Puterea negativismului. Ce nu-ţi va spune niciodată un optimist

5526

Pentru o civilizaţie care a făcut o adevărată fixaţie pentru obţinerea fericirii, părem evident incompetenţi faţă de ce ne-am propus.

Așa începe Guardian News and Media descrierea unei cărţi cu un titlu percutant: Antidotul. Fericirea pentru oamenii care nu suportă gândirea pozitivă.

Puţine din avantajele vieţii moderne par capabile să ne ridice moralul, la nivel colectiv, iar „gândirea pozitivă” nu este o soluţie, susţine jurnalistul Oliver Burkeman, autor al cărţii The Antidote. Happiness for People Who Can’t Stand Positive Thinking (Antidotul. Fericirea pentru oamenii care nu suportă gândirea pozitivă).

Bogăţia nu duce automat la fericire. Relaţiile romantice, viaţa de familie și cariera aduc tot atâta stres pe câtă bucurie oferă. Atunci, care este cheia fericirii? Asta și-a dorit Burkeman să afle, așa că a analizat câteva dintre cele mai populare idei de auto-educare privind fericirea.

Privind eșecul în faţă

„Eșec este peste tot. Problema e că de cele mai multe ori preferăm să îl evităm decât să îl confruntăm”, postulează Burkeman. El continuă scriind că „în spatele celor mai multe dintre abordările moderne ale fericirii și succesului se află o filozofie simplă: concentrează-te pe lucrurile care merg bine.” Teoria lui Burkeman este însă că această strădanie a noastră de a „elimina sau de a ignora părţile negative ale vieţii noastre – incertitudinea, nesiguranţa, eșecul și tristeţea – tocmai aceasta ne provoacă sentimente de nesiguranţă, anxietate, incertitudine sau nefericire”.

Vizualizarea mentală pozitivă

Burkeman oferă două argumente știinţifice pentru care consideră „vizualizarea (mentală) pozitivă” drept cea mai puternică „expresie a obsesiei noastre pentru optimism”.

Primul argument este metaanaliza neurologului Tali Sharot, care scrie în The Optimism Bias că o minte funcţională pare a fi construită să exagereze indiciile pe care le percepe cu privire la șansele ca un lucru să meargă bine. Cu toate acestea, persoanele care suferă de depresie au o percepţie mai precisă despre adevărata lor abilitate de a influenţa evenimentele.

Al doilea argument îl constituie rezultatul unui experiment condus de psihologul german Gabriele Oettingen, care a revelat că „reveria pozitivă cu privire la viitor” reduce șansele și motivarea de a atinge obiectivele pozitive.

O chestiune de perspectivă

Burkeman amintește admirativ de filozofii stoici care spuneau că sursa negativităţii este întotdeauna internă omului. „Când te enervează un coleg de birou, care vorbește în continuu, presupui instinctiv că sursa iritării tale este colegul,” explică autorul. Potrivit filozofiei stoice, spune Burkeman, sursa nu este colegul, care nu poate fi „enervant în sine, ci te enervează ca urmare a concepţiei tale că a-ţi termina treaba fără să te întrerupi e un obiectiv important”.

Stoici precum Seneca sfătuiau oamenii să se concentreze pe cel mai mare rău posibil. În felul acesta, spuneau ei, se evită dezamăgirea nerealizării unui bine, poţi să te bucuri dacă lucrurile ies așa cum îţi dorești sau măcar să realizezi că nu au fost chiar așa de rele cum te-ai așteptat.

Eșecul – fitness pentru abilităţi

Psihologul Carol Dweck, de la Universitatea Stanford, susţine că viziunea noastră asupra optimismului este influenţată de credinţele privind natura talentului și a abilităţilor noastre. Cei care adoptă „o teorie fixă” consideră că abilitatea este înnăscută. Cei care adoptă „o teorie incrementală” cred că abilităţile evoluează prin intermediul provocărilor și a eforturilor.

Dezavantajul primei teorii este că ia eșecul ca pe ceva final – „atât pot eu să fac”. Teoria incrementală, în schimb, sugerează că abilităţile pot fi dezvoltate asemenea mușchilor, prin întinterea la limitele lor maxime actuale. Astfel, un eșec este văzut ca dovada că am atins limita abilităţilor. De aceea, experimentarea eșecului nu este o tragedie, ci o strategie. O sesiune de „fitness” pentru abilităţi.

Autorul distinge totuși atitudinea aceasta de cea a perfecţionistului, despre care spune, citând-o pe autoarea Natalie Goldberg, că este o trăsătură izvorâtă din nevoia de a evita eșecul cu orice preţ și că este generată de teamă.

Renunţă la încordare

Burkeman militează pentru acceptarea eșecului ca eșec, nu ca o treaptă către un succes mai mare. El sugerează cititorilor că, pentru a putea să fie fericiţi, trebuie să renunţe la încordarea constantă de a nu face niciun pas greșit și să se relaxeze. „S-ar putea ca, pentru a fi cu adevărat fericiţi, să trebuiască să fim dispuși să trecem prin mai multe experienţe negative sau, cel puţin, să nu mai fugim atât de tare de ele,” conchide autorul.

Ideea acceptării emoţiilor negative per se, a fost una împărtășită și de poetul Rainer Maria Rilke. În Scrisori către un tânăr poet, el scria o frumoasă apologie a acceptării necunoscutului și a imersiunii în incertitudine: „te implor să ai răbdare cu toate îndoielile inimii tale și să încerci să iubești întrebările în sine ca pe niște cămări încuiate sau ca pe niște cărţi scrise într-o limbă necunoscută. Nu stârni răspunsurile ce nu ţi se pot da, pentru că nu le-ai putea înţelege. Poate, încetul cu încetul, fără a-ţi da seama, cândva, într-o bună zi, vei trăi acele răspunsuri.”