Mirajul înșelăciunii

Mirajul înșelăciunii din perspectiva beneficiilor pe termen scurt este îmbătător. Și totuși, chiar dacă rezultatele se obţin facil și aduc beneficii imediate (reputaţie, bani etc.), efectele generate de astfel de comportamente pe termen lung, din perspectivă individuală și socială, ar trebui să fie convingătoare în sensul evitării punerii lor în practică.

În decursul anilor, în România, au fost înregistrate numeroase plângeri la Inspectoratul de Poliţie din partea unor persoane înșelate prin metoda „accidentului rutier“. Potrivit anchetatorilor, inculpaţii contactau telefonic, la întâmplare, persoane pe care le induceau în eroare, recomandându-se a fi avocaţi, organe judiciare sau rude apropiate ale victimelor. Aceştia le spuneau că un membru al familiei a fost implicat într-un accident rutier soldat cu vătămarea corporală gravă a unei persoane şi le cereau bani pentru a le da „victimelor accidentelor cu titlu de despăgubire şi pentru a nu depune plângere penală“.

Mirajul înșelăciunii din perspectiva beneficiilor pe termen scurt este îmbătător.

În cazul „funcţionarului de la pensii“, victimele sunt informate telefonic că li s-a făcut poprire pe pensie, iar în schimbul reglării situaţiei financiare acestea trebuie să depună sume importante de bani prin mandat poștal. „Oferta locurilor de muncă în Spania“ este o altă înşelăciune care porneşte de la un anunţ de genul: „Locuri de muncă în Spania. Vrem seriozitate. Tel. 07…“ Cei care sună la un astfel de număr de telefon vor fi doar victimele escrocilor care le cer acte și bani pentru presupuse formalităţi de angajare.

Prin Metoda „Loverboy“ victima ajunge să plece în străinătate crezând că va fi babysitter sau că se va căsători și, în realitate, pretinsul iubit care exploatează atașamentul emoţional al victimei o împinge spre prostituţie. Cea mai nouă metodă folosită este metoda „premii de la Andreea Marin“. Escrocii pretind că reprezintă o campanie sprijinită de Andreea Marin pentru ajutorarea copiilor cu probleme și le spun victimelor că au câștigat o sumă mare de bani. Pentru a intra în posesia premiului, acestea trebuie să depună câteva sute de lei într-un cont. Lista exemplelor de acest tip este intrigant de lungă.

De ce suntem ușor de păcălit?

În cazul „accidentului rutier“ se mizează pe starea de șoc și de teamă. De regulă, persoanele înşelate prin această metodă sunt persoane în vârstă, care nu pun la îndoială intenţiile celor din jur sau pe cele ale străinilor, fiind astfel mai uşor de impresionat. În așa-zisele campanii organizate pentru strângerea fondurilor pentru situaţiile de calamitate sunt vizate altruismul și empatia de care oamenii dau dovadă în situaţii-limită, atunci când semenii lor se află în suferinţă. Celelalte metode se bazează pe trezirea interesului prin mirajul câștigului.

Pe scurt, arta de a înșela se rezumă la compasiune, teamă sau stârnirea interesului în raport cu o anumită temă.

Sunt vizate, astfel, procese psihice prin a căror declanșare se obţine efectul dorit de către experţii în arta înșelătoriei, potrivit lui Marc Wilson, psiholog la Victoria University School. Indiferent de situaţie, cei care apelează la astfel de metode de înșelăciune nu doar că speculează diferite slăbiciuni ale oamenilor, ci dezvoltă diverse tehnici pentru a-și îndeplini cu succes planul: știu ce să spună, când să spună, exploatează și manipulează punctele nevralgice ale oamenilor.

De ce îi înșelăm pe ceilalţi?

Din dorinţa de a „câștiga indiferent de costuri“, așa cum a motivat ulterior ciclistul Lance Armstrong și-a pus reputaţia în joc. Ulterior, a fost depistat pozitiv la testul antidoping, cu ocazia Turului Franţei din anul 2000. Psihologul Marc Hauser de la Universitatea Harvard, care a scris articolul intitulat „Costs of Deception: Cheaters Are Punished“, este în prezent fără loc de muncă după ce a admis că a fabricat date și a falsificat rezultatele mai multor experimente.

Peste 1300 din 1800 de studenţi din cadrul a nouă universităţi din SUA au admis că au trișat în cadrul testelor și al lucrărilor scrise, potrivit unui studiu realizat în anul 2007 de Donald McCabe și Klebe Treviño, profesori în cadrul Universităţii Rutgers și Pennsylvania. Motivaţia? Acest comportament promovat de alţi colegi a oferit un suport normativ pentru trișat. Mai mult decât atât, studenţii cinstiţi se simt dezvantajaţi în momentul în care alţii aleg să trișeze.

Teama de a pierde poziţia actuală în cadrul mediului academic, presiunea și competiţia cu privire la obţinerea granturilor de cercetare se adaugă la seria de motive pentru care oamenii aleg să trișeze.

Această concluzie este susţinută de rezultatele a două studii privind nerespectarea normelor de desfășurare a cercetărilor empirice în ultimii trei ani de activitate: studiul sociologului Brian Martinson din cadrul Health Partners Research Foundation, SUA, și studiul lui Ferric C. Fang și al colaboratorilor săi, realizat în 2013. La cele de mai sus se adaugă teama de a pierde bani, reputaţia și/sau cariera, potrivit studiului întreprins de Leslie K. John, George F. Loewenstein și Scott Rick, profesori în cadrul unor universităţi din Statele Unite.

Dar nu îi înșelăm pe ceilalţi doar din motive personale, cum este cazul exemplelor menţionate la început, ci și pentru că, de multe ori, imităm comportamentele celor din jur. Cauza este cât se poate de simplă: faptul că unele persoane din jur scapă „basma curată“ din situaţiile în care trișează poate deveni un motiv îndeajuns de bun pentru a adopta un astfel de comportament: Dacă alţii nu păţesc nimic, eu de ce nu aș face ce fac și ei?

Dacă alţii nu păţesc nimic, eu de ce nu aș face ce fac și ei?

În sprijinul acestei idei vin concluziile unui studiu întreprins de psihologii Agata Blachnio și Malgorzata Weremko din cadrul Universităţii Catolice din Lublin, Polonia. Studenţii care au dat un examen de limbă într-o cameră aparent nesupravegheată și care au fost rugaţi să nu folosească dicţionarele aflate pe mesele de examen au încălcat această instrucţiune în momentul în care au observat că unul dintre colegii lor (de fapt un asistent al studiului) utilizează materialele puse la dispoziţie. Același comportament se activează și în așteptarea culorii verzi a semaforului. Este de ajuns ca o singură persoană să traverseze pe culoarea roșie pentru ca, în clipa imediat următoare, să fie urmată de alte persoane.

Toată lumea trișează, însă în proporţii diferite

În primul rând, oamenii trișează aproape imediat atunci când circumstanţele sunt favorabile, este concluzia la care au ajuns Dan Ariely și colaboratorii săi realizând un experiment în anul 2008, în cadrul Universităţii Duke din Statele Unite. Cercetătorii le-au cerut participanţilor la studiu să rezolve probleme de matematică urmând ca, apoi, cei care obţin cele mai mari scoruri să fie recompensaţi cu bani.

S-au creat două situaţii experimentale: una în care studenţilor le era verificată corectitudinea în comunicarea numărului de probleme rezolvate, alta în care supraveghetorul, aparent, nu avea cum să îi prindă trișând. În această ultimă situaţie, s-a observat că scorul de rezolvare a problemelor a crescut semnificativ, comparativ cu prima situaţie. Chiar dacă toţi studenţii au trișat, limitele au fost „rezonabile“. Au fost raportate, în medie, șase răspunsuri corecte în loc de patru, deși scorul raportat ar fi putut fi cel maxim, de 20 de răspunsuri corecte.

Nu doar creativitatea influenţează însă actele de fraudă.

Motivaţiile pentru un astfel de comportament pot fi identificate ţinând cont de două aspecte: sentimentul de vinovăţie și atragerea atenţiei asupra propriei persoane. Pe de o parte, cu cât trișăm mai mult, cu atât sentimentul de vinovăţie (se presupune că) este mai mare și invers. Pe de altă parte, se poate ca studenţii să fi trișat în limite rezonabile pentru a nu atrage atenţia asupra lor (dat fiind că nu le era verificată corectitudinea în comunicarea problemelor corect rezolvate).

În al doilea rând, nu toată lumea este dispusă să trișeze în aceeași măsură. Persoanele care obţin un scor înalt la testele psihologice de creativitate sunt mai predispuse să se angajeze în comportamente necinstite, arată Dan Ariely și Francesca Gino într-un studiu realizat în 2011. Explicaţia este aceea că persoanele creative își justifică acţiunile într-un mod inventiv, care să le facă să se simtă mai bine în raport cu acţiunile pe care le întreprind.

Nu doar creativitatea influenţează însă actele de fraudă. Se pare că și apartenenţa la gen este responsabilă de proporţia în care oamenii se angajează în acte de înșelăciune. Cel puţin acestea sunt concluziile la care au ajuns cercetătorii din Statele Unite, Ferric Fang, Arturo Casadevall și Joan Bennett, în urma analizei a 228 de cazuri de fraudă ce au avut loc în mediul academic între anii 1994–2012.

Deși abaterile apar la toate nivelurile ierarhiei academice, de la studenţi la profesori, bărbaţii au un scor mai înalt decât femeile în ceea ce privește frauda intelectuală în mediul academic.

Chiar dacă una dintre motivaţiile care stă la baza fraudei intelectuale este avansarea în cadrul carierei, așa cum evidenţiază studiul realizat în anul 2012 de către Donald Kornfeld, profesor la Universitatea Columbia, totuși nu au fost identificate motivele clare pentru care tocmai bărbaţii sunt predispuși spre un astfel de comportament.

Metode preventive

Metodele de propagare a culturii etice necesită o abordare polivalentă în vederea prevenirii și combaterii actelor de înșelăciune. Existenţa unor cursuri de prezentare a costurilor și implicaţiilor actelor de o moralitate îndoielnică atât în școli, cât și la locul de muncă ar contribui la reducerea tentativelor necinstite. Același efect îl au și modificarea sistemului de recompense în vederea recunoașterii lucrului în echipă și a colaborării, penalizarea celor care se abat de la normele morale în acord cu faptele săvârșite și existenţa unor sisteme de detecţie a metodelor de înșelăciune.

O soluţie pragmatică ar fi aceea de semnare a unui angajament că nu se va recurge la înșelătorie.

Cazul psihologului Marc Hauser de la Universitatea Harvard, care a fost tentat să falsifice rezultatele cercetărilor sale, putea fi evitat dacă nu ar fi existat dependenţa cadrelor academice de fondurile speciale pentru cercetare. Pentru evitarea acestei situaţii se pot introduce fie sisteme de recompensare individuală, prin care individului i se întărește sentimentul de siguranţă și apreciere la locul de muncă, fie sisteme de recompensare la nivel de grup, exprimate prin aprecierea echipei de lucru.

O soluţie pragmatică ar fi aceea de semnare a unui angajament că nu se va recurge la înșelătorie. Luarea unei astfel de măsuri se pare că reduce semnificativ actele necinstite, așa cum arată Dan Ariely în cartea The (Honest) Truth about Dishonesty: How We Lie to Everyone. Especially Ourselves. Un angajament individual făcut public va fi respectat în mai mare măsură de către oameni din cauza repercursiunilor pe care le poate avea încălcarea acestuia. Înainte de a preda lucrările de licenţă, de masterat sau de doctorat, studenţii semnează un document prin care își iau angajamentul că nu plagiază. Același lucru este valabil și în cazul scriitorilor și cercetătorilor care vor publica ulterior studiile întreprinse.

În mod normal, anticiparea rușinii, ca emoţie negativă, ar trebui să îi determine pe indivizi să evite acele comportamente care i-ar pune într-o lumină nefavorabilă, contribuind astfel la asigurarea conformismului moral necesar oricărei societăţi pentru a exista.

Adevărata problemă apare atunci când indivizii cunosc norma pe care trebuie să o respecte și totuși o încalcă.

Un caz frecvent în acest sens este acela al șoferilor care plătesc diverse amenzi. Ei admit că au depășit limita de viteză, dar pot să nu aibă sentimente de vinovaţie întrucât consideră că respectivele restricţii sunt impuse arbitrar, doar pentru a aduna bani la buget, neavând o relevanţă pentru siguranţa traficului. Același lucru poate fi valabil și în cazul celor care își înșală victimele cu promisiunea de a le face rost de un serviciu în străinătate contra unei sume de bani.

Aceste situaţii sunt cele mai delicate întrucât nu se poate face apel la anticiparea sentimentelor ulterioare de vinovăţie sau de rușine pe care inculpaţii le pot resimţi, tocmai pentru că aceste persoane aleg să desconsidere normele, chiar dacă le cunosc. Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi de vinovăţie în situaţia în care omul nu crede în respectiva normă.

Citește și: „Mami, am lovit o bătrână cu mașina!”

„Mai bine sărac şi cinstit decât bogat şi om de nimic“

După ce a fost depistat pozitiv la testul antidoping, lui Lance Armstrong i s-au retras titlurile obţinute până în acel moment și, mai mult decât atât, i s-a interzis să mai activeze în lumea sportului. Falsificarea cercetărilor știinţifice a crescut – pentru o anumită perioadă de timp – prestigiul profesorului și psihologului Marc Hauser, însă pe termen lung a contribuit la excluderea acestuia din mediul academic.

Mirajul actelor de înșelăciune din perspectiva beneficiilor pe termen scurt este îmbătător. Și totuși, chiar dacă rezultatele se obţin facil și aduc beneficii imediate (reputaţie, bani etc.), efectele generate de astfel de comportamente pe termen lung, din perspectivă individuală și socială, ar trebui să fie convingătoare în sensul evitării punerii lor în practică.

Stigmatizarea și rușinea care vin odată cu expunerea publică a celor care se fac vinovaţi de diferite escrocherii nu sunt sentimente ușor de trecut cu vederea.

Mai mult decât atât, expunerea publică atrage după sine evitarea persoanelor care au afișat un astfel de comportament, altfel spus izolarea. De aceea, odată ce omul cunoaște normele pe care trebuie să le respecte își pierde starea de amoralitate. Decizia de a respecta sau nu acele norme îl vor situa undeva pe axa moral-imoral, iar măsura în care își asumă normele va determina nu doar intensitatea sentimentelor de rușine și vinovăţie, ci și pedeapsa asociată lor.