Din timp în timp, România își afișează consternarea (prin protestele cetăţenilor, declaraţiile instituţiilor și condeiul jurnaliștilor) faţă de evenimentele dramatice care au loc în propria-i curte, chiar dacă ele se derulează de ani și ani de zile, înainte ca să devină subiect de știre.

Mai multe percheziţii au avut loc săptămâna trecută în orașul Vișeu de Sus și în comuna Leordina, judeţul Maramureș, unde un grup infracţional a fost acuzat de trafic de minori și de lipsire de libertate. Tribunalul a dispus arestarea pentru 30 de zile a unui cetăţean german și a 4 români, în cazul unui al 6-lea inculpat fiind dispusă măsura controlului judiciar pe o perioadă de 60 de zile.

În același timp, la solicitarea DIICOT Maramureș, 4 copii au fost preluaţi de Direcţia Generală de Asistenţă Socială și Protecţia Copilului Maramureș, potrivit declaraţiilor lui Adrian Mândru, purtătorul de cuvânt al instituţiei.

„Este vorba de un program social finanţat de statul german în cadrul căruia minorii au fost aduși la un centru privat din Vișeu de Sus, nu este un centru aflat în subordinea DGASPC Maramureș”, a explicat Mândru.

Direcţia de Protecţia a Copilului nu a verificat, în consecinţă, niciodată acest centru, pentru că nu avea competenţa de a face controale într-un ONG, adică într-un centru privat, monitorizat de autorităţile din Germania, spun reprezentanţii instituţiei, și în toţi acești ani nu a primit nicio sesizare. Nici nu s-a autosesizat, pentru că, se întreabă retoric purtătorul de cuvânt, cum ar fi putut să o facă „în baza unui articol de presă de acum 15 ani”?

De fapt, de dragul exactităţii, trebuie spus că articolul la care se face referire a fost scris de jurnalistul Viorel Ilișoi în ianuarie 2007, avertizând încă de atunci că e ceva putred în metoda de educare „bici și zahăr” pe care pedagogul Bert Schumann le-o aplica adolescenţilor germani care i-au fost încredinţaţi în vederea reeducării de statul german.

Casa despre care circulă zvonuri scandaloase

În munţii Maramureșului, într-o casă din puţinele răzleţite pe Valea Vinului, Bert Schumann își testează metodele pedagogice pe câţiva adolescenţi germani scăpaţi din frâu, lăudându-se că strategia lui dă roade, 80% dintre conaţionalii săi rătăciţi fiind recuperaţi în acest centru. Așa își începea reportajul Viorel Ilișoi, la începutul anului 2007, explicând cum au ajuns acești tineri în România, pe mâna severului lor educator.

„În Germania nu există case de copii ale statului, toate sunt ale unor fundaţii particulare. Cei care nu se adaptează programului din aceste case de copii sunt reeducaţi în centre din străinătate, cum ar fi la noi, în Grecia, în Mexic, în Siberia, departe de mediul care i-a corupt”, preciza la data reportajului Cornelica Ilea, directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială și Protecţia Drepturilor Copilului Maramureș.

Centrele de tineret din Germania trimit în străinătate minori între 11 și 17 ani, în cele mai izolate regiuni ale lumii, pentru a fi reeducaţi, dar se întâmplă ca organizaţii greu de controlat să profite de munca acestora, atrăgea atenţia un alt articol din 2006, care dezvăluia abuzurile la care sunt supuși uneori tinerii din aceste programe, folosind două exemple ale unor minori exploataţi de familiile care îi găzduiau în Transilvania.

La casa lui Schumann se ajunge destul de greu, mai mult pe jos, traversând de vreo 10 ori un pârâu care curge prin munte. Izolarea este unul dintre factorii-cheie ai programului său, iar lucrurile neortodoxe care se petrec acolo pot fi astfel ascunse de ochii lumii, deși cei care cunosc casa șușotesc despre „întâmplările scandaloase” ce ar avea loc acolo, scrie Ilișoi. La vremea la care jurnalistul vizita casa, găsind-o murdară și sărăcăcioasă, cu mobilier din lemn lucrat de copiii care se perindaseră pe acolo, ea adăpostea doi băieţi și două fete. Fiecare cu o poveste mai mult sau mai puţin tristă, internaţi în casa lui Schumann de părinţi pentru a-i izola de un anturaj nociv și pentru a-i vindeca de un comportamnet care i-ar fi condus spre fundătura unei carcere. Aici, prin muncă grea și pedepse „pe care pedagogul le descrie în amănunt și cu vădită admiraţie de sine, fiindcă sunt invenţiile lui”, tinerii ar trebui să uite de alcool, de droguri și de toate năravurile deprinse în ţara lor natală, de la fuga de la casa de copii la furt și tâlhărie.

În casa din munţi, programul pare desprins dintr-un registru cazon, cu deșteptarea la 6 dimineaţa, muncă fizică grea și școală puţină. Pedeapsa cea mai dură pe care o pot primi tinerii de 15-16 ani este să urce pe vârful muntelui cu un rucsac plin cu lemne, care este aplicată atunci când vinovatul refuză să facă ceea ce i se spune. Dacă încăpăţânarea nu dă semne că ar vrea să cedeze, Schumann, care însoţește rebelul pe munte, nu-i dă acestuia să mănânce la ora de masă, iar dacă se lasă seara, își face culcuș în sacul de dormit, lăsându-l pe rebel să tremure de frig și de foame. Inevitabil, cel pedepsit cedează la un moment dat.

Julian, unul dintre băieţi, laudă virtuţile acestui regim de viaţă, ca și cum ar recita o poezie, notează jurnalistul, numai că, atunci când nu-i vede Schumann, băieţii „vopsesc raiul oficial în culori de iad” dintr-o singură răsuflare.

Uneori, copiii mai și fug de sub ocrotirea soţilor Schumann, scrie jurnalistul, redând frânturi din raportul unui asistent social care consemnează că Julian R. și Benjamin M. au încercat să evadeze din ceea ce catalogau a fi o „pușcărie”. Benjamin a ajuns chiar la Baia Mare și spoi la Sf. Gheorghe și i-a acuzat pe tutorii săi de maltratare și de privare de mâncare, dar controlul efectuat de cei de la asistenţa socială nu a descoperit „practici care să încalce drepturile copiilor”, după cum declara Nicoale Boitor, director adjunct la Direcţia Generală de Asistenţă Socială. Nici măcar faptul că îngrijitorul centrului, plătit foarte bine de coordonatorul proiectului, îi lua pe copii cu lunile acasă la el, pentru toate corvezile unei gospodării de munte.

Doisprezece ani mai târziu…

Potrivit comunicatului Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), 8 suspecţi, între care soţii Schumann, au traficat în perioada 2014-august 2019 tineri de naţionalitate germană cu vârste între 12 și 18 ani, aceștia fiind „supuşi unui regim de lipsire de libertate, de interzicere în a comunica în exterior cu familiile din Germania ori cu alte persoane sau autorităţi române, fiind obligaţi ca, sub pretextul unui aşa-zis «program de reeducare» conceput de către cetăţeanul german, să execute munci epuizante în gospodăriile unor localnici aflaţi în anturajul suspecţilor – dincolo de capacităţile şi limitele fizice ale vârstei lor ori afecţiunilor de care suferă – practicându-se asupra minorilor metode umilitoare, degradante, ţinerea lor în stare de sclavie şi exercitarea asupra lor în mod repetat de acte de violenţă gravă şi ameninţări”.

Printre tratamentele rele la care au fost supuși minorii, DIICOT enumeră bătaia, înfometarea, arestul, „manopere medicale intruzive împotriva voinţei lor”, forţarea acestora să rămână în frig sau ploaie, unii minori manifestând intenţii suicidale în urma acestor metode de „educare”.

Soţii Schumann și românul Vasile Năsui aduceau în ţară pentru reabilitare adolescenţi germani cu comportamente antisociale, provenind mai ales din medii dezorganizate, care erau preluaţi de serviciul social Project Maramureș, fondat și coordonat de Bert Schumann și al cărui furnizor acreditat este Asociaţia Esperando din Baia Mare. Serviciul a primit licenţă de funcţionare din partea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice din România pe o perioadă de 5 ani (2016-2021).

Site-ul centrului, care nu mai poate fi accesat în acest moment, oferea asigurări că adolescenţii se bucură de un tratament respectuos, personalul fiind bine instruit și cât se poate de prietenos, în timp ce, pentru reabilitarea tinerilor, ar fi organizate activităţi recreative, ca parte a educaţiei multidisciplinare pe care o primesc.

În realitate, tinerii nu își continuau studiile, li se sista tratamentul medical, acolo unde era prescris, și nu aveau acces la actele de identitate și nici la diverse obiecte personale, în special la cele care i-ar fi ajutat să comunice în exterior ceea ce li se întâmplă.

O tânără a fost obligată încă din prima ei zi în centru să rupă așchii de lemn cu mâna, să le ordoneze și să cureţe în urmă, în lista de sarcini zilnice regăsindu-se și spălatul vaselor, curăţatul casei și căratul de bolovani de la râu.

Potrivit mărturiilor, imaginaţia tutorilor în ce privește găsirea pedepselor celor mai grele nu seca atât de ușor. Adolescenţii au povestit că au fost bătuţi, lăsaţi să doarmă afară, înjugaţi ca vitele la căruţă, nevoiţi să mănânce pâine uscată, destinată în mod normal porcilor, și că erau închiși în „arest” – o cameră aflată la 5 minute distanţă de centru. Camera de pedeapsă nu era prevăzută și cu toaletă, unde cel pedepsit mergea doar dacă supraveghetorul îi descuia ușa, iar izolarea în camera de pedeapsă dura 3 săptămâni, cu posibilitatea de a se prelungi încă pe atât.

Dacă sadismul îngrijitorilor și discrepanţa uriașă între ce promite pe hârtie proiectul și modul în care erau trataţi adolescenţii stârnește indignarea, nu mai puţin uluitoare este neștiinţa localnicilor, a celor implicaţi în program și mai ales a autorităţilor cu privire la ceea ce se întâmpla într-un centru căruia nimeni nu i-a văzut, până la percheziţiile DIICOT, gardul de sârmă ghimpată ce împrejmuia proprietatea și care are, chiar și în al doisprezecelea cea, apărătorii lui loiali.

Când nimeni nu vede abuzul înainte ca acesta să devină știrea zilei

După ce procurorii și poliţiștii din Maramureș au intervenit pentru destructurarea grupului infracţional suspectat de trafic de persoane și lipsire de libertate, autorităţile locale și-au declarat surpriza și neîncrederea cu privire la faptele de care acesta a fost acuzat. Primarul orașului Vișeu de Sus a insistat că nu crede că ar fi vorba de trafic de persoane și că zecile de copii din Germania „au condiţii foarte bune, sunt cazaţi într-un centru amplasat într-o zonă foarte frumoasă, pe Valea Vinului din Vişeu de Sus”.

Mai mult, din spusele primarului, o parte dintre copii, care vorbesc binișor românește, i-ar fi spus acestuia că nici nu-și mai doresc să plece în Germania, pentru că le place aici, în România.

Suspiciuni pe marginea tratamentului primit de copii în aceste centre și chiar articole pe această temă au mai existat de-a lungul timpului, spune jurnalistul german Andreas Lunser. La fel și critici cu privire la lipsa de supraveghere a acestor centre de către serviciile de protecţie ale copilului din Germania.

De fapt, din 2006, jurnalistul Ovidiu Suciu scria despre lipsa de reglementare a acestor centre de reeducare plasate în afara Germaniei, prezentând concluziile cercetătorului Matthias Witte, de la Universitatea din Bielefeld, pe acest subiect. Potrivit cercetătorului, problema majoră a acestui sistem este lipsa de transparenţă: „Nu există un centru de coordonare, care să adune şi să difuzeze informaţiile cu privire la proiecte. Nu se ştie nimic clar despre calitatea acestora, a angajaţilor şi a situaţiei de la faţa locului.”

Nici autorităţile din România nu au făcut vreun control la centru de copii din Vișeu de Sus. Reprezentanţii Direcţiei de Protecţie a Copilului nu au avut nicio sesizare în acești ani și nici nu s-au autosesizat, pentru că n-au avut motive, în afara unui articol vechi de presă, care semnala tratamentul dur la care sunt supuși minorii, așa cum am amintit deja.

Controale au existat însă, dar din partea Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Maramureş, pe baza cărora Ministerul Muncii a acreditat și licenţiat centrul, iar acestea nu au vizat bunăstarea fizică și psihică a copiilor. Ovidiu Morar, șeful instituţiei, spune că datoria de a verifica modul în care sunt trataţi minorii ar fi revenit Direcţiei de Protecţia a Copilului din Maramureș, dar că acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că sunt multe instituţii care, din păcate, doar și-au dat un aviz și au uitat că au anumite obligaţii care rezidă din prevederile legale”.

La percheziţiile recent efectuate la centru, s-a constatat că, potrivit documentelor, ar fi existat 21 de copii de care centrul avea grijă, unii dintre ei fiind încredinţaţi unor familii din Vișeu de Sus, probabil necalificate să aibă grijă de acești minori, întrucât, potrivit DGASPC Maramureș, acestea nu deţineau atestatul de asistent maternal.

Familiile care au grijă de acești minori spun că nu au auzit vreodată ca aceștia să fi fost maltrataţi în centrul condus de familia Schumann, iar oamenii se tem că proiectul ar putea fi închis, pentru că acesta le aducea un venit în criza de locuri de muncă din zonă.

În cele din urmă, descoperirea abuzurilor care aveau loc în centru a devenit incomodă pentru toată lumea, de la autorităţi la localnici. În plan local, nimeni nu pare șocat să afle că, pentru ani lungi de zile, un grup de oameni a supus zeci de copii unui tratament care n-avea nicio șansă să-i integreze social, metodele de educare folosite acolo mai degrabă traumatizând sau abrutizând copiii veniţi deja cu serioase derapaje de comportament. Totul în timp ce fondurile consistente destinate finanţării proiectului s-au volatilizat. Ultimele percheziţii au descoperit sume mari de euro la domiciliile unora dintre membrii grupului, pe care inculpaţii nu au putut să le justifice.

Cireașa de pe tort, ca de fiecare dată, este complicitatea autorităţilor locale, spun surse din DIICOT: liderii grupării din Maramureș aveau complici în poliţie, primărie și asistenţă socială, care îi avertizau atunci când avea loc un control.

 

Ce lecţii am putea învăţa din Project Maramureș?

În mediul online, nu puţini utilizatori cred că acesta este un subiect pentru care autorităţile germane poartă toată răspunderea. Unii se bucură să poată spune că și „afară” sunt destule probleme ascunse sub preș, așa că nu avem nevoie de lecţii de bună purtare de la vecinii noștri din Europa, în timp ce alţii nu înţeleg care este, în realitate, grozăvia situaţiei. De fapt, munca grea n-a omorât pe nimeni, spun o parte dintre internauţi, unul dintre ei atrăgând atenţia că jurnaliștii „numesc sclavie ceea ce la noi e vacanţă la bunici”. Mai ales că în cauză sunt tineri certaţi cu legea sau măcar cu bunele moravuri sociale, așa că își merită din plin soarta.

Scandalul centrului de reeducare din Maramureș ar putea fi o ocazie pentru a conștientiza cât de imună a devenit societatea noastră la abuzuri și cât de puţin ne interesează ce li se întâmplă victimelor, mai ales atunci când profilul sau acţiunile acestora pot fi folosite pentru a justifica, fie și parţial, tratamentul pe care acestea îl suportă.

Dezinteres, complicitate, justificarea acesta pare să fie reţetarul limitat la care recurgem ori de câte ori ne intersectăm cu ingrediente ale unui abuz.

Când, în 2016, nu mai puţin de 39 de suspecţi din satul Berevoești, judeţul Argeș, au fost reţinuţi pentru că au transformat în sclavi peste 40 de copii și tineri, pe care i-au supus la tratamente îngrozitoare timp de ani de zile, primii au declarat în faţa procurorilor că legarea cu lanţuri a victimelor fusese un gest firesc. La fel ca și munca forţată, de altfel, totul fiind o strategie de a-i ajuta pe acești tineri.

Mai îngrozitoare decât abrutizarea stăpânilor de sclavi din Berevoești  care își dezbrăcau victimele, le ţineau în lanţuri, le băteau cu sălbăticie și care au târât cu calul prin sat una dintre victime este tăcerea localnicilor și orbirea suspectă a autorităţilor locale, pentru că toate aceste barbarii aveau loc în sat, nu în vreo grotă izolată.

Project Maramureș ne arată că, dincolo de elementul etnic care a fost mereu amintit în scandalul sclavilor din Berevoești (care ar fi justificat parţial tăcerea unei comunităţi cu norme comunitare mai robuste decât cele ale societăţii), România suferă de o desensibilizare treptată în faţa durerii, a nedreptăţii și a agresiunii.

Se pare că epoca smartphone-ului nu facilitează în mod automat sesizarea unei nedreptăţi sau a unui abuz”, semnala un articol semnat în Republica de Iulian Bulai, care face remarca amară că mai există destule locuri în România unde se trăiește ca în miez de Ev Mediu, totul cu complicitatea autorităţilor locale și a liderilor de opinie din comunitate.

Poate încă mai reacţionăm la abuz, dar o facem selectiv, atunci când acesta întrunește criteriile noastre ori atunci când simţim că am putea ajunge oricând în raza lui de acţiune. „Nu reacţionăm colectiv atunci când niște sărăntoci în lanţuri, desculţi și nemâncaţi, aflaţi în prag de sălbăticie, trăind cu mai puţin de o pâine pe zi și resturi de mâncare, îţi cer cu disperare să te lupţi și pentru drepturile lor. Nu merită atenţia noastră. Nu fac parte din clubul care se autosesizează”, concluzionează autorul.

Ori de câte ori mușamalizăm abuzurile, închizând ochii sau bagatelizând pagubele, nu facem însă decât să șubrezim fundaţia comunităţii în care trăim, așa încât, până la urmă, nimeni să nu mai știe unde va ceda construcţia și cine va fi următoarea victimă, căreia nimeni să nu-i întindă o mână, până ce povestea ei nu ajunge subiect de breaking news.