Profeţii care cer un verdict

82

Profeţia, sau prezicerea, face parte din cotidian. În ciuda apelului la raţiune, milioane de oameni se lasă prinşi în goana după cunoaşterea viitorului. În timp ce unii îi iau în derâdere pe „profeţii" de toate soiurile, alţii îşi leagă viaţa şi speranţele de zodiace şi oracole.

Nesiguranţa cu privire la viitor este una dintre cauzele interesului major pentru preziceri. Înmulţirea cataclismelor naturale, crizele politice şi economice acute, conflictele militare, decadenţa şi grija pentru descendenţi măresc, de asemenea, interesul faţă de cunoaşterea viitorului. Fie că e vorba de profeţii din Biblie sau din alte surse, recente, orice profeţie reuşeşte să adune un public interesat.

Jurnalişti, politicieni, economişti şi oameni de ştiinţă elaborează hărţi ale viitorului, pe baza indicatorilor observaţi, înregistraţi şi măsuraţi. Aceste predicţii nu sunt însă profeţii, pentru că profeţia nu este o anticipare bazată pe inteligenţa umană, nici una izvorâtă din cunoaşterea trecutului, respectiv din înţelegerea faptului că istoria se repetă în spirală sau altfel. Profetul, antic sau contemporan, poate fi un individ oarecare, cu un IQ mai mare sau mai mic, acest fapt însă neavând prea mare importanţă în condiţiile în care el pare un simplu instrument în mâna divinităţilor locale, a altor entităţi supranaturale sau a lui Dumnezeu.

La nord şi la sud de Dunăre

Poporul român, cu apetit pentru misticism şi cunoaşterea realităţilor tainice, şi-a avut de-a lungul vremii profeţii săi mai mult sau mai puţini celebri. Rămâne de notorietate cazul ciobanului Petrache Lupu (1907-1994), numit şi „Sfântul de la Maglavit”, care a pretins că l-a văzut pe Dumnezeu. În jurul persoanei lui s-a conturat, după cum observa într-un articol Cătălin Manole, „unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulţimi de sute de mii de oameni, veniţi din toate judeţele ţării, deopotrivă intelectuali, preoţi, politicieni şi ţărani.” Chiar regele Carol al II-lea a trimis o limuzină care să îl aducă pe vizionar la Peleş, unde Petrache a zăbovit mai multe zile în preajma Majestăţii Sale. Se povesteşte despre minuni care s-au întâmplat la Maglavit şi despre oameni care au fost vindecaţi de boli. Petrache a fost un caz mediatizat în presa vremii. Unii îl adulau, în timp ce alţii se arătau sceptici. El povestea că Dumnezeu i-a poruncit să le propovăduiască oamenilor pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu. În caz contrar, dureri şi munci cumplite aveau să se abată asupra lor. Mesajul lui semăna prin formă şi conţinut cu acela al profeţilor biblici. Al Doilea Război Mondial şi grozăviile regimului comunist au putut fi interpretate, desigur, ca împliniri ale predicţiilor sale.

Poate şi mai celebră a fost Vanga Dimitrova (1911-1996), cunoscută ca „baba Vanga”, considerată o personalitate spirituală importantă în istoria vecinilor bulgari. Printre evenimentele profetizate de ea, apar ziua exactă a începerii celui de-al Doilea Război Mondial, dezastrul de la Cernobîl, destrămarea URSS-ului şi moartea echipajului submarinului Kursk. Clarvăzătoarea s-a referit în profeţiile ei şi la poporul român: „În bucuria acestei lumi, în România îşi va începe lucrarea cel promis. (…) Acest popor [român] va deveni prin îndreptarea sa o adevărată pildă vie pentru toate popoarele pământului.” Institutul Pedagogic din Sofia a înfiinţat încă din 1967 un laborator special, care a încercat să descifreze prezicerile sale. Oamenii de ştiinţă bulgari susţin că acestea s-au împlinit în proporţie de 70-80%.[1] Cert este că românii nu sunt încă o pildă vie pentru naţiuni.

„Teamă, teamă! Fraţii americani cad de la înălţime, ciupiţi de moarte, cu ciocul, de păsări de oţel”, spunea Baba Vanga, în 1989. Unii au spus că profeţia s-a împlinit la WTC, în 11 septembrie 2001.

Profeţie în metru antic

Rolul profeţilor a depăşit graniţele religiilor iudaică, creştină şi islamică. După cum scria Martti Nissinen, „ca fenomen, profeţia este interculturală, putând fi întâlnită în diferite contexte culturale de-a lungul istoriei omenirii.”[2] Chiar Biblia, care îi menţionează pe vechii profeţi ai evreilor, vorbeşte şi despre profeţi păgâni, care se închinau zeităţilor Orientului Apropiat. Profesorul Nissinen observa că rolul profetului antic trebuie înţeles în contextul aşezărilor urbane ale vremii. Oraşele sau cetăţile antice erau aşezate sub protecţia unor divinităţi, iar profetul se distingea în acest peisaj ca voce umană a puterilor transcendente.

Iniţial, profeţia a fost un fenomen oral, cei care îşi asumau rolul de profeţi prezentându-şi mesajele în locuri publice – pe străzi sau în pieţele cetăţilor. Comunicările profetice erau scrise mai rar, dovadă fiind numărul redus al textelor profetice scrise care s-au păstrat. Totuşi, din diferite colţuri ale Semilunii Fertile, au fost colectate informaţii despre profeţia antică, întrucât fenomenul nu a fost unul local, ci a existat o practică larg răspândită. În secolul al XVIII-lea, odată cu descoperirea vestigiilor arheologice ale cetăţii Mari (în zona Eufratului), au ieşit la lumină documente antice care conţineau astfel de texte. Pe baza scrisorilor de la Mari, s-a ajuns la concluzia că profeţii jucau un rol semnificativ la curtea regală. „Ca portavoci ale zeilor, profeţii erau în primul rând slujitorii zeilor ale căror cuvinte le proclamau.”[3]

În cele mai multe cazuri, mesajele aveau legătură cu regele şi bunăstarea lui, cu războaiele pe care acesta le purta cu alţi monarhi şi cu viitorul cetăţii. Profeţii îl asigurau pe rege că zeii sunt de partea lui şi că va obţine victoria împotriva duşmanilor. Pe lângă profeţiile despre viaţa politică şi despre activitatea militară, erau şi profeţii cu privire la viaţa cultică a templelor sau, mai rar, profeţii despre diverse proiecte (de exemplu, construirea unei noi porţi a cetăţii sau găsirea unui nume pentru un copil din familia regală).
Renumit în Grecia antică a fost oracolul din Delfi. Dacă la început oracolul putea fi consultat într-o singură zi a anului, respectiv ziua naşterii lui Apollo, ulterior consultările au devenit mai frecvente. Evident, cei care îi puneau întrebări oracolului plăteau taxe substanţiale. Preoteasa Pythia asculta întrebarea şi oferea un răspuns neinteligibil, ale cărui semnificaţii erau traduse de preoţii oracolului. Răspunsurile oferite de preoţi erau suficient de evazive încât să poată fi interpretate astfel încât profeţiile să pară reale.

Evul predicţiilor

În sânul creştinismului, profeţiile nu au dispărut după perioada Noului Testament sau a Bisericii primare. În perioada medievală, s-a profetizat venirea unui papă care va reforma Biserica, alungându-i pe clericii corupţi şi cucerind întreaga lume prin bunătate şi un caracter drept. În 1294, când Pietro di Morrone devenea, prin alegere, Papa Celestin al V-lea, mulţimile l-au întâmpinat cu entuziasm, crezând că el este salvatorul care trebuia să vină. Incapabil să împlinească rolul destinat lui prin profeţie, Celestin avea să „demisioneze” destul de repede. Un oarecare Fra Bonaventura avea să pretindă mai târziu, în 1516, că el este acel papă din profeţie şi nu a fost singurul aspirant la acest rol. În fapt, profeţia pare să fi fost mai degrabă o reflexie a dorinţei maselor după o Biserică mai bună, slujită de oameni cu înaltă ţinută morală.

Evul Mediu nu a dus lipsă de voci care să proclame, în numele Cerului, mesaje dintre cele mai diverse. Cronicile au reţinut numele lui Elizabeth Barton (1506-1534), călugăriţă din Anglia lui Henric al VIII-lea. În contextul conflictului dintre rege şi Biserica Romei, Anglia a cunoscut o escaladare a fenomenului profetic. Prezicători obscuri şi profetese răsărite de niciunde anunţau prăbuşirea regelui Henric, dar şi războaie sau boli care aveau să lovească ţara. O tânără servitoare din Kent, Elizabeth Barton, a stârnit vâlvă la data aceea, fiind mulţi cei convinşi că fata primeşte mesaje din partea Fecioarei Maria. Uneori intra în transă. Alteori rostea cuvinte neinteligibile. Unele dintre aceste mesaje erau notate de martori. Cert este că mesajele erau îndreptate împotriva regelui anticatolic. Elizabeth a fost spânzurată pentru că i-a scris papei o epistolă profetică în care anunţa finalul domniei lui Henric al VIII-lea.

Un caz aparte este cel al lui Nostradamus, ale cărui profeţii au stârnit nu doar interesul contemporanilor săi, ci şi pe cel al interesaţilor de acest gen de scrieri, din secolele următoare. Născut într-o familie de evrei convertiţi la catolicism, Nostradamus a avut contact cu astrologi şi alchimişti din Franţa şi Italia, devenind renumit prin catrenele pe care le-a compus şi prin care, într-un limbaj codat, a lansat o serie de presupuse profeţii. Cele 942 de catrene, publicate sub titlul Centurii (1555), i-au atras renumele de profet, din partea poetului Ronsard, însăşi Caterina de Medici fiind interesată de acestea. Cum moartea regelui Henric al II-lea a părut că se regăseşte în câteva dintre versurile lui Nostradamus, curând alţi regi, prinţi, contese, generali şi prelaţi şi-au regăsit viaţa în predicţiile sale. Nostradamus a susţinut originea divină a acestor profeţii. Una dintre posibilităţile enunţate de autorul Edgar Leoni[4] este aceea că Nostradamus, un om educat, a scris un fel de satire la adresa lumii ignorante în care trăia, profitând de naivitate pentru a obţine faimă şi bani. Interpretările forţate şi numeroasele detalii care nu şi-au găsit împlinirea ridică semne de întrebare asupra originii „divine” şi a veridicităţii profeţiilor lui Nostradamus.

Chiar şi pe vremea lui Nostradamus a existat, însă, scepticism faţă de profeţii. Omul de stat şi eseistul Francis Bacon (1561-1626) a analizat problema profeţiilor. Într-unul dintre eseurile sale, Bacon se referă la o pretinsă profeţie a lui Seneca, potrivit căreia aveau să fie rupte lanţurile oceanului şi urmau să fie descoperite lumi noi. Evident, pentru contemporanii lui Bacon, anul 1492 marcase împlinirea acestei profeţii. Eseistul i-a considerat însă creduli. Profeţiile, în opinia sa, trebuiau dispreţuite, dar nu ignorate, pentru că impactul asupra maselor era major. El a sugerat chiar nevoia unei cenzuri din partea autorităţilor asupra unor astfel de predicţii.

„Va fi aşa, va fi altfel,
Tot turuie mereu, profeţii.
Şi ei sunt robii gurii, bieţii!
Eu stau în rând cu nătăfleţii,
Nu mă mai satur să mă-nşel.”

Marin Sorescu, Profeţii mincinoşi

Chiar din paginile Vechiului Testament reiese că profeţia nu a fost limită la aria geografică a Israelului, fapt ce ar putea să provoace întrebarea: Este posibil ca profeţia israelită să fie doar un segment dintr-un fenomen mai larg? Multe dintre textele profetice ale popoarelor şi triburilor păgâne sunt similare în formă şi conţinut cu profeţiile biblice. Profeţii idolatri, asemenea celor evrei, invocau o divinitate ca sursă a mesajului lor, atenţionau mulţimile cu privire la probleme şi realităţi contemporane, prevesteau evenimente viitoare sau dădeau indicaţii despre ce ar trebui făcut în anumite situaţii. Prin urmare, există vreun ascendent al profeţiei biblice în faţa altor profeţii?

O importantă notă distinctă apare pe paginile Bibliei. Profetul lui Dumnezeu nu era în primul rând un prezicător al evenimentelor viitoare. Deşi vestea uneori şi ceea ce urma să se întâmple, aceasta era doar o parte din activitatea lui. Profetul ştia viitorul doar când şi dacă Dumnezeu i-l descoperea. Profetul evreu Daniel, care i-a spus împăratului Nabucodonosor al II-lea semnificaţia visului său, a indicat foarte clar că sursa cunoaşterii lui este Dumnezeu: „Este un Dumnezeu în ceruri Care dezvăluie misterele şi El i-a făcut cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în zilele de apoi” (Daniel 2:28). „Profeţia creştină are puţin de-a face cu simpla prezicere a evenimentelor viitoare, iar puterea sa nu este niciodată fixată spre viitor. Ea ţinteşte întotdeauna prezentul.”[5] Profeţii trimişi de Dumnezeu erau preocupaţi de cele mai multe ori de realităţile contemporane lor. Denunţau păcatele şi metehnele societăţii, îndemnându-i pe oameni să redescopere principiile morale.

Evaluarea calităţii de profet, în condiţiile în care toţi profeţii pretind că spun adevărul, implică, într-un anumit sens, împlinirea predicţiilor. Ieremia spunea că „profetul care profeţeşte pacea va fi recunoscut ca fiind trimis de Domnul doar dacă se vor împlini cuvintele profeţiei lui” (Ieremia 28:9). În acelaşi registru se înscrie afirmaţia din Deuteronomul 18:22 – „Dacă cuvântul pe care-l va rosti profetul în Numele Domnului nu se va adeveri sau nu se va împlini, acel cuvânt nu a fost rostit de Domnul. Profetul a vorbit din îngâmfare; să nu vă fie teamă de el.”

Pe patul lui Procust

Niels Christian Hvdit observa corect că „profeţia nu a murit niciodată, ci mai degrabă şi-a dovedit dinamismul prin schimbările sale în armonie cu noile condiţii ale dezvoltării istorice.”[6] Evident, în foarte multe cazuri a fost vorba de simple înşelătorii, unii „profeţi” profitând de naivitatea oamenilor pentru a-şi umple buzunarele sau pentru a dobândi faimă. Alţii au fost animaţi de fervoare religioasă. Nu s-ar putea spune că în toate cazurile a fost rea voinţă.

Stabilirea unui verdict rămâne o problemă dificilă. Istoria omenirii a fost şi o istorie a profeţiilor, iar veridicitatea acestora nu poate fi evaluată în funcţie de impactul pe care l-au avut şi nici după detaliile care s-au împlinit parţial. Din perspectiva credinţei creştine, profetul trebuie aşezat pe patul lui Procust – adică Biblia – şi testat. Ca sursă a profeţiilor, Dumnezeul omniscient şi omnipotent nu poate greşi. Mesajele comunicate de El, prin profeţi, nu se pot împlini parţial, doar în proporţie de 70-80%. Pot exista oameni trimişi de Dumnezeu să vorbească lumii. Însă niciuna dintre noile profeţii nu pot fi antagonice cu mesajele anterioare ale Divinităţii.

Sunt două situaţii extreme care trebuie şi pot fi evitate. Mai întâi, respingerea oricărei profeţii, pe motiv că nu se poate şti care este adevărată şi care nu, înseamnă riscul ignorării mesajului lui Dumnezeu. Iar a doua situaţie de preîntâmpinat este aceea în care orice mesaj „de dincolo” este îmbrăţişat ca veridic. Profetul trebuie să treacă testul Bibliei, iar omul de rând are nevoie să înţeleagă că mai importantă decât cunoaşterea viitorului este pregătirea prezentă pentru acest viitor, fără a uita avertizarea lui Christos, potrivit căreia „se vor ridica mulţi profeţi falşi şi-i vor înşela pe mulţi” (Matei 24:11).


[1] „Urmaşa lui Nostradamus", www.monitorulexpres.ro, 9 septembrie 2006
[2] Martti Nissinen, Prophets and Prophecy in the Ancient Near East, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2003,
[3] Martti Nissinen, Op. cit., p. 16
[4] Edgar Leoni, Nostradamus and His Prophecies, Dover Publications, 2000[5] Niels Christian Hvidt, Christian Prophecy. The Post-Biblical Tradition, Oxford University Press, 2007, p. 308, 309
[6] Niels Christian Hvidt, Op. cit., p. 303