Francisc I și Bartolomeu I aranjează viitorul: 2025, întoarcere la Niceea

3283

Papa Francisc este un pionier printre papi, fără îndoială. Circulă cu o mașină obișnuită, face selfie-uri cu adolescenţi și nu își ascultă gărzile de corp. Nu pare să spună nimănui ce are de gând să facă. Cu el, surprizele se ţin lanţ. Una dintre ele este programată deja pentru anul 2025.

În 1964, papa Paul al VI-lea a efectuat o vizită istorică în Israel, unde s-a întâlnit pentru prima dată cu patriarhul ecumenic grec-ortodox Athenagoras și cu patriarhul grec-ortodox de Ierusalim, Benedictos, după câteva secole de separare între biserici. A fost o întâlnire care a transformat semnificativ relaţiile dintre Biserica Romano-Catolică și cea Ortodoxă. După 50 de ani, papa Francisc I a reeditat vizita lui Paul al VI-lea, întâlnindu-se în Ierusalim cu patriarhul ecumenic Bartolomeu I.

Întorcându-se de la această întrevedere, Bartolomeu I, primus inter pares din cadrul Bisericii Ortodoxe, le-a dezvăluit jurnaliștilor un secret: „Împreună cu Francisc I am hotărât să lăsăm moștenire o întâlnire la Niceea, în 2025, pentru a celebra împreună, după 17 secole, primul sinod cu adevărat ecumenic (…)”.

Care sunt implicaţiile unei asemenea întâlniri? Pentru a avea o idee, va trebui să înţelegem ce se întâmplă la un sinod ecumenic, și, mai ales, ce s-a întâmplat acum aproximativ 1.700 de ani.

Decriptarea sinodului ecumenic

Un conciliu (sinod) bisericesc este o adunare a tuturor acelor membri ai bisericii care sunt responsabili de păzirea credinţei apostolice. Conciliile sunt convocate pentru a clarifica disputele de interpretare, pentru a emite judecăţi de valoare cu privire la chestiunile care nu apar în Scriptură, iar deciziile sunt primite de biserică ca fiind în acord cu Scriptura și cu interpretarea tradiţională.

Hotărârile unui conciliu ecumenic se presupun a fi acceptate de întreaga biserică. Cu toate acestea, bisericile răsăritene (ortodoxe) le recunosc ca autoritate numai pe primele șapte, în timp ce catolicii recunosc douăzeci și unu. În rândul protestanţilor (în special luteranismul și anglicanismul) sunt acceptate învăţăturile primelor șapte concilii, dar acestora nu li se acordă aceeași autoritate.

Există deosebiri cu privire la cine are dreptul de a convoca un conciliu. În Biserica Romano-Catolică, dreptul îi aparţine papei. În alte biserici dreptul este conferit anumitor sinoade sau reprezentanţi aleși. Dreptul de a participa și a vota într-un conciliu este restricţionat doar la episcopi (în bisericile răsăritene), pe când Roma permite o mai largă participare, dar limitează dreptul de a vota doar la episcopi. Protestanţii, pe de altă parte, consideră că reprezentanţii întregii biserici ar trebui să ia parte și să voteze.

Autoritatea conciliilor este, de asemenea disputată. În Răsărit, conciliile sunt privite ca infailibile, deoarece sunt insuflate de Duhul Sfânt, care vorbește prin vocea unanimă a episcopilor. În istorie însă, unanimitatea a fost adesea obţinută prin excluderea episcopilor disidenţi, iar alteori deciziile au fost respinse mai târziu de către biserică. În Apus, papa este arbitrul ultim și executorul deciziilor conciliare, care devin valide doar dacă el își dă aprobarea, însă conciliile timpurii s-au desfășurat fără aprobarea Romei și, în multe cazuri, au fost acceptate drept autoritate.

Cum s-a ajuns la Niceea 325

Primul conciliu universal este considerat a fi cel descris în Biblie, în cartea Faptele apostolilor, capitolul 15. Acesta s-a desfășurat în jurul anului 49, d.Chr., legitimând misiunea apostolului Pavel pentru creștinii care nu erau evrei. Orice nonevreu putea deveni creștin, fără a adera la regulile ceremoniale mozaice (în special circumcizia).

Creștinismul s-a răspândit în aproape întreg Imperiul Roman, în ciuda faptului că timp de aproape 300 de ani creștinii au fost persecutaţi, încă din perioada apostolilor. În anul 313, împăraţii Constantin și Licinius au legalizat creștinismul prin Edictul de la Milano. Păgânismul însă era, de asemenea, legal și prezent în viaţa oamenilor. Spre exemplu, în 321, cu 4 ani înaintea Conciliului de la Niceea, împăratul Constantin a declarat ziua de duminică ca zi de odihnă, în onoarea soarelui.

În dorinţa de a păstra unitatea imperiului, Constantin a căutat să se folosească de religia creștină. A descoperit însă o dispută în sânul acesteia, care reprezenta o ameninţare mai mare decât orice altă ameninţare politică: controversa ariană. Arius (c. 256-336), un teolog din Alexandria (Egipt), credea că Iisus Hristos, deși deplin uman și cea mai onorată fiinţă creată, nu era deplin divină, deoarece nu împărtășea aceeași fiinţă (gr. homoiousios – „esenţă asemănătoare”) ca Dumnezeu. Mai erau și dispute privind calcularea datei Paștelui și alte chestiuni de organizare a bisericii și tratare a unor schisme.

Pentru clarificarea teologică, Constantin a convocat un conciliu la care a invitat reprezentanţii creștinismului din întregul imperiu, în număr de 1.800. Au răspuns invitaţiei 318 episcopi, fiecare însoţit de doi preoţi și trei diaconi. Majoritatea era constituită din episcopii răsăriteni. O absenţă notabilă a fost cea a episcopului de Roma, care a fost reprezentat de doi preoţi.

Ce s-a întâmplat la Niceea 325

Conciliul a început pe 20 mai și s-a încheiat pe 25 august 325. Crezul (sau simbolul) niceean, intenţionat a rezuma credinţa creștină, afirma despre Iisus Christos că este „de o fiinţă cu Tatăl” (gr. homoousios — „esenţă identică”). Alături de această expresie a fost adăugată o alta: „care din Tatăl S-a născut” / „născut nu făcut”.

Ideea nașterii ontologice din Tatăl reflectă mai ales preocuparea părinţilor bisericești de a se asigura că sunt în acord cu filosofia grecească, cel puţin în terminologia folosită. Drept rezultat, revelaţia Scripturii, care prezintă expresiile asociate lui Christos „întâi-născut” și „singurul născut” cu referire la supremaţie, nu naștere, a fost lăsată la o parte. Astfel, generarea veșnică a Fiului din Tatăl, o doctrină la fel de nebiblică ca și cea a lui Arius, a fost acceptată.

Alături de acest crez, au fost promulgate mai multe canoane, din care s-au păstrat doar douăzeci. Între acestea, unul acordă o autoritate deosebită patriarhilor (episcopilor) de Roma, Alexandria și Antiohia, iar un altul acordă o onoare deosebită episcopului de Ierusalim.

Ce presupune o întoarcere la Niceea?

Niceea anului 325 reprezintă prima întâlnire universală a reprezentanţilor creștini care au ajuns la un acord în privinţa afirmaţiilor doctrinare. Niceea anului 2025, prima întâlnire universală a reprezentanţilor catolici și ortodocși pentru a celebra împreună 1.700 de ani de la primul sinod, ar putea reprezenta un pas important pentru o potenţială comuniune deplină.

Ideea nu este nouă. Într-o declaraţie comună, din 28 octombrie 1967, papa și patriarhul au dorit să accentueze convingerea lor că „un element esenţial în restaurarea deplinei comuniuni între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă poate fi regăsit în cadrul reînviorării bisericii și creștinilor în acord cu tradiţia părinţilor bisericești și cu inspiraţia Duhului Sfânt care rămâne pururea cu biserica”.

Amintirea tradiţiei părinţilor bisericești este intenţionată nu doar ca interpretarea proprie fiecărei biserici, ci în acordul lor cu ocazia diverselor sinoade. Amintirea acestui acord într-un cadru de sărbătoare poate să apropie cele două biserici. Însă apropierea nu asigură și unitatea.

Între asemănări și deosebiri

Deosebirile, care sunt atât de natură teologică (problema filioque, imaculata concepţie, purgatoriul), cât și administrativă (primatul papal) încă ridică probleme majore. Dacă în privinţa teologiei, istoria arată că se poate ajunge la un consens, cel puţin la nivel declarativ, în privinţa primatului, lucrurile stau diferit.

Episcopul de Roma are autoritate absolută și infailibilă în Biserica Romano-Catolică. Primatul patriarhului de Constantinopol este unul de onoare, neavând o autoritate globală, ci doar o poziţie de influenţă mai amplă, ceea ce nu asigură o uniformitate de opinie. Recent, Patriarhia Rusă a respins, într-un mod vehement, primatul papal. Deși asta arată cel mai probabil nesiguranţa pierderii influenţei în cazul unei potenţiale uniri cu Roma, el indică și deosebirile din sânul ortodoxiei, ceea ce poate îngreuna procesul apropierii de catolicism.

Niceea 325 a indicat și că Scriptura a început să-și piardă influenţa în faţa diverselor interpretări patristice, adesea contradictorii. Dacă Niceea 2025 va depăși nivelul unei celebrări și se va concretiza într-un sinod autentic, cel mai probabil discuţiile teologice vor fi purtate în jurul unor practici fundamentate în primul rând pe scrierile patristice și mai puţin pe Scriptură, evitându-se cât mai mult chestiunile care ar putea provoca disensiuni.

De asemenea, Niceea 325 a reprezentat acceptarea arbitrajului civil în chestiunile religioase, în persoana împăratului Constantin. Cine va arbitra în 2025? Greu de spus. Scriptura afirmă că, în asemenea neînţelegeri, Duhul Sfânt ar trebui să „călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Biblia prezintă adevărul ca fiind nu o interpretare, ci o persoană: Iisus Christos. Relaţia cu El, confirmată prin ascultarea de cuvintele Sale (1 Ioan 1:5) este singura garanţie a unităţii.

În prezent, dialogul despre unitate este bazat doar la suprafaţă pe cuvintele lui Iisus Christos din Evanghelia după Ioan, capitolul 17, versetul 21: „Mă rog ca toţi să fie una.” Unitatea despre care vorbește Iisus este o unitate în adevăr, adică în Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 17). Unitatea nu este reprezentată de acordul în punctele comune. Acesta poate ignora sau chiar înlătura adevărul, de dragul unităţii. Dacă drumul spre unitate se parcurge cu preţul sacrificării adevărului biblic, rezultatul poate fi cel al unei majorităţi care-și va impune punctul de vedere cu ajutorul autorităţii civile.