Paradoxurile empatiei

257

Oriunde întoarcem capul vedem un apel la compasiune. O mamă care solicită donaţii pentru fiul ei bolnav de leucemie. Un tată care face apel la publicul larg pentru fetiţa lui care s-a născut cu o malformaţie ce îi ameninţă viaţa. Părinţi care imploră ajutor pentru copiii lor, care au scăpat printr-un miracol de un incendiu, însă au rămas cu cicatrici îngrozitoare. Sună la … și donează 1 euro, redirecţionează 2% din venitul tău, oferă, ajută, implică-te, salvează.

Lumea pare copleșită de volumul uriaș de cereri de ajutor. Același volum care face aproape imposibil ca un caz care nu emoţionează până la lacrimi și nu are expunere publică să ajungă să fie rezolvat. În marea de anunţuri umanitare, cererile au devenit aproape concurenţiale, fiindcă și veniturile donatorilor sunt limitate. Aceasta face ca sistemul generozităţii să fie salvarea unora și pieirea altora.

Există filosofi care militează pentru transformarea societăţii într-o comunitate empatică, în care toţi oamenii să fie ca o mare familie. E cazul psihologului Steven Pinker, care a postulat că progresul moral implică lărgirea preocupării oamenilor pentru familia omenirii, ca întreg. Însă cât de realist este acest ideal?

Economistul Thomas Schelling atrăgea atenţia, în urmă cu 45 de ani, că empatia care îi face pe oameni să se implice are foarte mult de-a face cu „efectul victimei identificabile". El a explicat că „dacă avem de ales între o fată de șase ani, cu părul șaten, care are nevoie de mii de dolari pentru o operaţie care îi va prelungi viaţa până la Crăciun, oficiile poștale se vor umple de monede pentru a-i salva viaţa. În schimb, dacă se anunţă că fără o creștere a impozitelor, facilităţile spitalului din Massachusetts se vor deteriora și vor provoca o creștere a numărului de morţi care ar putea fi prevenite – mai nimeni nu o să verse vreo lacrimă și mai nimeni nu o să bage mâna în portofel."

La sfârșitul anului trecut, orășelul Newtown, afectat de masacrul de la școala Sandy Hook, a fost efectiv luat cu asalt de toate donaţiile caritabile. Într-atât încât, notează New Yorker, ajutorul devenise o povară. Peste 800 de voluntari au fost recrutaţi pentru a gestiona cadourile care erau primite, și care ajungeau în oraș în ciuda cererilor repetate din partea autorităţilor publice care rugau ca ajutoarele să fie redirecţionate în altă parte. Un depozit uriaș a fost stivuit cu jucării de pluș, complet inutile pentru locuitorii din oraș. Milioane de dolari au ajuns ca donaţii în această comunitate relativ afluentă, mai nota New Yorker. Oamenii au simţit durerea celor afectaţi și au vrut să ajute. Între timp însă, peste 20 de milioane de copii americani se duceau la culcare cu stomacul gol, în fiecare noapte, iar programul federal de ajutorare prin hrană a săracilor era ameninţat de o reducere bugetară de aproape 20%.

E limpede că empatia umană este constructivă. Ororile comise de psihopaţi demonstrează prin contrast acest lucru. (Deși cercetările au arătat că și criminalii psihopaţi sunt capabili de a face judecăţi morale, ei par a nu fi motivaţi să le urmeze.)

Totuși, la o analiză mai atentă devine la fel de limpede și că nu e constructiv să ne bazăm acţiunile sociale numai pe empatie. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă, de exemplu, că nu este drept, și nici constructiv să ne pese mai puţin de decesul câtorva mii de oameni necunoscuţi, în Bangladesh, decât de decesul unei singure persoane, chiar dacă poate o cunoșteam. „E imposibil să empatizezi cu șapte miliarde de străini sau să simţi pentru o persoană pe care nu ai cunoscut-o ceea ce simţi pentru un copil, un prieten sau un iubit. Însă speranţa noastră pentru viitor este să înţelegem (…) că deși nu empatizăm cu străinii aflaţi la distanţă de noi, vieţile lor au aceeași valoare ca vieţile celor pe care îi iubim," conchide Paul Bloom.