„Dacă îmi oferiţi libertatea cu condiţia de a nu mai vorbi în acord cu mintea mea… trebuie să vă spun: bărbaţi atenieni, voi asculta de zei mai mult decât de oameni.” Socrate

În Antichitate, Atena s-a evidenţiat în dezbaterea despre libertatea cuvântului prin principiile sale democratice, prin dezbaterile filosofice și prin teatru. Grecii aveau să dezvolte începând cu secolul al V-lea î.Chr. gustul de a vorbi despre orice și a satiriza pe oricine, inclusiv pe cetăţenii înstăriţi sau chiar pe zei. Tensiunea dintre ceea ce era permis și ce nu, va duce și la momente mai dificil de descifrat – Socrate a fost silit să bea otravă, Aristofan a fost chemat de mai multe ori în faţa judecătorilor pentru piesele sale. Totuși multe dintre principiile enunţate atunci se regăsesc până astăzi în definirea conceptului de libertate a expresiei.

Profesorul de știinţe politice Arlene W. Saxonhouse observa corect că motivul condamnării lui Socrate, în 399 î.Chr., „nu a fost ostilitatea lui faţă de democraţia ateniană, ci incapacitatea oricărui regim – chiar şi a unui regim deschis sau mai ales a unui regim deschis spre libertatea de exprimare (…) – de a ignora nevoia de «rușine», care limitează comportamentul nu doar prin legi sau prin ameninţarea cu pedeapsa, ci printr-o sensibilitate faţă de privirile critice ale celor din jur şi faţă de contextul istoric şi social…”[1].

Tocmai în această tensiune dintre asumarea raţională a libertăţii de exprimare și teama de a vorbi altfel decât așteaptă ceilalţi de la tine (la aceasta se referă Saxonhouse prin cuvântul „rușine”) s-a scris istoria acestui drept fundamental uman – acela de a vorbi liber, în acord cu propria conștiinţă. Povestea e generală pentru toate culturile antice sau moderne, chiar dacă personajele au nume diferite. Romanii sunt vestiţi pentru drepturile și libertăţile acordate cetăţenilor lor, dar și pentru persecuţiile sângeroase, din primele secole după Christos, îndreptate împotriva creștinilor, care gândeau și, implicit, vorbeau diferit.

Dacă în societăţile antice, în cea mai mare parte societăţi orale, dreptul la opinie se referea de obicei la ideea de a putea vorbi liber despre orice sau oricine, odată cu inventarea tiparului și răspândirea tipăriturilor, tema libertăţii de exprimare a revenit puternic în dezbatere și a căpătat o importanţă nouă.

Istoric sumar al libertăţii de expresie

Nu întotdeauna lupta pentru libertatea cuvântului s-a născut din dorinţa de a apăra libertatea în sine sau dreptul celuilalt. De multe ori, pe bătrânul continent, ea a îmbrăcat forma luptei pentru putere între monarhie, nobilime și biserică. În mod paradoxal, biserica, persecutată atât de crunt în perioada apostolică și în primele secole ale istoriei ei, devenise în Evul Mediu un important factor de restrângere a libertăţilor și a drepturilor umane. Acest tip de conflict între cei trei poli de influenţă a creat contextul în care, în Anglia, pe 15 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară este silit de nobili să semneze Magna Carta Libertatum (Marea Cartă a Libertăţilor), prin care se limitau puterile regelui și creștea rolul parlamentului și care avea să devină actul de bază al sistemului constituţional britanic. Lupta împotriva regelui era indirect și o luptă împotriva Bisericii Catolice, care îl controla, iar conflictul început atunci a dus în final la separarea de Roma a Bisericii Angliei și la instituirea, în 1689, a Legii Drepturilor, prin care se garanta libertatea cuvântului în parlament.

„Dreptul fiecărui om nu are limite” a fost unul dintre postulatele care au făcut celebră Declaraţia Drepturilor Omului și Cetăţeanului, elaborată de Adunarea Naţională a Franţei, pe 26 august 1789. Documentul, care avea să stea la baza Constituţiei din 1791, cuprindea în cele 17 articole ale sale drepturi egale pentru toţi cetăţenii ţării, desfiinţând astfel orice privilegii feudale anterioare. Ideile însă nu apăruseră din senin. Secolele XV și XVI aduseseră în lumea europeană două mișcări menite să dărâme din temelii structura filosofică, socială, politică și religioasă tradiţională. Cea dintâi a fost Reforma protestantă, care, oferindu-le oamenilor Biblia, le-a pus în mâini germenii ideii de libertate. Reforma nu a însemnat doar un protest faţă de abuzurile Bisericii Catolice, ci și un important factor de emancipare socială. Oamenii simpli, ocoliţi de calculele claselor conducătoare, începeau să citească, să discute, să-și pună întrebări, să înveţe că au valoare, să își redescopere identitatea și să ceară să fie respectaţi.

A doua mișcare care avea să influenţeze dezvoltarea Europei în această perioadă a fost redescoperirea Antichităţii, în general, și a filosofiei grecești, în special, de către tot mai mulţi intelectuali nemulţumiţi cu prescripţiile înguste ale bisericii. Acest fapt a deschis o fântână inepuizabilă de opinii și teorii, care, opuse misticismului și abuzurilor ecleziastice, îi îndepărtaseră pe oameni din ce în ce mai mult de biserică.

Intelectualii francezi au încercat să separe ideile despre libertate de filonul iudeo-creștin, anunţând și celebrând domnia raţiunii. Din păcate, Revoluţia Franceză s-a dovedit un eșec. Domnia terorii, care a urmat, a dovedit că raţiunea umană nu este de ajuns în implementarea principiilor libertăţii. Dar câștigul cel mai mare al Declaraţiei Drepturilor Omului și Cetăţeanului a fost că a exprimat pentru prima dată în acea formă idei ce aveau să apară de atunci înainte în tot mai multe părţi ale lumii[2].

Drepturile fundamentale au fost numite de J.J. Rousseau „drepturi esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în niciun fel”.

La finalul Revoluţiei Americane, Primul Amendament al Constituţiei Satelor Unite, ratificat pe 15 decembrie 1791, garanta libertatea de expresie, a presei și a religiei. Formularea care a devenit celebră este următoarea: „Congresul nu va face nicio lege privind stabilirea unei religii favorizate de către stat sau interzicerea practicării libere a religiei sau prin care să se îngrădească libertatea de exprimare sau a presei ori dreptul oamenilor de a se aduna pașnic sau de a formula petiţii guvernului în scopul reparării unei nedreptăţi.”

Totuși, spre deosebire de Franţa, unde Revoluţia nu a reușit să ofere ţării libertatea promisă, documentul ratificat în 1791 în Statele Unite continuă să fie valabil şi astăzi. Secretul, sau diferenţa dintre cele două revoluţii, conform profesorului și scriitorului Larry Schweikart, de la Universitatea din Dayton, este că Revoluţia Americană a avut la bază individul, în timp ce în Franţa accentul a căzut mai mult pe grup decât pe individ. Ideea este împărtășită și de scriitorul David Barton, care, într-un interviu televizat, la care a participat împreună cu Schweikart, afirma: „Privind la Revoluţia Franceză, observăm că… a pornit cu dorinţa de răzbunare (…), un grup de oameni care dorea ceva ce avea alt grup de oameni.” De aici, concluzia logică este că oamenii care câștigă devin ţinta unei noi revoluţii, ceea ce s-a și întâmplat în Franţa. Ceea ce poate fi periculos, în opinia celor doi, este ca o societate să fie atât de concentrată pe adoptarea unei mentalităţi de tip „noi contra voi”, încât să eșueze în găsirea unui punct de înţelegere comun.

Deși europenii au adoptat mai greu această perspectivă, totuși declaraţiile despre drepturi și libertăţi s-au înmulţit în secolul al XIX-lea. Un lung șir de revoluţii a zguduit bătrânul continent de la un capăt la altul, oferindu-le oamenilor ocazia să se exprime liber și să lupte pentru libertatea lor. Dezvoltarea ideii de naţiune a fost în Europa legată interstiţial de cea de libertate. La începutul secolului al XX-lea, lucrurile păreau a fi lămurite. Omenirea pășea pe drumul libertăţii ca niciodată până atunci. Apoi au început războaiele mondiale. Dar ele s-au încheiat cu o și mai mare dorinţă de schimbare. În 1948, Adunarea Generală a ONU a votat, pe 10 decembrie, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ce a fost însușită aproape în unanimitate[3] de cei prezenţi. Documentul afirmă încă din primul articol că „toate fiinţele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.

Acest document va constitui un sfârșit și un început de drum. El va fi standardul după care libertatea cuvântului va fi înţeleasă la nivel mondial. După adoptarea lui, discuţia despre drepturi și libertăţi se va purta altfel. Evident, nu va fi singurul document înscris pe această temă și nu va rezolva prin el însuși toate problemele mondiale. Nu trebuie omisă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la 4 noiembrie 1950, care reprezintă un document fundamental pe linia protecţiei și garantării drepturilor omului. În România, Constituţia din 1966 stabilea o serie de principii democratice, iar în prezent Titlul II din Constituţia României – Drepturile, libertăţile și îndatoririle fundamentale – reprezintă reglementarea de bază.

O istorie cu tâlc

Pe 7 ianuarie, chiar în ziua atacurilor din Franţa, în calendarul ortodox și în cel catolic erau pomeniţi doi sfinţi importanţi. Pentru creștinii din Apus, ziua îi era dedicată lui Raymund de Penyafort, un călugăr catalan născut lângă Barcelona, care s-a remarcat prin interesul deosebit pentru convertirea musulmanilor. Se pare că a reușit să convertească un mare număr dintre ei, dar biografii săi adaugă un amănunt – Raymund de Penyafort a susţinut cu tărie instituţia Inchiziţiei spaniole. Tot pe 7 ianuarie, Biserica din Răsărit l-a serbat pe Ioan Botezătorul. Acesta a murit de mâna călăului lui Irod, pentru că a vorbit deschis despre păcatele regelui. O altă lecţie despre dreptul la opinie și preţul lui.

Footnotes
[1]Arlene W. Saxonhouse, Free Speach and Democracy in Ancien Athens, Cambridge University Press, 2006.
[2]„Subiectul este dezbătut pe larg în lucrarea editată de Joseph Klaits și Michael H. Haltzel The Global Ramification of French Revolution, apărută în 1994 la Cambridge University Press.”
[3]„Au fost 58 de ţări care au votat «pentru» și 8 care s-au abţinut de la vot (URSS, Ucraina, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Belarus, Africa de Sud și Arabia Saudită).”

Note

Saxonhouse, Arlene W., Free Speach and Democracy in Ancien Athens, Cambridge University Press, 2006.
„Subiectul este dezbătut pe larg în lucrarea editată de Joseph Klaits și Michael H. Haltzel The Global Ramification of French Revolution, apărută în 1994 la Cambridge University Press.”
„Au fost 58 de ţări care au votat «pentru» și 8 care s-au abţinut de la vot (URSS, Ucraina, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Belarus, Africa de Sud și Arabia Saudită).”