Acum, când România a intrat în carantină totală, i-am căutat mai ales pe românii aflaţi în epicentrul pandemiei sau, dimpotrivă, la periferia ei, pentru a vedea cum trăiesc această experienţă, după ce statele pe teritoriul cărora se află au instituit starea de urgenţă. Ascultându-i, am simţit, cu o excepţie, că glisez rapid între viitor și trecut pe axa unei istorii tulburătoare pe care o trăim, se pare, pe rând.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema COVID-19

Sâmbătă seara, Ministerul de Interne a anunţat noile măsuri în lupta contra noului coronavirus, stabilite prin ordonanţă militară. Noile reglementări au polarizat opinia publică – în timp ce unii consideră restricţiile salutare, dar în același timp tardive, alţii cred că numărul cazurilor de COVID-19 nu justifică instituirea stării de urgenţă, cu restricţiile aferente.

Deja zeci de milioane de europeni sunt supuși restricţiilor impuse de starea de urgenţă. Pentru mulţi, aceasta este prima ocazie în care și-au văzut dispărând sau îngustându-se, în numai câteva zile, drepturi și libertăţi pe care le considerau de la sine înţelese.

Faptul că lumea se poate schimba de pe o zi pe alta atât de dramatic a venit ca o surpriză de proporţii pentru mulţi, iar zilele acestea sunt trăite într-o stare de încordare fără termen de comparaţie – aceasta a fost concluzia desprinsă din istorisirile românilor aflaţi departe de ţară, dar prinși în același năvod al preocupărilor iscate de criza noului coronavirus.

Primăvara spaniolă, ambalată în tăcere

„Exact acum o săptămână am ieșit ultima dată din casă (…) și asta m-a afectat foarte mult”, povestește Mirela, mama unei fetiţe de 7 ani și a unui băieţel de numai 5 luni. Mirela locuiește în Madrid de 16 ani. Deși la început n-a luat lucrurile în serios, asemenea majorităţii populaţiei, trăiește acum într-un scenariu mai sumbru decât și-ar fi imaginat vreodată. Soţul ei, Joaquin, lucrează de acasă și n-a mai ieșit de 11 zile din casă, pentru că doar o singură persoană din familie are voie să părăsească locuinţa și doar pentru motive bine întemeiate, precum cumpărăturile de strictă necesitate sau mersul la serviciu. Și nu poate fi vorba de a te plimba după o pâine sau un kilogram de mere, îmi explică Mirela, ci de aprovizionarea care se face o dată pe săptămână – regulile sunt stricte, iar amenzile, pe măsură.

Între zidurile casei, timpul și-a modificat cadenţa, iar viaţa are alt relief. Unul care respiră incertitudine și în care micile bucurii zilnice au devenit, dintr-odată, un lux. Sofiei i-ar prinde bine niște creioane colorate, iar mama ei ar avea nevoie de o pereche de căști noi, pentru minutele în care casa se cufundă în liniște, iar bebelușul e adormit. E imposibil să procuri astfel de articole acum altfel decât prin comenzi online, dar sunt sfătuiţi insistent să nu comande nimic din ce nu este strict necesar, pentru că și livrarea coletelor acasă prespune un risc.

Părinţii vorbesc cât mai puţin despre criză în prezenţa Sofiei, fiica lor cea mare, conștienţi de presiunea pe care o așază oricum asupra copiilor această situaţie de lungă durată, după cum apreciază ei.

„Mici și vulnerabili”, așa se simt acum locuitorii Spaniei, pe care pandemia i-a schimbat peste noapte.

Una dintre prietenele Mirelei lucrează la un azil de bătrâni de lângă Madrid. Nu au măști și mănuși suficiente, așa că le refolosesc, iar dintre toate cele 5 asistente medicale care lucrează acolo, 3 deja s-au infectat cu noul coronavirus. Zilnic moare un bătrân, iar moralul tuturor e foarte scăzut. De altfel, bătrânii din azile sunt foarte vulnerabili în faţa noului coronavirus: în azilul „Monte Hermoso”, din vestul Madridului, cel puţin 19 persoane au murit din cauza focarului de COVID-19, îmi povestește Mirela.

Mama unui coleg de-al Sofiei a fost testată pozitiv cu coronavirus. De la spital au trimis-o acasă, pentru că se gestionează deja cu dificultate fluxul mare de pacienţi, iar acum e izolată la domiciliu. Un fel de a spune, pentru că, deși are camera ei, respectă regulile de igienă și nu-și îmbrăţișează copiii, se ocupă încă de treburile casei și gătește pentru toată familia.

Statul are grijă de vârstnici, acestora li se livrează articolele necesare acasă, transportul fiind gratuit. Categoriile vulnerabile economic sunt ajutate cu alimente gratuite; mai multe restaurante și pizzerii livrează mâncare celor care nu și-ar permite s-o cumpere. Cei care vor intra în șomaj tehnic vor primi 75% din câștigul salarial pe o perioadă de 3 luni, dar toată lumea se teme că în urma epidemiei va rămâne o criză economică de proporţii.

„Mici și vulnerabili”, așa se simt acum locuitorii Spaniei, pe care pandemia i-a schimbat peste noapte. Nu mai sunt oamenii prietenoși și plini de vervă, care căutau orice pretext pentru a lega o conversaţie, în parcuri, restaurante sau în autobuze. Acum, tensiunea plutește în aer; oamenii evită să se salute și chiar să-și zâmbească. E ca în vreme de război, spune Mirela, numai că aici soldaţii poartă halat alb și luptă cu un dușman perfid, despre care nu știu încă mare lucru. Și este, în același timp, ca la un examen riguros, la care nu poţi reproduce ceea ce n-ai învăţat dinainte și pe care nu-l poţi trece decât cu „austeritate, umilinţă și generozitate”.

La ora publicării acestui material, Spania avea 42.058 de cazuri de infectare și 2.991 de morţi. Dar nu vă bazaţi pe aceste cifre. Ele cel mai probabil s-au schimbat dramatic până când aţi ajuns să citiţi articolul.

Îngerii fără aripi din spitalele Italiei

„Ne-am trezit dintr-odată într-o lume a groazei”, povestește C., o asistentă medicală de 41 de ani care lucrează într-un spital din Bologna, transformat în doar 3-4 zile într-unul de boli infecţioase. C. lucra în blocul operator, dar a fost trimisă peste noapte la secţia de terapie intensivă, unde are grijă de cei 10 bolnavi de COVID-19 în stare gravă.

În spitalul unde lucrează, majoritatea bolnavilor din secţiile de boli infecţioase au între 55 și 75 de ani. Recent, una dintre prietenele ei apropiate a fost diagnosticată cu COVID-19 și internată chiar în spitalul unde lucrează C., dar este unul dintre pacienţii a căror stare evoluează pozitiv. De fapt, în toată această negură de incertitudine și de teamă, cazurile de vindecare aduc o geană de speranţă. Au fost externate deja două persoane vindecate, în cele nici două săptămâni în care spitalul a fost transformat într-o uriașă secţie de boli infecţioase.

C. îmi spune că personalul medical luptă și el, chiar dacă în tăcere, cu vacarmul fricii de infectare. Toţi au copii sau părinţi vârstnici și ar putea duce acasă virusul, chiar dacă sunt asimptomatici. La rândul ei, C. are o fetiţă pentru care își face griji și mărturisește că se simte ușurată că nu locuiește cu părinţii ei, aflaţi la vârsta la care noul coronavirus îi poate ucide.

Zilele trecute, un pacient a cerut hârtie și a scris un mesaj care i-a emoţionat pe oamenii care sunt în prima linie în acest război straniu: „Sunteţi cu toţii niște îngeri.”

Numai cei care văd ce se întâmplă în spitale înţeleg cu adevărat ce înseamnă noul coronavirus, îmi spune C., explicându-mi de ce o prietenă al cărei soţ avea simptome violente a fost, pentru o fracţiune de secundă, reticentă să apeleze numărul de urgenţă. Sunt prea mulţi cei pe care îi preia ambulanţa și pe care familiile lor nu-i mai văd niciodată, pentru că, odată ce decesul este confirmat, morţii sunt transportaţi în regim de urgenţă la crematoriu. Raţiunea i-a spus însă că e cel mai bun lucru să sune.

Situaţia nu este încă foarte rea în Bologna, cel puţin până ce va veni un nou val din acest „tsunami”, îmi povestește C. În Milano, de exemplu, colegii ei se confruntă cu situaţii și alegeri foarte dificile. Aici, în Bologna, pacienţii vin deja triaţi de medicii din alte spitale și nu a fost înregistrat încă niciun deces. E drept, spitalul tratează de mai puţin de două săptămâni bolnavii cu noul coronavirus și nici nu au primit pacienţi cu vârsta foarte înaintată. Spitalul nu are însă suficient de mulţi medici specializaţi în boli infecţioase, așa că oftalmologii sau medicii ortopezi fac și ei de gardă.

Secţia de terapie intensivă este locul cel mai dificil în care poţi fi chemat să lucrezi, spune C. Bolnavii sunt intubaţi; unii sunt somnoroși, apatici, fără să realizeze prea bine ce li se întâmplă, în timp ce alţii sunt lucizi și încearcă să comunice cu personalul medical. Majoritatea au nevoie de hârtie și creion pentru a comunica. Cer apă ori scriu că au dureri. Zilele trecute, un pacient a cerut hârtie și a scris un mesaj care i-a emoţionat pe oamenii care sunt în prima linie în acest război straniu: „Sunteţi cu toţii niște îngeri.”

Italia avea la momentul publicării acestui material 69.176 de cazuri de infectare și 6.820 de morţi. Puteţi consulta statistici actualizate aici.

Înapoi la speranţă sau doar înapoi în timp?

Când ești îndrăgostit, nimic nu e prea greu. Nici măcar să-i lași în urmă pe cei dragi și să te muţi într-o ţară pe care n-o cunoști, cu oameni și obiceiuri străine. Cu orașe în care morţii îţi zâmbesc din fotografiile cu care familiile lor împânzesc orașul și cu o limbă stranie, împăienjenită de consoane. Cel puţin așa susţine Lorica, o româncă de 37 de ani care împlinește în curând 14 ani de când locuiește în Bulgaria.

În urmă cu 3 ani s-a mutat în Sofia, împreună cu soţul ei, Atanas, și cei doi băieţi, după alţi câţiva petrecuţi în Gabrovo, orașul în care a fost identificat primul caz de coronavirus din Bulgaria. Epidemia a redus forfota din capitală; în autobuze mai vezi doar câţiva călători rătăciţi, traficul rutier s-a redus semnificativ, mallurile s-au închis, iar pe străzi rareori zărești copii.

E vacanţă. Și pentru fiul cel mare, și pentru mama lui, studentă la Facultatea de sănătate publică.

Vacanţa asta are însă un gust leșios: fără ieșiri în parc, întâlniri cu prietenii sau vizite la bunici. Și nimeni nu știe cât va dura vacanţa și nici cum va arăta lumea după ce viaţa își va relua cursul obișnuit.

Mulţi bulgari sunt nemulţumiţi de faptul că a fost declarată stare de urgenţă, considerând că măsurile sunt disproporţionate în raport cu numărul cazurilor de coronavirus, povestește Atanas. Anxietatea primelor zile s-a mai diluat însă, susţine bărbatul, iar oamenii par să fi înţeles ce au de făcut în noile condiţii. Desigur, nu chiar toţi, se grăbește să adauge soţia, amintind de cei care se întorc din străinătate și insistă să facă un tur al rudelor și vechilor prieteni, simţindu-se lezaţi de un refuz. Sau de pacientul infectat cu noul coronavirus care a fugit dintr-un spital din Sofia, fiind recuperat ceva mai târziu dintr-o zonă circulată a orașului.

Deocamdată însă, bilanţul infectărilor rămâne scăzut în comparaţie cu alte ţări europene, așa că, baricadaţi în casele lor, oamenii continuă să spere că (măcar aici, la ei) totul va fi bine.

Bulgaria avea la ora publicării acestui material 220 de cazuri de infectare și 3 morţi. Puteţi consulta statistici actualizate aici.

De la stres la raţionalitatea celor care gestionează bine criza

Dudu are 32 de ani și locuiește în landul Bayern de 6 ani. Iniţial, plecarea din ţară părea o soluţie temporară, dar planurile s-au schimbat între timp. Băiatul cel mare, care abia învăţa să vorbească la vremea când plecau din România, e deja prea legat de ţara în care și-a petrecut cea mai mare parte din cei 6 ani ai săi. Mezinul, care s-a născut anul trecut în Germania, va fi și mai atașat de singura casă pe care o știe, spune tatăl.

Landul Bayern este printre primele care au fost declarate zone roșii. Oamenii nu sunt panicaţi deocamdată și respectă măsurile impuse de autorităţi, iniţial destul de lejere pentru o zonă roșie. Abia sâmbătă seara cetăţenii au fost avertizaţi să nu iasă din case decât pentru nevoi urgente, dar nu au nevoie de o declaraţie în care să precizeze motivul deplasării.

În Bavaria, funcţionarii de la bancă sau primărie obișnuiesc să dea mâna cu fiecare client. „Din motive de siguranţă nu vă mai întindem mâna, dar vă salutăm de la distanţă, cu un zâmbet”, este mesajul care a apărut pe afișele din instituţiile publice încă de la primele cazuri de COVID-19.

Dudu lucrează ca îngrijitor la unul dintre centrele de bătrâni din zonă. Personalul are echipament de protecţie, se iau măsurile de dezinfectare și, în general, cele de siguranţă sunt respectate la literă și deocamdată nimeni nu s-a infectat, nici dintre îngrijitori, nici dintre vârstnici.

În general, oamenii sunt precauţi și raţionali, iar viaţa curge într-un ritm oarecum firesc. Este dificil să nu te mai întâlnești cu prietenii sau să păstrezi distanţa faţă de cei dragi, mai ales atunci când e vorba de copii, dar oamenii înţeleg că respectarea măsurilor de siguranţă poate face diferenţa dintre viaţă și moarte.

Deși numărul celor infectaţi cu noul coronavirus este în creștere, bilanţul morţilor rămâne scăzut faţă de ţările care au un număr comparabil de cazuri. Există și explicaţii logice pentru mortalitatea scăzută, spune bărbatul. Testele pentru identificarea COVID-19 au fost disponibile mult mai devreme decât în alte state din Europa, iar testarea este disponibilă și celor care prezintă simptome ușoare sau au fost în contact cu o persoană infectată. Și, extrem de important, sistemul medical nu a fost copleșit de numărul celor infectaţi; spitalele sunt pregătite să preia bolnavii și se fac pregătiri pentru a spori capacitatea acestora de a primi un nou val de persoane infectate.

Dudu crede că în România situaţia ar putea deveni gravă, pentru că oamenii nu sunt suficient de precauţi și de responsabili. Are și un sfat pentru cei rămași acasă: „Respectaţi măsurile autorităţilor fără să le cântăriţi, apreciind că ar trebui înăsprite sau îndulcite. Respectaţi-le fără să vă simţiţi constrânși, pentru că viaţa voastră depinde de ele și veţi trece mai ușor prin această criză”.

Germania are 33.952 de persoane infectate cu noul coronavirus și 123 de persoane decedate. Puteţi consulta statistici actualizate aici.

Căutându-ne drumul bun într-un scenariu distopic

Criza prin care trecem ne ţine cu răsuflarea întretăiată și cu speranţa că, oricât de severe, interdicţiile impuse vor reuși să aplatizeze curba de răspândire a virusului. Deși instinctul ne împinge spre regrupare în vremuri de restriște, pandemia în ochiul căreia ne aflăm impune o nouă regulă, cea a distanţării sociale, scrie Michael Finkenthal în Dilema veche. Uimitor însă este faptul că, în timp ce suntem prizonieri la noi acasă, ne spunem, fiecare pe limba lui, aceeași poveste.

„Vrem să fim siguri că lumea va arăta seara, înainte de culcare, la fel cum a arătat dimineaţa, când ne-am trezit”, scrie Daniel Freeman, profesor la Universitatea din Oxford.

Ne-am întâlnit, într-un scenariu distopic, cu aceleași speranţe, temeri și nevoi. Cu aceeași sete nestinsă de predictibilitate. „Vrem să fim siguri că lumea va arăta seara, înainte de culcare, la fel cum a arătat dimineaţa, când ne-am trezit”, scrie Daniel Freeman, profesor la Universitatea din Oxford.

După ce ne-a deslușit care sunt lucrurile pe care nu le putem controla, pandemia ne-ar putea ajuta să ne concentrăm pe ceea ce ar trebui cu adevărat să nu se schimbe. De exemplu, să nu lăsăm altruismul să fie devorat de tendinţa firească de autoconservare. Să nu le impunem carantina și valorilor pe care le credeam firești în vremuri mai însorite, să nu lăsăm teama sau lipsa de responsabilitate să ne transforme semenii în simple cazuri. Anxietatea și panica sunt contagioase, dar, cu ceva exerciţiu, și speranţa, empatia și responsabilitatea ar putea deveni la fel.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema COVID-19

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.