei şi a Bisericii, cu efecte majore în secolele care i-au urmat.
Citește și: Constantin cel Mare și creștinul de mâna a doua
