Pentru cei familiarizaţi cu rolul jucat de către Constantin cel Mare în evoluţia creștinismului, libertatea religioasă acordată creștinilor reprezintă elementul de referinţă care l-a recomandat să fie inclus în calendarul sfinţilor. Însă, partitura pe care a reprodus-o a fost de fapt un cântec de sirenă pe care suntem nevoiţi să îl interpretăm și astăzi.

Istorici și teologi deopotrivă sunt de acord cu privire la contribuţia împăratului în configurarea credinţei creștine. Edictul de la Mediolanum, alături de Conciliul de la Niceea, rămân realizări esenţiale ale politicii imperiale care au schimbat cursul creștinismului. Chiar dacă motivaţia intervenţiei sale sau sinceritatea unei convertiri făcute pe patul de moarte sunt controversate, sprijinul pe care l-a acordat tinerei biserici creștine rămâne un fapt istoric.

Opiniile celor interesaţi de prestanţa religioasă a împăratului încep să difere atunci când se analizează parcursul creștinismului după intervenţia lui. Dincolo de încetarea persecuţiilor și consolidarea bisericii, sunt anumite elemente care evidenţiază o schimbare de accent. Victoria pe care o clamează biserica sub mandatul lui Constantin a fost o victorie à la Pirus. Nu pentru Constantin, ci pentru creștinism. Iar consecinţele se resimt până astăzi.

Ca urmare a intervenţiei imperiale, credinţei creștine i-a fost luat statutul de religie minoritară, devenind una protejată de stat. În consecinţă, numărul de membri a crescut rapid. Au intrat în biserică persoane a căror aderare la conceptele creștine a generat probleme. Era doar o chestiune de timp până când mutaţii radicale aveau să se petreacă în interiorul bisericii. În timp ce creștinismul convertea lumea, lumea convertea creștinismul. Efectul negativ a fost indiscutabil.

Laicii și clericii – o disociere fatală

A fi creștin în perioada lui Constantin încetase să mai fie o provocare. Devenise un avantaj. Era la modă să îmbrăţișezi religia pe care o acceptase și împăratul. Iar liderii religioși au fost cei mai mari beneficiari ai noii politici. Aceștia au primit onoruri ca și cei mai înalţi oficiali ai imperiului. Stipendii anuale le erau oferite de stat în schimbul slujirii în biserică, beneficiind astfel de un statut special.

Ceea ce era cândva o vocaţie devenise o profesie. Și așa a rămas. Drept urmare, una dintre cele mai radicale transfomări ale perioadei constantiniene a fost crearea unei caste ecleziale care a uzurpat preoţia tuturor credincioșilor. Adică dreptul fiecărui credincios de a-L sluji pe Dumnezeu.

De fapt, Constantin a finalizat o alunecare a creștinismului care începuse încă din primul secol. Sub influenţa culturii greco-romane, biserica a copiat tiparele organizaţionale specifice acesteia. Astfel, se conturează o ierarhie bisericească în fruntea căreia se instalează episcopul.

Procesul de schimbare a început la scurt timp după moartea apostolilor. De exemplu, la începutul celui de-al doilea secol, Ignaţiu al Antiohiei solicita în scrisorile sale pastorale ca enoriașii „să privească episcopul ca pe un tată ceresc”. Egalitatea pe care Christos a predicat-o s-a convertit în subordonare.

În aceeași perioadă, Clement din Roma a fost primul scriitor creștin care a făcut o disociere între lider și creștinul de rând. El a folosit pentru prima oară cuvântul „laic”. Tertulian a continuat procesul de redefinire a relaţiilor dintre creștini, introducând termenul de cler. În aceste condiţii, nu mai poate surprinde faptul că religia creștină va schimba direcţia, abandonând traseul pe care fusese așezată de către apostoli.

Constantin cel Mare îi va da lovitura de graţie. Cel puţin, în privinţa structurii piramidale pe care a oficializat-o prin lege. Ceea ce se născuse în scrierile părinţilor bisericești s-a desăvârșit la Constantinopol. Poate că împăratul nu a intenţionat aceasta, însă influenţa lui a creionat un alt destin creștinsimului.

Dificultatea recuperării trecutului

De fapt, istoricul Charles Odahl, specialist în viaţa lui Constantin cel Mare, susţine că împăratul credea sincer că Dumnezeu i-a dat misiunea de a converti Imperiul Roman la creștinism. Cu siguranţă, există argumente care să susţină această convingere. Așa cum există și argumente contrare.

Contează mai puţin motivaţia susţinerii imperiale acordate creștinismului, cât contează efectele sale. Iar acestea nu au fost dominant pozitive, așa cum le formulează tradiţia bisericească.

Distincţia dintre cler și laic a fost una dintre cele mai grave erori. De aceea, teologul Karl Barth sugera că „termenul de laic este unul dintre cei mai dăunători termeni ai vocabularului religios și ar trebui eliminat din terminologia creștină.”

Schimbările au fost atât de profunde încât nici Reforma religioasă a secolului a XVI-lea nu a reușit să recupereze dimensiunea colectivă a preoţiei tuturor credincioșilor. Deși din punct de vedere conceptual, Luther a readus teologia bisericii la perioada apostolică în privinţa relaţiei dintre cler și laici, în realitate practica a continuat să persiste. Distincţia dintre cler și laici a dispărut din vocabularul reformatorilor, dar ordinarea și autoritatea excesivă a celor care erau consideraţi chemaţi la slujire s-a menţinut.

Fast-food întreţinut de biserică

În cartea Creștinismul păgân, sociologul american George Barna susţine că transformările din timpul lui Constantin au permis clerului profesionist să obţină un rol prioritar, în timp ce mirenii priveau, devenind simpli spectatori. În opinia sociologului, influenţa venită dinspre perioada lui Constantin a fost atât de puternică încât nici măcar protestantismul de astăzi nu a reușit să revină la forma originală apostolică.

Astfel, închinarea protestantă este viciată de tendinţa de a considera închinarea ca fiind lucrarea pastorului. Ceea ce mai rămâne de făcut majorităţii laicilor este să cânte câteva imnuri și să asculte o predică monopolizatoare.

Poate că nu întâmplător separarea credincioșilor în clerici și laici a făcut mai mult rău, în sensul subminării autorităţii Noului Testament, decât cele mai multe erezii, susţine cercetătorul britanic James Dunn.

O demonstrează fenomenul de mcdonaldizare a bisericilor. „Mersul la biserică în aceste zile poate fi asemănător ca o mâncare fast-food. S-ar putea să fie rapidă și gustoasă. Dar nu va satisface sufletul.” Editorul de la RNS care susţine această idee constată doar rezultatul firesc al unei raportări mecanice faţă de biserică.

Lipsește participarea. Enoriașii care vin la biserică ca la un fast-food sunt primii acuzaţi. Însă atitudinea lor nu este rezultatul presiunii pe care îl impune societatea. Chiar bisericile menţin un sistem care de secole și-a demonstrat falimentul. Dar partitura învăţată este prea atrăgătoare și mult prea populară pentru a fi abandonată. Drept urmare, laicul s-a instalat confortabil pe banca din spate.