Avea 29 de ani şi era broker la Bursa din Londra. Plănuia să-şi ia un concediu şi să meargă la ski în Elveţia, însă un telefon din partea unui prieten care lucra în capitala Cehoslovaciei i-a deturnat planul. Schimbarea destinaţiei a însemnat salvarea de la moarte a 669 de oameni.

Aceasta este povestea lui Nicholas Winton care, în decembrie 1938 a răspuns invitaţiei lui Martin Blake de a-l vizita în Praga, unde avea să îl ajute la lucrul într-o tabără de refugiaţi evrei.

Şocat de ştirile privind Noaptea de Cristal şi pogromul împotriva evreilor germani şi austrieci, şi impresionat de condiţiile inumane în care erau nevoiţi să trăiască evreii adăpostiţi de Comitetul Britanic pentru Refugiaţi din Cehoslovacia, Winton a decis că trebuie să facă ceva. Şi şi-a concentrat atenţia pe copii.

Marcat de suferinţă

La sfârşitul lui 1938, mai multe agenţii evreieşti şi creştine au început să salveze copiii evrei refugiaţi din Germania şi Austria, în ceea ce a fost numită Operaţiunea Kindertransport.

În şase luni, cu ajutorul civililor englezi, organizaţiile au reuşit să strângă nu mai puţin de 500.000 de lire sterline pentru ajutorarea copiilor evrei. Între decembrie 1938 şi mai 1940, suma aceasta a ajutat la salvarea a 10.000 de copii care au ajuns la ferme, hosteluri, tabere sau case din Marea Britanie. Însă copiii evrei din Cehoslovacia nu se aflau printre aceştia. Tocmai de aceea, rolul lui Winton a fost unul vital.

„Situaţia din taberele de refugiaţi îţi rupea sufletul,” povestestea Winton pentru documentarul „The Power of Good“. „Mulţi dintre refugiaţi nu aveau bani nici pentru o singură masă. Câteva mame încercau cu disperare să facă rost de bani ca să cumpere mâncare penru ele şi copiii lor. Atunci când nu reuşeau să obţină viză pentru întreaga familie, părinţii voiau cu disperare ca măcar copiii lor să ajungă în siguranţă,” mărturisea Winton.

Aşa că Winton a încercat să îndeplinească dorinţele părinţilor şi să-i ducă pe copii undeva unde să fie în siguranţă: în Marea Britanie. Condiţiile pentru realizarea acestui lucru erau însă destul de solicitante. Era necesar ca un copil să aibă o familie gazdă şi o garanţie de 50 de lire (o sumă destul de mare la acea vreme) pe care să o folosească în cazul în care era nevoit să revină în Cehoslovacia.

Eforturi nebuneşti, în numele unui ideal rezonabil

„Toată lumea din Praga îmi spunea ‘uite, nu există nicio organizaţie în Praga care să se ocupe de refugiaţii copii, nimeni n-o să-i lase pe copii de capul lor, dar dacă vrei să încerci, încearcă.’ Iar eu cred că nu există nimic care să nu poată fi făcut dacă este fundamental rezonabil,” spunea Winton.

Independent de Operaţiunea Kindertransport, Winton a pus pe picioare propria operaţiune de salvare. Părinţi evrei care începeau treptat-treptat să simtă agravarea situaţiei şi pericolul în care se aflau, îşi lăsau copiii pe mâna tânărului care le promitea un viitor.

Din biroul pe care îl improvizase în cantina unui hotel din Praga, Winton contacta guvernele ţărilor care, spera el, ar putea ajuta copiii. Doar Suedia şi Marea Britanie au răspuns favorabil.

Curând, tot mai mulţi părinţi care aflau de Winton se înghesuiau să îşi înscrie copiii pe lista lui. Aşa se face că biroul improvizat a atras atenţia Gestapo-ului, iar Winton a decis să se întoarcă la Londra şi să îşi continue munca de acolo.

A început să strângă fonduri pentru a putea transporta şi caza copii în Marea Britanie, apelând la ajutorul bisericilor şi al sinagogilor. A publicat anunţuri în ziarele englezeşti şi a tipărit sute de poze ale copiilor care aveau nevoie de ajutor în speranţa că acestea îi vor impresiona pe britanici. Lucrând ziua ca broker şi seara muncind la operaţiunea de salvare, Winton s-a descoperit „sabotat” de lentoarea funcţionarilor de la Oficiul de Vize, care nu percepeau urgenţa acordării documentelor, şi a fost nevoit să falsifice documentele copiilor pe care dorea să îi aducă din Praga în Marea Britanie.

Trenul lui Winton

În ciuda tuturor dificultăţilor, pe 14 martie 1939, Winton a văzut primul transport de copii ajuns în siguranţă din Cehoslovacia în Marea Britanie. Şapte alte transporturi au mai avut ulterior loc. Până în august 1939, când s-a încheiat ultimul transport, Winton reuşise să salveze 669 de copii. Desigur, perspectiva salvării avea alte contururi atunci în ochii copiilor care îşi luau la revedere de la părinţii lor fără să ştie cu adevărat dacă îi vor mai revedea vreodată.

La 1 septembrie 1939, Winton plănuia să aibă loc cel mai mare transport. Nu mai puţin de 250 de copii au fost îmbarcaţi de la staţia Wilson din Praga şi 250 de familii i-au aşteptat la Liverpool degeaba. În aceeaşi zi, Hitler a invadat Polonia şi toate graniţele controlate de Germania au fost închise. Trenul care îi transporta pe copii nu a mai ajuns niciodată în Marea Britanie, iar despre soarta copiilor nu s-a mai aflat nimic. Au dispărut cu totul.

În repetate rânduri, Winton a mărturisit că imaginea sutelor de copii, aşteptănd în gara din Praga să plece către Anglia îl bântuie neîncetat. „E un sentiment oribil,” spunea el.

Totuşi, soarta acestui ultim tren arată tocmai importanţa misiunii lui Winton. Acelaşi sfârşit l-ar fi putut avea copiii din transporturile anterioare, dacă ar fi rămas în Cehoslovacia. Cei mai mulţi dintre părinţii şi fraţii copiilor salvaţi au murit toţi în Holocaust.

Un erou tăcut

Despre povestea lui Winton nu s-a ştiut nimic ani de zile după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Nici măcar soţia lui, Grete, nu a ştiut nimic, până într-o zi în 1988 când, făcând curat în pod, a dat peste caietele cu listele de copii pe care Winton îi organiza pentru transporturi.

Grete şi-a povestit descoperirea lui Elisabeth Maxwell, istoric al Holocaustului şi soţia magnatului de presă Robert Maxwell. Acesta a aranjat ca ziarul său să publice povestea uimitoare a lui Winton şi astfel istoria a ajuns pe buzele tuturor. Producătoarea emisiunii BBC That’s Life! l-a invitat în studio pentru o surpriză profund emoţionantă: reîntâlnirea cu o parte dinte copiii pe care îi salvase.

Copiii lui Winton

După difuzarea naţională a programului, mulţi dintre copiii salvaţi, recunoscându-şi povestea la televizor, i-au scris lui Winton să-i mulţumească pentru eforturile sale.

Printre „copiii lui Winton” se numără regizorul Kareil Reisz (The French Lieutenant’s Woman, Isadora, şi Sweet Dreams), jurnalistul canadian, corespondent CBS Joe Schlesinger, Lordul Alfred Dubs (fost ministru în Cabinetul Blair), Lady Milena Grenfell-Baines (al cărei tată l-a salvat pe Thomas Mann, ajutându-l să obţină cetăţenie cehă) şi Dagmar Simova (verişoara fostului Secretar de stat american, Madeleine Albright). Karel Reisz povestea că a fost puternic mişcat după prima întâlnire cu Winton. „Nu auzisem niciodată de el. Eu am crezut că totul fusese organizat de Crucea Roşie”, spunea Reisz, citat de auschwitz.dk.

Winton a primit numeroase distincţii pentru activitatea sa umanitară de dinainte de război. Fostul preşedinte israelian Ezer Weizman i-a trimis o scrisoare de mulţumire. Autorităţile din Praga l-au numit „cetăţean de onoare”. Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii i-a acordat titlul de Membru al Imperiului Britanic, iar preşedintele Cehiei (1998) Václav Havel l-a onorat cu Ordinul T.G. Masaryk.

Astăzi, Nicholas Winton, îşi duce liniştit centenarul în Maidenhead (Marea Britanie). Şi, potrivit documentarului Power of Good, încă mai poartă un inel primit de la câţiva dintre copiii pe care i-a salvat. Inelul este inscripţionat cu un verset din Talmud:

„Cine salvează o viaţă, salvează lumea.”