Antonio are 69 de ani. Este bunic. Timp de 40 de ani a lucrat ca medic internist. În urmă cu doar câteva zile, planurile sale pentru o bătrâneţe liniștită s-au schimbat brusc. Din proprie iniţiativă, Antonio a decis să-și reia activitatea de medic, pentru ajutorarea pacienţilor cu COVID-19.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Am încetat să o fac pe bunicul, pentru a putea fi de ajutor în acest moment critic pentru Italia! După 40 de ani de activitate, am certitudinea că această meserie este cea mai frumoasă din lume și sunt recunoscător cerului pentru marele privilegiu pe care îl am să-mi pot ajuta semenii!” mărturisește Antonio.

Povestea Sarei și felul în care a reacţionat în vreme de criză m-au impresionat până la lacrimi. Sara este proaspătă absolventă de medicină. În condiţii total neobișnuite, a avut ceremonia de absolvire în a zecea zi de carantină din Italia, printr-o conferinţă video pe Skype. S-a bucurat de această reușită departe de casă, de părinţi, de prieteni și de rude, fără daruri, fără flori sau bomboane.

Vreau să vă spun o poveste”, începe Sara. „Locuiesc în acest apartament de trei ani, cu aceiași vecini, în același bloc. În această carantină mi-am cunoscut vecinii pe balcon. În fiecare dimineaţă bem ceaiul împreună, povestim și ne bucurăm de faptul că putem empatiza unii cu alţii. Sunt singurele persoane pe care le-am văzut fără filtrul unui ecran. În această după-amiază, cu ajutorul unei cozi de mătură mi-au dat un cadou. În interiorul pachetului frumos sigilat era toca de absolvire, creată de mâinile lor pentru mine. Nu am crezut că voi avea toca mea. Gestul lor a marcat această zi ca fiind una dintre cele mai importante și frumoase momente din viaţa mea. Știu că această perioadă va trece, dar ceea ce îmi doresc cel mai mult este ca această adiere dulce a empatiei între oameni într-o etapă atât de sensibilă pentru umanitate să nu treacă, ci să rămână în fiecare dintre noi.

Citind scurta mărturisire a Sarei, m-am gândit la toate momentele frumoase trăite în Italia, alături de acești oameni minunaţi, care astăzi sunt printre cei mai afectaţi de COVID-19. Datorită celor 18 ani petrecuţi în Italia, conexiunea pe care o am cu poporul italian este foarte puternică. După primele cazuri de COVID-19 pe teritoriu italian am început să îmi contactez colegii, profesorii, cunoștinţele, oamenii care mi-au influenţat în diverse feluri viaţa. Sper că discuţiile noastre le hrănesc și lor sufletul așa cum mi-l hrănesc mie.

În toate timpurile, criza i-a unit pe oameni, iar gesturile pe care le consideram banale au devenit din nou importante. Acum, mai mult ca oricând, este momentul să le oferim dragoste și încurajare celor vulnerabili.

O vorbă spusă la momentul potrivit poate, într-un timp ca acesta, să însemne salvarea unei vieţi.

Să le arătăm celor din jur disponibilitatea de a-i ajuta. Și să le oferim suficiente motive pentru a crede că Dumnezeu este activ în vieţile noastre, ale tuturor.

În fond, creștinismul înseamnă să-L iubim pe Dumnezeu în timp ce îi iubim pe semenii noștri.

E un moment bun să îi oferim iertare celui care ne-a greșit și să îi întindem mâna celui în nevoie.

Cred cu fermitate, de asemenea, că acum, când totul s-a oprit în jurul nostru, e cea mai bună ocazie să privim în sufletul nostru și să ne iertăm pe noi înșine și să nu ne mai reproșăm lucruri din trecut.

Mai cred că fiecăruia dintre noi îi place să privească în urmă și să spună că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca lumea să fie un loc mai bun pentru ceilalţi. Dacă până acum am simţit adesea că n-am reușit să fim decât simpli spectatori, acum avem fiecare ocazia să fim actori. Să nu irosim această șansă!

Și, în final, îmi doresc să fim printre acei oameni care reușesc să fie recunoscători și în vreme de criză, acei oameni care nu doar că văd partea plină a paharului, ci reușesc să vadă și să fie mulţumitori chiar și pentru că au un pahar din care pot să bea apă. Cred că recunoștinţa este una dintre cele mai puternice forţe pe care Creatorul le-a sădit în noi. Este forţa care ne ajută să avem un psihic bun și liniște sufletească.

În urmă cu aproape 80 de ani, o fetiţă a fost nevoită să stea ascunsă în casă 2 ani și jumătate, împreună cu familia ei. Nu au ieșit nici măcar o singură dată. Anotimpurile treceau peste ei fără să le vadă. Singura portiţă către lume era o mică fereastră din pod, pe unde fetiţa admira cerul și își imagina că așa vor supravieţui flagelului. Fetiţa era Anne Frank. Iar epidemia era nazismul. Mi-am amintit de ea astăzi când, uitându-mă pe geam, mi-am dorit să pot ieși.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Bianca Ionescu este studentă la jurnalism.