Un an de paternitate m-a transformat complet, în cel mai frumos și revelator mod.
Obișnuiam să cred că sunt o persoană răbdătoare. Apoi am devenit tată. Anul acesta, fiica mea a împlinit un an și, în mai puţin de 12 luni, m-a învăţat mai multe despre mine însumi decât orice carte, podcast sau predică. Transformarea a fost lentă, subtilă și ireversibilă.
Ce s-a schimbat nu este doar felul în care îmi petrec timpul (deși acum acesta este în mare parte ocupat cu tăierea feliilor de castravete, vizionarea desenelor Bluey și încercarea de a înţelege de ce plânge copilul). S-a schimbat mai ales modul în care văd lumea. Și, în multe privinţe, s-a schimbat modul în care Îl văd pe Dumnezeu. Iată câteva moduri în care acest omuleţ m-a schimbat.
Miracolul din lucrurile obișnuite
Ce nu îţi spune nimeni înainte să devii părinte este cât de obișnuită este, de fapt, toată experienţa. Nu este doar magie și îmbrăţișări. Sunt scutece murdare și un năsuc care curge tot timpul. Este aceeași carte citită de zeci de ori. Sau încercarea de a o convinge să stea în scaunul de mașină, în timp ce face o criză pentru că nu o las să ia mopul cu ea. Și, cel mai dureros dintre toate, momentul când o las la grădiniţă, printre străini, în timp ce plânge în hohote văzându-mă plecând.
Și totuși, chiar în această rutină se ascunde un sens mai adânc. Zilele trecute, atunci când plecam de la grădiniţă, fiica mea a privit dintr-odată spre cer și, văzând un avion, i s-au luminat ochii și a rostit un „woooow!” plin de entuziasm. Era prima dată când o vedeam uitându-se spre cer; mi se părea că descoperă cerul întâia oară. Din acel moment, a devenit fascinată de avioane, nori și păsări. Acum, de fiecare dată când o coţofană, un papagal roșu sau o pasăre măcelar se așază pe gardul nostru, arată spre ele și exclamă încântată: „piu-piu!”
Este ceva sacru în a privi un copil descoperind lumea. Mă face să simt că o descopăr din nou și eu. Fiica mea îmi amintește să nu iau de-a gata lucrurile obișnuite, să nu trec nepăsător pe lângă ele, și să nu las viaţa să-mi scape printre degete.
Paternitate: cum înveţi să devii refugiul copilului tău
Una dintre cele mai importante lecţii pe care a trebuit să le învăţ din nou și din nou a fost aceea că nu sunt doar protectorul sau îngrijitorul fiicei mele, ci și ancora ei emoţională.
Când este obosită, suprastimulată sau greu de consolat pentru că i-am dat pâine prăjită în loc de afine, logica nu ajută. În acel moment ea are nevoie de prezenţa mea. De calm, de siguranţă. În toiul nopţii, când mama ei e prea obosită ca să o alăpteze și tot ce are nevoie fiica mea este de un somn bun, o ţin adesea în braţe – chiar dacă ţipă, se zbate și nu poate gestiona amestecul complicat de emoţii pe care îl trăiește.
Este greu. Uneori, nu e vorba doar de răbdare, ci de ceva mai adânc – de har. Și, ca să fiu sincer, am putut dărui un astfel de har doar pentru că, la rândul meu, l-am primit și eu. Dacă nu ești familiarizat cu termenul, harul este pur și simplu un dar nemeritat. Este iertarea pe care ţi-o oferă un prieten, deși n-ai făcut nimic ca să-ţi răscumperi greșeala. Este răbdarea unui părinte în ciuda comportamentului tău urât. Este dragostea care nu e „corectă”, nu e „echitabilă”, și care poate fi explicată doar ca un dar divin.
Cred că Dumnezeu ne tratează în același fel – vine spre noi în mijlocul crizelor, confuziei și neputinţei noastre. Nu ne privește de departe, nu rămâne indiferent, ci ne oferă o iubire care rămâne. Mă gândesc la fiul risipitor, cu rebeliunea și lipsa lui de recunoștinţă, care era totuși iubit de tatăl lui cu o dragoste neobosită și necondiţionată. Așa este Dumnezeu ca tată. Un astfel de tată vreau să fiu și eu.
Copiii, oglinzi ale părinţilor
Se spune că cei mici sunt ca niște bureţi, dar uneori sunt mai degrabă ca niște oglinzi.
Când devin iritat, când sunt distras, când îmi cheltui timpul pe telefon în loc să mă uit în ochii ei, ea observă. Și asta mă doare. Nu este vorba de o vinovăţie copleșitoare, ci despre faptul că devin umil. Îmi dau seama cât de mult contează prezenţa mea – sau absenţa mea.
Este amuzant: înainte de a deveni tată, credeam că a fi părinte înseamnă să crești copii. Acum înţeleg că înseamnă, de asemenea, să cresc și eu. Fiica mea mă modelează. Îmi scoate la iveala nerăbdarea, îmi netezește trăsăturile colţuroase și mă învaţă să trăiesc cu mai multă răbdare și uimire. Mă trezesc rugându-mă nu doar pentru siguranţa și creșterea ei, ci și pentru a mea – să devin tatăl în care să aibă încredere și lângă care să se simtă în siguranţă.
Nu vreau să fiu un tată perfect. Așa ceva nu este posibil. Dar vreau să fiu autentic. Vreau să-i arăt cum arată iubirea în acţiune, mai ales atunci când greșesc. Să îmi cer iertare, să încetinesc ritmul, să las telefonul deoparte, să râd mai mult, să iert mai repede; acestea sunt lucrurile care o vor modela mult mai mult decât orice cuvânt. De curând, soţia mea a avut o idee simplă: mese fără ecrane. Fără telefoane, fără televizor – doar noi și mâncarea.
Nu e nimic nou, dar este uimitor cât de mult ne apropie liniștea aceasta. Chiar dacă fiica mea nu poate vorbi încă, e mult mai atentă la noi – cel puţin atunci când nu e ocupată să arunce cu broccoli pe jos.
Paternitate: moștenirea pe care o voi transmite fiicei mele
Într-o zi va crește. Va avea amintiri – unele vii, altele înceţoșate – despre cum a fost casa noastră, despre cum a fost să fie în preajma mea. Când avea doar câteva luni, am avut un moment în care mi-am dat seama că acest bebeluș mic va fi într-o zi un copil. Apoi va deveni o adolescentă. Și apoi o tânără femeie.
Știam asta, desigur. Dar abia atunci am înţeles cu adevărat. Ţineam în braţe o persoană întreagă, cu vise, aspiraţii, tristeţi și bucurii viitoare, și cu un potenţial incredibil. Realizam că are toată viaţa înainte și, brusc, m-a copleșit emoţia. Am devenit entuziasmat, dar și îngrozit: entuziasmat să descopăr ce fel de persoană va deveni într-o zi și îngrozit de cât de ușor s-ar putea frânge.
Când va fi mare, sper să nu-și amintească câte lucruri am făcut bine sau greșit. Sper să-și aducă aminte cum a fost să fie fiica mea. Să se fi simţit în siguranţă. Să se fi simţit iubită și preţuită. Să fi știut, în adâncul inimii ei, că este iubită nespus de mult. Atunci când voi trage linie, aș vrea să fi fost tatăl a cărui iubire merge dincolo de sine. Nu doar către ceea ce îmi doresc eu, ci către un Dumnezeu infinit mai credincios, mai răbdător și mai bun. Vreau ca fiica mea să știe că are un Tată iubitor în ceruri, iar pe pământ, un tată care încearcă să semene cât mai mult cu Tatăl ceresc.
Jesse Herford este pastor și editor asociat al ediţiei australiene/neozeelandeze a revistei Semnele timpului. Locuiește în Sydney, Australia, împreună cu soţia sa, Carina, și câinele lor, Banjo. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
