Pavel din Tars și născocirea din „Făuritorul de mituri”

2207

Spre sfârșitul anului 2013, pe holurile Universităţii din București și prin publicaţiile centrale se anunţa lansarea unei cărţi la Librăria Eminescu ce se dorește revoluţionară în privinţa înţelegerii creștinismului și a istoriei lui: „Făuritorul de mituri – Pavel și născocirea creștinismului”, de Hyam Maccoby.

Autorul, un evreu britanic, chiar dacă nu e un nume popular la noi, este totuși cunoscut în lumea academică pentru încercările sale de a le găsi un loc în istoria Israelului lui Iisus, ucenicilor Săi și apostolului Pavel, pe care Maccoby îl socotește adevăratul întemeietor al creștinismului.

Hyam Maccoby, care s-a stins din viaţă în 2004, a fost multă vreme bibliotecarul colegiului Leo Baeck din Londra, iar după pensionare a lucrat la Centrul de Studii Iudaice din cadrul Universităţii din Leeds. Făuritorul de mituri, care a apărut pentru prima dată în 1986, dezvăluie preocuparea autorului de a-L prezenta pe Iisus ca un fariseu veritabil și de a pune „inventarea creștinismului” pe seama discipolilor lui, dar mai ales pe seama lui Pavel.

Desigur, pentru cei mai mulţi creștini, obișnuiţi cu descrierea biblică a acelor vremuri, cartea este o blasfemie. Totuși, dincolo de limitele lucrării, care vor fi discutate mai jos, merită observate două aspecte surprinzătoare pentru un autor evreu.

Cea dintâi este legată de Iisus Christos, pe care autorul Îl vede ca pe un învăţător fidel principiilor tradiţionale mozaice, ceea ce evident e mult prea puţin faţă de ce spun Scripturile, dar mult mai mult decât au spus alţi evrei înaintea lui Maccoby. Cea de-a doua îl privește pe Pavel, despre care Maccoby crede că nu a studiat la Ierusalim, ci la Atena, și care ar fi inventat istoria morţii și învierii lui Iisus pentru a se potrivi teoriilor gnostice ale timpului.

În felul acesta, Făuritorul de mituri devine una dintre puţinele lucrări scrise de un evreu, care îi oferă apostolului Pavel un rol atât de important în biserica primară, mai ales că sursele istorice ale timpului sunt destul de sărace în informaţii despre el.

Istoric sau scriitor?

Cartea are însă foarte multe minusuri, majoritatea observate chiar de la apariţie, astfel că publicitatea masivă de care s-a bucurat la noi cartea este cel puţin stranie. Analizând premisele și concluziile lucrării, profesorul de religie John G. Gager, de la Princeton University, nota încă din 1988 următoarele observaţii: „cartea lui Maccoby nu este o istorie bună, de fapt nu este deloc o istorie. Dacă este o carte de ficţiune reușită, asta e o altă discuţie.” ¹ Maccoby s-a remarcat, într-adevăr, în lumea literară ca un dramaturg talentat, devenind popular ca istoric nu atât prin realitatea faptelor descoperite în cărţilor sale, cât mai ales prin stilul în care sunt scrise.²

A ignora cu bună știinţă toate mărturiile primelor secole, care văd în Iisus Christos tema centrală a predicării creștine, a trece cu vederea faptul că însuși numele de creștin arată spre El, și a pune uimitoarea dezvoltare a creștinismului din primul secol doar pe seama lui Pavel, pe care autorul îl consideră un grec convertit la iudaism, este fără îndoială altceva decât istorie. Împachetarea ei în acest ambalaj nu este onestă și nici de folos.

Cine a fost adevăratul apostol Pavel?

Născut în efervescenţa religioasă a primului secol, la Tars, Saul (numele iudaic al lui Pavel) a avut toate ingredientele pentru a deveni un personaj important în iudaismul acelor vremuri – o familie care își putea clama identitatea iudaică din seminţia lui Beniamin, dar care se putea lăuda și cu statutul de cetăţeni ai Romei. Acest statut se dobândea greu și, de multe ori, cu sacrificii financiare serioase. Nu se știu mai multe despre familia sa, în afară de faptul că mai avea cel puţin o soră, cu care era în relaţii destul de bune, fiul acesteia salvându-i viaţa în momentul în care iudeii au complotat împotriva lui în timpul ultimei detenţii de la Ierusalim.

Tânărul Saul a studiat la Ierusalim, cu unul dintre cei mai renumiţi farisei – Gamaliel și, în ciuda atitudinii destul de moderate a dascălului, Saul a devenit un înfocat apărător al iudaismului, fiind primit în rândul Fariseilor și oferindu-i-se chiar un loc în Sinedriu. Când s-au întâmplat toate acestea este greu de spus. Ceea ce știm cu siguranţă este că la uciderea diaconului Ștefan, în anul 34 d.Hr., Saul era prezent pentru a păzi hainele celor ce aruncau cu pietre în faţa ultimului înger al harului pentru poporul iudeu.

Nu este exclus să fi fost primit în Sinedriu mai devreme decât prevedeau canoanele iudaice, dacă profesorii săi văzuseră în el un vajnic apărător al tradiţiilor mozaice, mai ales într-o vreme în care creștinismul devenea tot mai popular, chiar și printre preoţii de la Templu. Astfel, cu delegaţia specială dată de conducătorii evrei, cei ce nu s-au sfiit să îi omoare pe Iisus Christos sau pe Ștefan, Saul a plecat la Damasc pentru a negocia cu autorităţile de acolo încarcerarea și pedepsirea creștinilor. Pe drum a fost oprit de o viziune dumnezeiască, prin intermediul căreia Îl cunoaște pe Iisus, pe care Îl prigonea.

Transformarea

A fost momentul de cotitură al vieţii lui, astfel că în Damasc începe să predice pe Iisus, uimindu-i pe creștini, dar și pe evrei, care îl așteptau pentru cu totul altă lucrare. Momentul se petrece probabil în jurul anului 37 d.Chr. Iudeii care îl promovaseră și îl preţuiseră atât de mult îl vor trece imediat pe lista celor ce trebuiau eliminaţi.

Urmează o altă perioadă de tăcere în viaţa lui. Poate pentru omul de azi, obișnuit cu biciuirile grabei, e ciudat că Saul, care își ia numele de Pavel, nu merge la Ierusalim să înveţe la picioarele Apostolilor, ci pleacă singur în pustiul Arabiei, pentru a înţelege rostul chemării și al misiunii sale.

Dar pentru orice evreu, exodul este urmat de pustie. Acolo e stâlpul de nor, acolo e stâlpul de foc și acolo e mana. Abia după trei ani se întoarce la Damasc și de aici merge la Ierusalim pentru a face cunoștinţă cu Petru și Iacov, „fratele Domnului.” Cei doi decid însă că e mai bine să îi recomande noului convertit să se întoarcă acasă la Tars, măcar până când se va opri valul de persecuţie pornit împotriva lui de cei ce îi fuseseră multă vreme colaboratori.

Așa că Pavel va pleca la Tars, unde se pare că totul se va sfârși în același necunoscut. Totuși, în jurul anului 45, Barnaba, cel care îl prezentase cu ani în urmă apostolilor, merge la Tars și îl caută pentru a sluji în biserica din Antiohia. Aici aude din nou chemarea dumnezeiască, și Pavel pleacă împreună cu Barnaba și Marcu în ceea ce istoria creștinismului va numi „cea dintâi călătorie misionară.”

Drumul lui Pavel va trece de acum prin sinagogile din diaspora, prin Sinedriu, prin școlile ne-evreilor, prin Areopag, sau prin casele creștinilor, și se va încheia la Roma. După unii comentatori în anul 64, după alţii în anul 67, după ce va fi vizitat și Spania – un alt vis al „apostolului neamurilor.”

Privind viaţa lui, relatată fidel în Epistole sau în Faptele apostolilor, ne regăsim cu consecvenţă căutările, întoarcerile și tăcerile. Deși știm multe, ne dăm seama că știm atât de puţin despre acest apostol, o „stârpitură”, adică unul „născut înainte de vreme”, cum se denumește el însuși, „cel mic” după cum îi este numele, dar iubit și preţuit de Dumnezeu.

Experienţa convertirii sale se va repeta iar și iar în vieţile multora, tăcerile sale vor fi sorbite de pustiurile altora, iar drumurile deschise de el vor continua să fie bătătorite până astăzi cu același slogan „călcaţi pe urmele mele întrucât eu calc pe urmele lui Christos!”

Regăsirea

În anul 2007, o importantă editură de la noi a tradus în românește cartea lui Alain Decaux – Viaţa Sfântului Pavel – o lucrare despre care autorul mărturisise: „mă documentez asupra lui Pavel din Tars de patruzeci de ani” și „atât de redutabil mi se părea subiectul încât am ezitat douăzeci de ani să îi consacru o carte.” Decoux nu este un teolog și nici nu pretinde, este un jurnalist care încearcă să refacă o poveste de viaţă uimitoare. Cu o curiozitate copilărească vizitează locurile, analizează personajele, le observă mimica, gesturile, încercând să le surprindă gândurile și trăirile ascunse. Când o citești ai impresia unei întâlniri, cu cineva cunoscut, cu cineva care face parte din viaţa ta.

Fără publicitatea de pe holurile Universităţii, cartea este evident o regăsire a Apostolului, un drum necesar, și credem de neocolit pentru nimeni. Dincolo de ea, paginile Scripturii oferă suficient loc pentru oricine vrea să afle adevărul și să se găsesască.


1. John G. Gager în The Jewish Quarterley Review, New Seriers, vol. 79. No.2/3(oct. 1988 – ian. 1989), p. 250
2. Vezi și comentariul lui Robert M. Price, la Hyam Maccoby, „Jesus the Pharisee

Foto: Wikipedia