Cine ne fură dificultăţile dezirabile?

La începutul anilor ’90, psihologul Robert Bjork introducea conceptul de „dificultăţi dezirabile” pentru a descrie acele condiţii de studiu care, prin faptul că încetinesc procesul și îl fac să pară mai anevoios, reușesc să producă o cunoaștere mai durabilă. Efortul de a-ţi aminti ceva, alternarea mai multor tipuri de exerciţii, revenirea asupra materialului după un timp, familiarul obositor al repetării, toate par piedici în calea învăţării, deși sunt adesea chiar mecanismele prin care învăţarea se fixează.

În aceeași familie de fenomene se află și ceea ce psihologia învăţării numește „iluzia fluenţei”: senzaţia că stăpânim un material fiindcă îl parcurgem ușor. Un text care curge sau o demonstraţie care pare evidentă ne poate da impresia că am înţeles mai mult decât am învăţat de fapt. Însă tocmai când avem impresia că am prins din zbor informaţia, suntem pasibili să o pierdem repede, fiindcă mintea a fost prea puţin solicitată să o recupereze, să o lege, să o facă a ei. Mesajul lui Bjork era că, uneori, ceea ce simţim drept obstacol este, în realitate, aliatul învăţării.

Spaţiul de învăţare

La peste 30 de ani distanţă de Bjork, psihologul clinician Rebecca Kennedy readucea în atenţie, într-un limbaj mai apropiat de experienţa părinţilor decât de laborator, ideea că devenirea noastră ca oameni este strâns legată de dificultăţile pe care învăţăm să le tolerăm. Kennedy vorbește despre frustrarea copiilor aflaţi în ceea ce numește „spaţiul de învăţare”, adică distanţa dintre a nu ști și a ști, acel interval incomod, plin de încercări, de greșeli și de reluări, în care are loc, de fapt, creșterea.

În general, copiii se așteaptă ca distanţa dintre neștiinţă și competenţă să fie scurtă. De aceea orice dificultate poate părea o dovadă că nu sunt buni la acel lucru și că nu vor reuși niciodată. Adultul simte disconfortul copilului și se grăbește să-l rezolve, aducându-l cât mai repede de la „nu știu” la „știu”. Doar că, uneori, această grabă micșorează exact acel spaţiu în care copilul ar fi putut învăţa. Rolul adultului, în acest context, este să-l ajute cu blândeţe să rămână suficient de mult în frustrarea procesului, fără să o confunde cu eșecul.

Borna frustrării

E intuitiv că ideea se aplică și adulţilor nevoiţi să se confrunte cu propriile neajunsuri în formare. Deși suntem tentaţi să vedem frustrarea ca pe o dovadă că am eșuat, ea poate fi uneori semnul că ne aflăm chiar în mijlocul procesului de învăţare. Mai mult, succesul nostru depinde adesea de cât de mult timp putem tolera să rămânem în acest spaţiu al învăţării.

E drept însă că nu orice dificultate formează. Există și greutăţi sterile și suferinţe care doar ne zdrobesc, dovedind astfel că proverbialul „ce nu te omoară te face mai puternic” este o consolare lipsită de consistenţă. Dificultatea în sine nu este ceva dezirabil. Dificultatea care te obligă să îţi asumi, să cauţi, să conectezi, să te raportezi mai cinstit la realitate este însă o povară care ne poate înnobila dacă acceptăm să o purtăm.

Promisiunea confortului

O mare parte a modernităţii a mers însă în direcţia opusă acestui tip de dificultate. Cu fiecare tehnologie nouă, am primit promisiunea unui viitor tot mai confortabil. Și, câteodată, această promisiune a fost o binecuvântare. Medicamentele mai eficiente, protezele mai performante, softurile specializate, apelurile video, toate aceste inovaţii tehnologice diverse intră sub aceeași umbrelă a eficientizării pe care a produs-o tehnologia. Prin urmare, nu putem spune că orice reducere a efortului dezumanizează. Dimpotrivă. Eliminarea poverilor inutile ne poate reda demnitatea pe care o pierdem în mii de forme. Problemele apar abia atunci când poverile ridicate nu sunt cele inutile.

Un studiu, publicat în 2025 de cercetători de la MIT Media Lab, a încercat să măsoare o parte din acest schimb. Participanţii au fost împărţiţi în trei grupuri: unii au scris eseuri cu ajutorul unui model de limbaj, alţii ajutându-se doar de un motor de căutare, iar alţii fără instrumente digitale. Cercetătorii le-au urmărit activitatea cerebrală prin EEG și au analizat textele rezultate de-a lungul mai multor sesiuni. Autorii raportează că grupul asistat de inteligenţa artificială a avut cea mai slabă conectivitate cerebrală, cel mai scăzut sentiment de proprietate asupra textului și dificultăţi de a cita corect din propriile eseuri.

Trebuie menţionat că cercetarea este preliminară, cu un eșantion limitat, observat pe o sarcină foarte specifică. Comentariile metodologice ulterioare au cerut ca rezultatele să fie interpretate mai prudent, invocând inclusiv dimensiunea eșantionului, reproductibilitatea analizelor, unele probleme legate de EEG și transparenţa raportării.

Tocmai ușurinţa cu care acest studiu poate fi transformat în armă retorică arată cât de sensibilă a devenit tema. Dincolo de limitele lui metodologice, el pune un nume experimental unei neliniști mai vechi: putem obţine produsul unei munci fără ca munca aceea să ne fi format.

Schela sau comoditatea

Despre descărcarea poverii cognitive s-a studiat și în alte contexte. Oamenii folosesc de mult mediul și instrumentele externe pentru a reduce solicitarea cognitivă. A scrie, a nota, a calcula cu un instrument, a reţine o informaţie în afara propriei memorii, toate acestea pot fi forme legitime de inteligenţă extinsă. De aceea, diferenţa dintre eficientizarea reală și una iluzorie ţine de obiectivul final: externalizăm povara cognitivă pentru a ridica o schelă care să ne ajute să construim ceva mai înalt? Sau delegăm dintr-o comoditate care, în timp, ne face mai puţin capabili?

În plan cognitiv, întrebarea este ce fel de efort ne formează. În plan spiritual, întrebarea devine ce fel de efort ne vindecă și ce fel de efort transformă propria devenire într-un plan de salvare.

O inginerie morală a anxietăţii

În domeniul spiritual, suferinţa a fost deseori văzută ca o formă prin care cel care o îndură se mântuie pe sine. Ca și cum frustrarea, disciplina, renunţarea și ascultarea ar fi monede pe care le așezăm, una câte una, pe tejgheaua lui Dumnezeu, sperând că la capătul unei vieţi suficient de trudite vom putea cumpăra, în sfârșit, dreptul de a fi primiţi.

Când este redusă la autoîndreptăţire, religia devine o inginerie morală a anxietăţii. Și tot ceea ce încercăm să optimizăm, de la motivaţie la comportamentul vizibil, ajunge să fie o încercare de a compensa vinovăţia. Unii numesc aceste eforturi „sfinţenie”. Tradiţia creștină are un nume mai sever pentru această formă de sfinţenie anxioasă: robie.

Omul care încearcă să se repare pe sine pentru a deveni, la capătul procesului, demn de iubire intră într-o cursă care pare nobilă, dar doar din afară. Pe dinăuntru, fiecare eșec începe să-i ameninţe identitatea. Se simte încă prea departe, purtând încă vina propriei insuficienţe. Efortul de schimbare poate lua sufletul ca ostatic atunci când orice demers spre bine este motivat de frică. Și astfel, dorinţa bună de a deveni un om mai bun poate sfârși prin a micșora sufletul care o poartă.

Iubirea vine înaintea reușitei

Creștinismul propune aici o inversare care pare că lucrează contra instinctului nostru moral. În locul omului care se ridică suficient de sus pentru a fi primit de Dumnezeu, creștinismul arată un Dumnezeu care îl primește pe om înainte ca acesta să poată prezenta o versiune acceptabilă a propriei vieţi.

Acceptarea nu scade dificultatea vieţii spirituale. Nu îl protejează pe credincios de durere, iar creșterea lui poate rămâne în continuare un proces lent, frustrant, plin de recăderi. Însă revenirea după o cădere, pentru creștinul care se știe primit de Dumnezeu, nu mai este încercarea disperată de a căpăta îndurare. Devine anevoiosul proces prin care libertatea lui capătă o formă vie. Aceasta este imaginea „jugului ușor” despre care vorbea Hristos.

Iubirea care vine înaintea reușitei este singura care poate produce o creștere lipsită de panică. Doar în prezenţa ei omul poate privi adevărul despre sine fără ca fiecare eșec să capete greutatea unui verdict. Când iubirea devine premiul schimbării, disciplina și progresul se transformă în moneda cu care omul încearcă să-și cumpere liniștea.

Povara care (de)formează

Dacă poverile formatoare cer efort, răbdare, atenţie și asumare, poverile care deformează cer ca omul să-și dovedească însuși dreptul de a exista și de a fi iubit. Așa că, da, tehnologia poate ridica multe poveri inutile ale vieţii cotidiene, dar credinţa creștină spune că harul ridică o povară mai adâncă: nevoia de a ne întemeia valoarea pe reușita propriei transformări.

Efortul își recapătă sănătatea atunci când omul reușește să lucreze la propria persoană fără să confunde disciplina cu meritul, ajungând să poată suporta frustrarea creșterii, fiindcă aceasta nu mai decide dacă este vrednic de iubire sau nu. Atunci și creșterea își pierde rolul de supravieţuire morală, devenind de fapt răspunsul liber al omului care știe că a fost primit înainte să fi reușit.